Cercul Poeților Apăruți (1) – Florentin Sorescu: Într-o seară mama m-a sunat și mi-a spus

Iar încep mai devreme, din fericire, din motive cît se poate de poztive. Am mult de postat și am și multe vești bune, de pildă apariția unor noi volume ale cerchiștilor noștri. Cum este cel din care postez acum, Amaretto (Editura Brumar, 2020) de Florentin Sorescu. Poetul nu a mai fost pînă acum la Cerc, dar nu e vina lui, mai degrabă a mea, pe care am reparat-o, cum se vede, imediat ce am terminat de citit cartea și i-am scris autorului să-mi trimită în format electronic coperta și poemul care îi place lui cel mai mult. Vă dați seama că l-am pus pe el să aleagă ca să scap de angoasă, e greu de ales, volumul e omogen bun, cu poemele sale în versuri și în proză. Poem splendid, cum sînt cele mai multe… M-a și îngrijorat ceva din rîndurile însoțitoare ale poetului Ioan Es Pop de pe coperta a IV-a, că acesta ar putea fi ultimul volum de poezii pe care FS intenționează să-l mai publice. Știu că scrie și proză și teatru, dar ar fi mare păcat să renunțe la poezie.

Într–o seară

mama m–a sunat și mi–a spus

Într-o seară mama m-a sunat şi mi-a spus „Vezi că se întâmplă ceva neobișnuit cu taică tu, m-am gândit mult dacă să îţi spun sau nu, dar totuși e taică-tu şi trebuie să ştii, a început să se facă din ce în ce mai mic, grăbește-te să-l vezi, că dup-aceea s-ar putea să nu-l mai recunoşti”, eu eram pe-atunci student şi obișnuiam să umblu creanga, ajungeam rar pe-acasă, că aveam o iubită în inima căreia mă adăpostisem pretextând că nu am unde să locuiesc, „Bine, mamă, i-am răspuns, o să vin, sigur că am să vin, doar este tatăl meu”, când am ajuns acasă l-am găsit ghemuit în fotoliu, afară începuse să plouă, iar el privea pe geam dus pe gânduri, „Vezi ce frumos plouă? s-a trezit spunând, iar eu mă simt de parcă aş fi în pântecul unei femei”, pe mine m-a mirat foarte mult acest lucru, nu eram deloc obișnuit cu el aşa melancolic şi prins în mrejele unei ploi, „Uite, zice, săptămâna viitoare o să mă internez la Fundeni, nu este nimic deosebit, dacă vrei să vii pe la mine, vii, dacă nu, nu!”, „O să vin, sigur că o să vin!”, i-am spus şi m-am ţinut de cuvânt, când i-am făcut prima vizită l-am găsit la secția de oncologie, acolo erau internați bolnavii periculoși, nimeni nu putea fi sigur pe ei, acu’ îi ştiai printre noi, acu’ te trezeai că se duc pe lumea cealaltă, toţi doctorii stăteau cu ochii în patru să nu se trezească cu vreun dispărut, problema e că se făceau din ce în ce mai mici, iar ăsta era un lucru greu de gestionat, aşa se face că la următoarea vizită mi-a fost mult mai greu să-l găsesc, în patul lui am descoperit o altă persoană mult mai tânără decât el, „Pe cine căutaţi?”, m-a întrebat cu un zâmbet blând, „Pe tatăl meu, i-am răspuns, stătea chiar aici, în acest pat, dar poate a dispărut de-aici, ştiţi dumneavoastră cum e cu bolnavii ăștia periculoși”, „O, nu, a continuat vocea blândă, staţi liniștit, nu a dispărut, dar l-au mutat la altă secţie”, „Unde?”, întreb, „Cred că la pediatrie, s-a făcut prea mic ca să-l mai ţină aici, duceți-vă mai bine acolo să-l căutați”, într-adevăr tata era la secția de pediatrie, l-am găsit acolo printre copii şi tare rău mi-a părut că nu i-am adus şi lui jucării, mi s-a părut puţin retras, poate pentru că îi era greu să înțeleagă jocurile astea noi, în plus nu este deloc uşor să devii aşa mic dintr-o dată şi copiii tăi să se uite la tine ca la un tovarăș de-al lor, dar mie mi-a părut bine, în sfârșit puteam să mă joc cu el aşa cum îmi dorisem de mic, când l-au mutat la maternitate mi-a fost mult mai greu, eu, spre deosebire de mama, nu eram deloc obișnuit cu bebeluşii, cred că şi lui tata îi venea greu aşa înfășat cum era ca un cocon, „Dar de ce nu îl luați în braţe?, s-a răţoit la mine o asistentă, nu vedeți câtă nevoie are de dvs?”, „Mi-e frică să nu-l scap!”, am mințit eu cu inima cât un purice şi am fugit într-un suflet afară, cât să-l văd chircindu-se ca un fetus sub o ploaie fără sfârşit