Am postat săptămîna trecută cîteva din poeziile care l-au condus pe marele scriitor albanez spre închisoare, postez acum un grupaj de poezii scrise acolo, în timpul detenției…
Visar Zhiti – Poezii din închisoare
Am publicat săptămîna trecută cîteva din poeziile care l-au condus pe marele poet, prozator și eseist albanez la o condamnare de zece ani de închisoare politică. Poeziile erau desprinse din excepționala antologie bilingvă realizată de criticul, istoricul literar și traducătorul Luan Topciu. Postarea aceea a fost preluată de mai multe site-uri în limba română din țară și străinătate, dar asta se întîmplă frecvent. Cu această postare s-a întîmplat însă ceva surprinzător – în traducerea lui Luan a fost preluată de foarte multe ziare și site-uri din Albania, Kosovo și din comunitățile albaneze de aici, din Statele Unite, Canada etc. Cine mă cunoaște știe că nu scriu despre asta ca să mă laud – în fond, esențiale în postare erau poeziile lui Visar Zhiti, eu nu aveam decît o prezentare a încercatei sale vieți și a remarcabilei sale opere literare. Prin urmare, altceva voiam să semnalez – cît de mult își iubesc albanezii din toată lumea literatura și cum știu să aprecieze un mare scriitor înzestrat cu o mare conștiință.
Voi posta astăzi un grupaj de poezii scrise de Visar Zhiti în închisoare. Cunosc destule lucruri despre sistemul concentraționar din Albania comunistă ca să știu că scriitorul, ca și ceilalți deținuți politici, nu avea cum să aibă acces la hîrtie și la instrumente de scris. Prin urmare, a procedat ca și scriitorii români întemnițați în anii 50 și începutul anilor 60, și-a scris poeziile în minte, le-a memorat și le-a exfiltrat în memorie din închisoare. De altfel, cum veți vedea, sînt poezii memorabile, nu le poți uita chiar dacă ești numai cititorul lor, nu autorul. Ilustrez această postare cu o fotografie a lui Visar Zhiti realizată fie la ieșirea din închisoare, fie la puțină vreme după aceea. Se vede durerea? Da, se vede, dar se vede și forța de neclintit!
* * *
Voi veni,
Voi veni
cu un craniu de groază în mâini…
Să nu vă speriați.
Îl voi lăsa la picioarele voastre.
(Doar atât?)
Dar craniile
sunt gropile în care-au murit bătăliile,
am să vă spun.
Înlăuntru, în craniu
Este un timp,
o genune neagră – iar
am să vă spun.
Călcați-l în picioare,
Zdrobiți-l!
Părăsiți-l apoi! Este un craniu
care n-a fost niciodată al omului.
Nu țipa, ah, câte țipete
au fost înăbușite în mine
ca niște trăsnete într-o fântână,
iată, din acest craniu!
(Carcera din Spaç, 1981)
* * *
În lăuntrul unui uriaș craniu
noi muncim.
Întuneric
Atât de-ntuneric:
Încât morții nu-și mai află mormintele;
le tot încurcă.
Vorbele viilor
nu mai au noimă.
ele sunt
Însângerate piroane
Pe crucea enormă.
(Carceră, 1981)
Aici moartea nu sperie pe nimeni
S-a surpat galeria ocnei
și-a strivit un întemnițat.
(Cătușele i-au rămas întregi.)
Brigada a fost scoasă în lagăr:
cu un ins mai puțin,
mai numeroasă c-un mort
pe care nici acum nu-l vor trimite acasă pentru a fi
îngropat.
(Nu te afli printre cei vii
Dar nici printre cei morți.
n-ai nici viață,
nici mormânt!)
Zeghea celui care-a murit
o ţine careva dintre noi în mână.
Arunc-o la picioarele
ofițerului care face de gardă
la poartă
şi spune-i: Numără-ne bine – Nu lipsește niciunul?
Apoi să apuci din nou zeghea.
Și s-o pui pe umerii Albaniei, pe umerii ei în tremur.
(Carceră, 09 martie 1983)
Moartea continuă
A căzut
Și nu s-a mai ridicat.
(Apoi moartea de drum și-a văzut).
… Au să-l arunce-n pământ… Cine știe pe unde.
Fără sicriu…
Patul e făcut din lemn.
(În pușcăria 2, camera 7, rândul 3, nr. 51)
… fără funerarii…
(odată a fost condus de mulțime
Când mergea la proces cu cătușe la mâini.)
… Pe mormântu lui, nici vorbă de piatră…
cu toate că ani în șir a scos numai piatră, piatră, doar piatră.
Cândva l-au bocit.
Dar altădată murise.
Sub pământ trudise el –
Mormântului îi cunoștea întunericul.
(Carcera din Spac, 16 ianuarie 198(3)
După-amieze: păsări moarte
Am o bucată de pâine,
dar aici nu sunt păsări
Ca să le dau pâinea-n fărâmiţe.
Singur, înfășurat în manta,
Mă plimb printr-o curte plină de crime.
Soarele s-a agățat în sârma ghimpată
Ca boneta pușcăriașului.
ucis de galeriile ocnei.
Ce sunt oare aceste aripi fluide din ceruri
Care răsar ca dorințele în jurul umerilor mei?
Ici-colo, pâlcuri de pușcăriași
Ca niște vedenii nebune!
Unde să protestez pentru păsările furate
Din cuibul viselor?
O după-amiază în lagăr pierdută în van
Ca un gol într-un craniu.
Iată, bucățile de pâine pentru păsări,
le-adună Mâna înfometată
a unui Iisus bătrân.
Psalm
Stai în genunchi
În fața unui zid
Care nu este nici al măcelăriei,
Nici al templului și
Te spovedești, fără fățărnicie,
Nu ai încotro.
Disperat, glasul îți
Plânge, iar zidul
Se cutremură. Se-nvârte cu tine
Ca într-o horă.
Și te trezești
Între ziduri. Îți scuturi
praful de pe genunchi, Îți scuturi colbul păcatelor
Și nu poți să ieși din chilie.
Spovedania ta
E mai fără de noroc decât zidurile! Și,
Doamne ferește! Să nu fii condamnat
La fericirea
de adineauri!
Amin.
