Cercul Poeților Apăruți (1) – Dan Giosu: Poetul cel Mare

Acum vreo săptămînă, poeta Mariana Floarea mi-a trimis acest poem al lui Dan, care m-a pus în mișcare. I-am recitit cărțile de poezii, mai puțin ultima, cea postumă, pe care o citisem în manuscris, am recitit și cele cîteva articole pe care le-am scris despre el și m-a apucat dorul, un dor adevărat. Nu l-am văzut de aproape zece ani, înainte de a o lua spre malurile bretone ale Atlanticului. De aproape opt ani, nici nu aș putea să-l mai văd, a tras în gazdă într-un țintirim în care măcar se aude zbuciumul Oceanului… Pe lîngă poem, postez ultimul articol scris despre poezia lui, apărut pe cînd el era în drum spre noua sa reședință…

DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Dan Giosu

Poetul cel Mare

Poetul cel Mare scrie la cartea…

la cartea cea neagră

scrie și bea.

Sȃngele-i curge din gură

Moartea deasupra

capului său se uită

ȋn cartea cea neagră…

și Ea sȃngera.

Sȃngele Morții curge pe cartea

aceea neagră

din fața sa.

Să mai strȃng dintre umbre,

gȃndi Poetul cel Mare;

din umbrele ce le

risipesc pe podea…

ȋmi pot permite atȃtea

umbre, eu, oare?

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Să mă ridic să-mi fac

o cafea cu aromă de-adȃncă tristețe—

ȋi dăduse cineva o astfel de cafea—

nu-i ieșea versul din urmă…

Nimeni tăcerea n-o curmă.

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Mai bine să-l chem pe vecin!

Pentru ce să-l chem pe vecin?

Să bem paharul cu vin…

Nu, nu !… vinu-i puțin!

Aș fi putut să fiu rȃu,

să curg printre munți…

Sau, mai bine, să fi fost piatră ?

Apa să susure peste mine mereu…

Iar, primăvara,

cȃnd apele se retrag mai la vale,

soarele să mă cuprindă deplin.

Dar, mai bine să-l chem pe vecin,

da, da…

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Ce-ar fi să vopsesc tavanul cu roșu?

Parcă l-am mai vopsit eu cȃndva…

Să chem vizitiul,

să taie cocoșul—

tavanul acesta vopsindu-l

cu roșu…

Poetul cel Mare și-aduse aminte:

vizitiu nu avea.

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Aș fi putut să fiu un cȃmp

arat proaspăt,

pe care să alerge o fată

speriată de tinerețe—

picioarele ei afundȃndu-se-n mine

pătruns voi fi fiind

de tulburătoarea ei frumusețe—

tărȃm de zăpadă,

mă-ngroapă cu ea!!!

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Să mai bag un lemn ȋn cămin,

parcă-i frig—

să se mai ȋncălzească puțin…

Poetul cel Mare și-aduse aminte

că n-are cămin.

Ar fi trebuit să fac un cămin!

La gura lui, pe o blană de urs,

să mă bucur de viețile focului,

să mă topesc cu iubita,

toată noaptea să stau eu cu ea!

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Ce-ar fi să-mi chem cȃinele ?

Și tocu-azvȃrli și zise : Aport !

Poetul cel Mare și-aduse aminte:

Cȃinele-i mort.

Versul din urmă nu ȋi ieșea.

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Aș fi putut fi chiar umbra copacului…

De ce să am atȃtea umbre eu pe podea ?

De ce să stau să le număr mereu ?

Poetul cel Mare sunt eu !?

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Dar unde mi-e tocul?

Dacă mă ridic, cineva

poate, mȃrșav, să-mi ia locul.

Să scriu cu un creion,

să scriu cu ceva!

Versul din urmă nu ȋi ieșea!

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Aș fi putut să fiu

mirosul de toamnă al ierbii…

Ba, aș fi putut fi tristețea

unui bătrȃn ramolit, puteam fi infinit…

Aș fi putut fi ceva!

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Sȃngele-i curge din gură

pe cartea cea neagră—

Poetul cel Mare șade și bea

cot la cot c-un vecin…

Focul dogorește-n cămin,

cȃinele la picioare-i se gudură,

vizitiul vopsise tavanul cu roșu—

tăiase cocoșul…

Aș fi putut fi cineva!

Aș fi putut fi chiar Moartea !

Deasupra capului său Moartea tăcea.

Ajutor pentru Vlad Ciobanu!

Actorul Vladimir Ciobanu, memorabil în rolul Eminescu din filmul lui Emil Loteanu, dar și în multe alte roluri, este internat în stare gravă la Spitalul de oncologie din Iași. Schema de tratament care i se aplică face necesară o mare cantitate de sînge pentru transfuzii. E a nu știu cîta oară cînd regret că anumite motive medicale nu-mi permit să donez sînge. Îi rog însă pe toți cei care au voie să doneze să o facă. Să ne amintim cuvintele acelea vechi care îi plăceau atît de mult părintelui Nicolae Steinhardt = „Dărunind vei dobîndi”! Mai jos, toate indicațiile privind modul de a dona așa cum mi-au sosit de la fratele pacientului, scriitorul Vitalie Ciobanu.

„Pacient Vladimir Ciobanu, internat cu leucemie acută la Institutul Regional de Oncologie Iași (IRO), secția Hematologie. Va face chimioterapie și va avea nevoie de transfuzie de sânge – masă eritrocitară și (mai ales) trombocite, săptămâna viitoare, începând cu luni, 13 iulie. Donatorul e necesar să nu fi fost bolnav de hepatită și să stea bine cu tensiunea arterială. Se donează sânge la Centrul Regional de Transfuzie Iași, str. Nicolae Bălcescu 21 (în zona spitalului Sfântul Spiridon). Program de donare luni-vineri, între 7.00 – 13.00.

Donatorul trebuie să aibă la el buletinul de identitate și să spună că donează sânge (eritrocite sau trombocite) pentru pacientul Vladimir Ciobanu, internat… (vezi începutul mesajului). Apoi să meargă cu bonul (dovada că a donat) la IRO (str. General Henri Berthelot 2-4) și să lase bonul portarului de la intrare, cu mențiunea: pentru pacientul Vladimir Ciobanu, internat la Hematologie, doctor dna Gabriela Dorohoi.

Vă mulțumim pentru ajutor!

Vitalie Ciobanu, fratele.

Revista „Contrafort”

Tel. 00 373 69349289

E-mail :  vitciobanu@gmail.com

Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (60) – PSD ne apără de dictatura sanitar-liberală!

Nu am mai scris în jurnalul acesta de vreo zece zile, poate mai multe. Nu că nu aș fi avut puzderie de subiecte la îndemînă. ci dintr-un fel de sentiment al zădărniciei. Acela bine surprins de vorba „cîinii latră, caravana trece”. Pe de altă parte, nu am fost atît de naiv încît să cred că scrisul acestui jurnal va avea cine știe ce efecte ameliorative asupra situației… L-am scris în primul rînd pentru mine, ca să înțeleg mai bine situația, și, desigur, pentru micul meu public de pe blog și din alte locuri unde au fost preluate diverse episoade. Prin urmare, dacă reiau azi acest text – habar n-am cît mă va ține noul elan -, o voi face urmărind același lucru. Nu mă iluzionez că ar putea avea alte efecte, clasa noastră politrucă fiind complet neameliorabilă…

PSD ne apără de dictatura sanitar-liberală!

Viața noastră politică devine tot mai suprarealistă, în fața abuzurilor în rafală ale puterii sanitar-liberale, am ajuns să ne punem nădejdea în pesedei! Că nici ei nu știu exact ce vor e la fel de sigur. La sfîrșitul săptămînii, legea carantinei, care cuprinde prevederi atît de aberante că ți se face cumva dor de starea de urgență, a trecut ca gîsca pe apă prin camera inferioară a Parlamentului, asta după ce liderul de plastilină, dar provizoriu, al partidului a avut o întîlnire de reeducare cu Harap Alb. Cum a ieșit scandal în presă, societatea civilă, dar și în partid, Ciolacu a întors ciorapu cu prilejul dezabaterilor din Senat, întrerupte sîmbătă pentru consultări cu conducerea extinsă a partidului, specialiștii, diverse formațiuni civice. Între timp, norodul, nu în număr așa mare ca în Serbia sau Israel, e ieșit în stradă. Iar pe acest fond tensionat, Lucovid & Co n-au găsit altceva mai bun de făcut decît să amenințe cu reintroducerea stării de urgnță, dacă legea nu iese după placul lor, adică dacă s-ar putea fără modificări.

Or, așa cum arată proiectul, sîntem în situația să ne trezim cu dictatura sanitar-liberală peste noi. Vei putea să fii ridicat de pe stradă dacă te apucă naibii strănutul, de pildă. Dom Rafală ne asigură că nimeni nu a fost ridicat de pe stradă pentru că a strănutat. Așa este, nu a fost ridicat încă, dar nici autoritățile nu aveau o lege așa de măiastră la dispoziție. Oamenii vor putea fi izolați și carantinați în funcție de „suspiciuni rezonabile”, deci nici măcar nu vor trebui dovediți prin teste ca fiind bolnavi. Se va putea apela la internările cu forța, ceea ce pînă acum se putea numai în cazul bolnavilor psihici în criză, dar și în aceste cazuri trebuie anunțat imediat parchetul. Prin urmare, puterea sanitar-liberală doreștte să-și aroge niște drepturi și libertăți în raport cu viețiile noastre care sînt tot atîtea cuie în coșciugul drepturilor și libertăților noastre!

Poate situația cea mai precară este a medicilor, care conform proiectului devin complici ai acestor intenții criminale, dar și victime ale acestora. Sînt meniți să devină un fel de kappo din lagărele naziste, sau de deținuți cu funcții din alte tipuri de spații de detenție. Nu e de mirare că sute de medici au protestat, fie individual, prin articole și postări pe rețele, fie prin liste de semnături. Dar, iată, dreptul lor la exprimare, la opinie separată este pus sub interdicție chiar din rîndurule lor, mai precis de președintele Colegiului Medicilor, care declara recent că sîntem în război – aceeași retorică cazonă –  iar „în război, ordinele autorităților se respectă ad litteram! Nu că am dori să punem pumnul în gură cuiva, dar colegii noștri medici trebuie să se abțină de la a exprima opinii care contravin părerii comune.” Extraordinar, avem de-a face cu o boală despre care nimeni nu știe nimic precis, părerile specialiștilor sînt împărțite, adesea opuse, iar dl doctor Gheorghe Borcean abolește pur și simplu pluralismul științific. Cu ce sunt mai îndreptățiți în legătură cu boala și măsurile de luat KiWi, Lucovid& Co, care nici măcar nu sînt medici, Harap Alb, specialist în urgențe, Rafală, deprofesionalizat de cînd e funcționar și goarnă OMS Minte Oblică decît specialiștii activi în boli infecțioase și epidemiologie? Pînăcîndi se va interzice să vorbească, pun acest mesaj postat pe pagina sa de socializare de dl Mihnea Hurmuzache, medic primar la spitalul de boli infecțioase din Iași: „Sunt realmente stupefiat și îngrijorat de câtă ură adună în ea propusa Lege a carantinării…Ură față de pacienți, față de cadrele medicale, față de părinți și copii, față de proprietatea personală și câte altele! Gândiți-vă în ce situație ingrată vom fi puși noi, medicii, între a decide cine trebuie și cine nu trebuie „izolat-internat”! Dacă nu o facem și omul pleacă acasă și mai infectează pe cineva, suntem acuzați de zădărnicirea combaterii bolilor. Dacă silim pacientul să rămână în spital,putem fi dați în judecată. Și pierdem sigur! Cu alte cuvinte suntem transformați în carne de tun,părtași la o „afacere” profund imorală!Vorba celor de la Sindicatul Sanitas, vom fi sclavi și torționari în același timp! Cât cinism!/ Extrem de suspectă graba cu care se dorește pusă în practică o lege extrem de „sensibilă” pentru noi toți deopotrivă! Sper ca Senatul României,CCR și cine încă mai poate să nu permită apariția acesteia în forma monstruoasă propusă! / Colegi medici care aveți ceva de spus, faceți-o ACUM, in ceasul al 12-lea! Nu cred că ne dorim să fim părtași la multe abuzuri ce-ar decurge din aplicarea formei actuale propuse a Legii Carantinarii!”. Credcă dl MH pune toate punctelepe I și sînt bucuros că am dat peste opiniile dumisale, pentru că sînt aleunui specialist responsabil, nu ale slugoilor autoporecliți experți din slujba guvernului. Și, pe deasupra, a găsit cuvîntul pe care eu nu-l găsisem, ură. Da, stăpînii pandemiei nu ne disprețuiesc pur și simplu, ne urăsc cu toată sinceritatea, urăsc diversitatea viețiiși a opiniilor, urăsc libertatea, urăsc cam tot ceea ce noi iubim. Nu sînt protectorii noștri, sînt gardienii!

Observasem ceva, dar nu am fost atent la asta. Între timp, văd că au observat același lucru și mulți alții – cifrele infectaților explodează în statisticile lor de cîte ori se pregătește vreo măsură previzibil nepopulară. Acum, au ajuns la valori la care nu se ajunsese nici în aprilie. De ce oare? Păi, tocmai vor să ne bage pe gît legea carantinării. Dar nu inventează cifrele, fac altceva, testează de trei- patru ori mai mult decît de obicei. Aritmetică elementară – testezi mai mult, ai mai multe cazuri. Dar tot un fals este, tot o minciună. La cît de inteligent este, de alftel Minte Oblică recunoaște scamatoria – azi vom avea cifrele în scădere pentru că duminică s-a testat mai puțin! Aș vrea să știu și eu pe ce temei științific, nu de vraci primitiv, se iau toate măsurile acestea de protecție sanitară…

Rita Marcotulli. Culorile Jazz-ului… de la Truffaut la Pink Floyd – Un interviu de Ioan Big

În ediția online a publicației pe care o conduce, Zile și nopți, Ioan Big publică un foarte interesant interviu cu cea mai importntă compozitoare și pianistă de jazz din Italia. Cum frumos ne-a obișnuit la cele publicate în ediția online, interviul este bine ilustrat – nu doar foto, ci și video… Thanks a lot, The Big!

https://www.zilesinopti.ro/articole/28769/rita-marcotulli-culorile-jazz-ului-de-la-truffaut-la-pink-floyd

DEMÉNY PÉTER a tradus în maghiară „Despre prostie”

Scriitorul și traducătorul clujean, în care văd un prieten, deși nu ne-am întîlnit vreodată, a tradus în limba maghiară eseul meu Despre prostie, versiunea publicată și pe acest blog. Traducerea a apărut în numărul pe iulie al revistei Lato. În amintesc că am debutat în volum, ca poet, în antologia bilingvă de tineri poeți români Vîntul care vine, apărută la Budapesta în 1985 și că, la începutul anilor 90. cîteva eseuri apărute în 22 au fost traduse în publicații din Ungaria, dar și Cehia, Polonia… Îi mulțumesc foarte mult lui Peter Demeny pentru această traducere, care mă reîntoarce după mulți ani în limba maghiară…

http://www.lato.ro/article.php/A-butas%C3%A1gr%C3%B3l/4598/

Iar aici versiunea românească eseului, care a servit drept punct de plecare în traducere.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2020/02/26/liviu-antonesei-despre-prostie/

Da, rîdem! (7) – Mahai: Giluc Șofroneciu se desparte de fosta iubită

Rîdem noi, dar nu știu dacă e așa de frumos să facem asta cînd un poet trece prin karea suferință a despărțirii de iubirea inimii sale. Și în premieră putem vedea chipul lui Mahai, înlocuit pînă acum cu cel al unui personaj…

Giluc Şofroneciu se desparte de Fosta Iubită

Nu mă pot hotărî ce titlu să dau creaţiei mele din această seară tristă.

“Pentru ce?”

“Uită-mă!”

“Dac-aş putea…”

“Rugăciune”

“De ce?”

“Unde?”

“Câţi?”

“Dar până când?”

“Chemarea”

“Dincolo de vis”

“Fără speranţă”

“De departe par mai deştept”

“Unde nu-i viaţă, nu-i nici mătreaţă”

“După partea urâtă vine şi partea a doua”

“Trandafirii nu se ofilesc înainte de ora mesei”

“Dacă n-ar fi fost iubirea, nici n-aş ştii ce-i amăgirea”

“Dinspre cele mai aprinse orizonturi, o piatră de foc răzbate până în băltoaca de lângă colţul străzii”

Toate aceste titluri răsar din sufletul întins la maxim, şi pur şi simplu nu mă pot hotărî.

Vinul de Jerez, minunat de sec cu izul lui de nuci verzi s-a topit în Poesia asta, Poesia mea, şi i-a dat şi ei acel gust inconfundabil. Doar pentru titlu n-a mai rămas destul, şi lucrul acesta nu mă lasă să respir.  Întortochiate sunt căile dragostei, căci parcă doar cu o clipă în urmă aveam o sticlă plină şi o iubită de parăsit în triste versuri, iar acum cu ce-am rămas? O Poesie fără titlu.

Pe asta nici măcar nu pot s-o public, mi-ar contazice toate principiile estetice, desfăşurate cu o sinceritate vecină cu nebunia în ultimul număr al “Ebulioscopiei Lirice”. Ce-i o poezie fără titlu decât o lumânare fără flacără, un chibrit fără fosfor? Ori asta nu poate fi acceptabil pentru un estet, e un sacrilegiu, un iconoclasm şi-o profanare. Unele poezii nici nu merită să aibe titlu, de aceea când o Poesie vibrează de Sentiment e o crimă de neînchipuit s-o decapitezi. 

Dar uite că mi se-ntâmplă, şi nicidecum nu mă pot hotărî. E târziu (4:50 AM) şi nicidecum hotărârea nu-mi vine – şi aşa mai pun o nouă noapte nedormită pe altarul Iubitei. De fapt a Fostei Iubite în acest caz, căci îndată ce va avea un titlu, Iubita îşi va lua zborul de pe craca mea.

Să fiu 100% sincer, practic e puţin tardivă poezia asta, căci Ea a zburat de vreo două săptămâni, şi trece strada când mă vede pe partea ei, ceea ce mă îndurerează total. Şi mi-a fost imposibil să accept. N-am mai scris o pozie de două săptămâni din cauza asta. Ea a rămas insensibilă, ca o piatră aruncată în omul de la stâlpul infamiei, căzută la picioarele lui sângerînde.

Aşa că trebuie să găsesc un titlu, să mă despart, să-mi pot vedea de viaţa mea poetică, şi să pornesc din nou la drum, Cavaler al Tristei Figuri, pentru o nouă Rosinanta.

(pauză 10 minute, concentrare, energie, lumină spirituală)

Ce titlu, că dacă mă uit mai bine nici măcar nu mai am hârtie, şi să fiu dat Şpaimei daca ies pe căldura asta! Ei, drăcie! De s-ar scula morţii cu capul crăpat să mă cheme în lumea lor, tot n-aş ieşi din casă pe pe căldura asta! Mai bine scriu direct pe masa de la bucătărie, aşa Poema va rămâne inscripţionată fără milă, ca o mizerie domestică, printre tăieturi de cuţit şi firimituri vechi.

“Poesie fără titlu

(titlu temporar)

                                                De Giluc Şofroneciu

Blestemele fie cu tine, că de nu fi-vor cu mine,

Nebuno cu ochii-jăratic,

Pramatie cu ghete de plastic,

Cu buzele tale beţive, cu ţâţele tari şi parşive!

Dispari chiar acum, nedorito

Din lumea ce mi-ai hărăzit-o

Rece şi rea şi nebună

Du-te la altul stăpână!”

Ei, da! Acum pot să zic: ei, dar, da!

Am exorcizat-o odată pentru totdeauna din casa mea, şi nu-mi mai rămâne decât să ard această Poesie împreună cu masa de la bucătărie pentru a Şcăpa de Şpectrul ei.

Am ameţit de emoţie şi am zăcut aşa pe spate, în reverie, preţ de vreo 30 de minute.

Apoi m-am trezit şi am început să râcâi încet-încet Poesia de pe masă, cu cuţitul de pâine. De Fosta Iubită am scăpat, dar de masă la bucătărie mai am nevoie.

 

Da, rîdem! (6) – Nechifor Bugeac: Erdogan, stuchi-l-ar mâța de la Ayasofia

Și iată, Hronicarul, mai plin de coragiu decît Vodele și censtitele fețe besericești, aduce covenitele ocare soltanului nelegiut…

Erdogan, stuchi-l-ar mâța de la Ayasofia

De când s-au inscăunat soltan Erdogan la Țarigrad, acesta numai nemernicii face, prigoniond drept-credincioșii și căutând a înnoi împărăția turcească; deci nemernicul, ca un câine turbat, s-au răzvrătit împrotriva unuia înțelept de i-au fost inaintaș, Mustafa Kemal, đis Ataturk, au Tătânele Turcului. Acest Ataturk, dupre căderea Împărăției, au dat bun ucaz ca Ayasofia, beseareca mare den Țarigrad, să hie de-acmu înainte deschis noroadelor de toate credințele și să nu mai slujească maometanul acolo. Că preț de noauă veacuri s-au aflat svântă besearecă acolo, iară dupre ce au căđut Tarigradul au făcut turcul mecetă den aceasta preț de patru veacuri – iară Ataturk au đis că se cuvine să nu hie nice besearecă, nice mecetă; ci dupre aproape un veac, au gândit nemernicul de Erdogan să surpe lucrarea acestuia și să facă șfeștanie maometană înnoită.

Deci de nu-l pizmuiți pre Erdogan și de nu điceți alături de nevrednicul de mine „Hai Sictir, procletule”, nu mai avem ce vorovi. Ci trag nădejdea că într-o bună đi au să intre oștirile dreptcredincioase în Țarigrad și are să hie iar lăudat numele Domnului acolo, amin.

Ci deaspre acesta au scris Boiar Ionașcu, vizirul anglicesc, un stih batjocoritor, carele đice cumcă:

„There was a young fellow from Ankara

who was a terrific wankerer.

Till he sowed his wild oats

with the help of a goat,

but he didn’t even stop to thankera”

Adecă, pre limba noastră,

„Trăiau într-o vreme-n Turchia

Un domn ce știa malahia

Ci într-o capră-ntr-o đi

Acesta se slobođi

Ci nici nu i-au đis “Blagodaria””

Tocmit-am mâța de la Ayasofia, pre numele seu Gli, să-l stuchească pre spurcatul soltan.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/hagia-sophia-de-la-istanbul-va-fi-transformata-in-moschee-recep-erdogan-a-anuntat-deschiderea-fostei-bazilici-pentru-rugaciuni-1336282

Da, rîdem! (5) – Erevane

Un grupa de bancuri cu Radio Erevan tocmai sosit de la prietenul Dumitru Ion. Nu foarte multe, dar unul și unul. Pe unele le știam, dar au fost plăcute și la recitire. Și o glună grafică de la Dan Cristian Ionescu…

Întrebare la Radio Erevan:

– Prietena mea este virgină şi eu am reţineri. Ce trebuie să fac?

Radio Erevan :

– Aşteptaţi un timp. Mai devreme sau mai târziu se va găsi cineva să o facă în locul dumneavoastră.

Întrebare la Radio Erevan:

– Soţia mă înşeală de mai mult timp cu un tehnician. Ce pot face?

– Încercaţi să vă însuşiţi tehnica sa…

La Radio Erevan se întreabă:

– Într-un accident de maşină am ucis taurul de prăsilă al unui colhoz. Este posibil ca să îmi fie cerut să îl înlocuiesc?

Radio Erevan răspunde:

– În principiu da. Întrebare este însă dacă vacile sunt de acord…

La Radio Erevan se întreabă:

– Se poate face comunism în Elvetia?

– Se poate, dar e păcat!

I: Se poate face dragoste cu fereastra deschisa?

R: Da, dar incercati mai bine cu o femeie!

1. – De ce nu au elveţienii manele?

– Pentru că nu au duşmani.

. – Dacă o să continui să fac sex de 10 ori pe noapte pot avea probleme mai târziu?

– Sperăm că da. Aşa ar fi drept!

 La Radio Erevan, un bătrânel întreabă:

-Ce pot să-i dau unei fete tinere şi frumoase, ca să pot s-o îmbrăţişez?

Radio Erevan răspunde:

– Cloroform.

Un ascultător la Radio Erevan: Când se opreşte o româncă din vorbit?

Radio Erevan : La două ore după deces.

Întrebare la Radio Erevan:

– Care este diferenţa dintre o poveste americană şi una sovietică?

– Povestea americană începe cu „A fost odată…”, pe când cea sovietică începe cu „Va veni vremea când…”

Ce este acela un impresar?

Radio Erevan : Este acea persoană fizică, de factură artistică, care transformă curvele în lebede…

 

Da, rîdem! (4) – Kyre: Fragment din Gilda & o Gildă lirică

Contiunăm să explorăm Gilda pe care după cum știm deja pseudonimul Kyre a încredințat-o altul pseudonim, anume Dromichais Polilogea. Și drept bomu o nouă „gildă”, un nou poem dedicat faimoasei Gilda!

FRAGMENT DIN GILDA DE DROMICHAIES POLILOGEA

EDIȚIA P.T. VELICITARU

            Departe, la marginea cerului senin, o dungă galbenă ca puroiul tivea talazul de nori negri, grei de apă şi plini de suprasarcină. Norii dormitau leneş pe cer, cu burţile îngreunate sprijinite de o mică pădure de stejar, arţar şi mesteacăn; acolo, în pădure, o turmă de mistreţi râma după ghindă, o căprioară îşi îmboldea cu botul puiul nou-născut, un hipopotam se scălda zgribulit în lacul din curtea cantonului forestier (fără ca pădurarii să-şi poată explica cum de s-a prăsit un hipopotam în zona temperată). Nimic nu tulbura pacea acestor locuri; universul, aici, părea dominat de o singură stare: lentoare, linişte şi fericire. Pe cer, undele sonice (atât de slăbite de distanţă că nici nu se mai vedeau cu ochiul liber) veneau una după alta, pierzându-se în burta mare a norului negru şi gras, care, nemulţumit, le percepea ca pe nişte gâdilituri; ori, el vroia să doarmă. Unde sonice – multe şi încărcate de disperare; mesajul transmis de G*** universului era limpede, şi chiar dacă sunetul s-a pierdut, unda a rămas, iar în subconştientul undei disperarea s-a păstrat. Aşa că să nu ne mire că mesajul a intrat in subconştientul norului, a clocit o vreme acolo, în acel labirint umed şi ceţos, spre a izbucni la lumina conştienţei ca o stare de furie; trezit din visare, norul cel mare şi gras a început să înjure. Montându-se singur, fiecare înjurătură făcându-l mai furios, norul, dominând sub burta lui jumătate de continent (asta se întâmpla în Argentina) a pornit-o lent spre nord, dând drumul la şuvoaie de apă, tunând şi fulgerând, din ce în ce mai nervos şi mai agitat; s-au înregistrat atunci zeci de mii de persoane udate până la piele, doi morţi (un beţiv ce nu mai atinsese apa de 30 de ani şi un bolnav de rinichi ce nu putuse face dializă de o săptămână; la contactul cu ploaia, vezica acestuia a explodat), precum şi numeroase case luate de aluviuni, inundaţii, maree de noroi. S-au numărat atunci în Argentina 1 500 000 de picături de ploaie pe metru pătrat, record mondial absolut .

            În capitala statului Oman, muezinii căţăraţi în minarete cântau strigările de după amiază (a treia rugăciune cucernică a zilei). Allaaaahâ! Îiaaaaa, oo, Allahââââ! Credincioşii, înşiraţi pe covoraşe curate, curaţi şi ei, proaspăt spălaţi în urechi (după cum o cere ritualul), cu faţa spre Mecca, primeau în faţă ruga muezinilor şi, de undeva din lateral, în urechiuşele lor proaspăt spălate, multora li s-a părut că aud vocea lui Allah cel atât de chemat, ba chiar mai mult, Allah părea furios. Alţi musulmani n-au auzit nimic altceva decât pe muezinul din parohia de care ţineau, dar strigătele lui G*** atenuate de depărtare li s-au infiltrat în subconştient, dându-le o stare de nervozitate, pe care nu o putea explica şi care nu aştepta decât un pretext ca să izbucnească. Ori, seara, Quatarul a declarat război Omanului , fără nici o pricină, total din senin, nejustificat. Războiul a început fără declaraţie, cu masive bombardamente în Oman; populaţia Omanului s-a înrolat în masă, armata a trecut graniţa în Quatar; dezlănţuiţi, omanezii au masacrat fără milă armata din Quatar (150 000), miliţiile populare din Quatar (150 000), serviciile auxiliare ale armatei din Quatar (150 000 – dar nu i-au ucis pe toţi, pentru că, în aceste servicii auxiliare ale armatei, disciplina nu era bine impusă, şi mulţi au chiulit la declararea războiului, sărbătorind acasă). Măcelărind tot ce puteau măcelări în uniformă, omanezii au început să măcelărească civili (450 321), adormind într-un final, printre cadavre. Speriaţi, quatarezii supravieţuitori n-au îndrăznit să le facă nici un rău. După nici o săptămână şi furtunoase discuţii în plen, O.N.U. a impus sancţiuni economice şi administrative Omanului, fapt ce a dus la sinuciderea emirului Abdullah Beişaitar Argaded al III-lea al Omanului .

            Tot în această zi şi tot cam pe la aceeaşi oră, a început un cutremur de pământ în India ce a ucis douăzeci de persoane şi a îngropat de vii sub dărâmături mai multe sute; gurile rele spun că acest cutremur ar fi izbucnit din cauza experienţelor nucleare subterane efectuate de Pakistan.

GILDA

Gilda a stârnit

O adiere înmiresmată

În ţară

Oamenii au ieşit pe străzi

Agitând pancarde şi strigând:

Gilda

Nu te ştim

Dar te iubim!

Aşa striga poporul

Şi despoţii

Înspăimântaţi

Au tras în ei

Şi le-au luat

Cartelele de pâine.

Da, rîdem! (3) – Cu scoțieni

Vorba lui Dorel Schor, căruia îi mulțumesc pentru trimitere, poți să nu-i iuvești pe scoțieni? Nu, nu poți! Și o glumă grafică de la prietenul Dumitru Ion!

Pe o stradă din Scoția se întâmplă un accident rutier. Un turist iese de pe carosabil şi dă cu maşina într-un pom. Omul se târăște afară din mașină şi rămâne întins în iarbă. Un scoţian trece prin apropiere. Se duce la accidentat şi întreabă:

– Sunteți asigurat?
– Da, răspunde acesta cu greu.
– Aveți o asigurare şi pentru persoanele aflate în maşină?
  – Daaaa….
  – Aveţi ceva împotrivă dacă îmi răvășesc puţin hainele şi mă întind lângă dumneavoastră?

***

Un scoţian îi scrie fiului său:
– Îţi trimit zece dolari, cît ai cerut. Dar ţine minte: zece se scrie cu un zero, nu cu doi !!

***

Cum începe o reţetă în cărţile de bucate scoţiene?
Se împrumută … 300 de gr. de …

***

Un scoţian tăia o creangă din copacul din faţa casei, se dezechilibrează şi în cădere o strigă pe soţia lui:
– Dragă, astăzi gătește doar pentru tine, eu mănânc la spital!

***

Fiul meu vă datorează bani pentru un costum pe care i l-aţi făcut acum trei ani, îi spuse croitorului un scoţian care tocmai intrase în magazin.
– Şi dumneavoastră aţi venit să-mi daţi banii, nu-i aşa?
– Nu! Aş dori să-mi comand şi eu un costum în aceleași condiții.

***

Doi scoţieni într-un cort:

– John, dormi?

– Nu, ce vrei?
– Dă-mi 50 de penny.
 – Dorm, dorm…

***
– De ce în Scoţia în fiecare castel se află câte o stafie?
– Este mult mai ieftină decât un sistem de alarmă.

***
Un scoţian, întâlnind un doctor şi fiind cam răcit s-a gândit că e momentul să profite de întâmplare şi să obţină o consultaţie gratuită:
– Dumneata, doctore, ce faci când eşti răcit? întreabă scoţianul.
– Tuşesc, răspunde medicul.

***

Un scoţian împreună cu soţia şi copilaşul merg la un concert de muzică clasică. Plasatoarea îi spune:
– Dacă cumva copilaşul zbiară, trebuie să părăsiţi sala. Bineînțeles banii pentru bilete îi veţi primi înapoi…
Către sfârșitul concertului, scoţianul i se adresează soţiei:
– Mai e mult?
– Cîteva minute doar…
– Bine, atunci smucește-l un pic pe junior.

***

Un romancier la modă primește următoarele rânduri de la un admirator scoţian: 
„Ultima dv.. carte mi-a plăcut atât de mult, încât eram gata-gata s-o cumpăr!”

***

Fiul unui scoţian, aflat în armată, îi scrie tatălui său:
„Am cunoscut o fată frumoasă, vreau să mă însor cu ea, trimite-mi două lire ca să-mi fac o fotografie cu ea, să ţi-o trimit ca să ştii şi tu cum arată”.
La câteva zile, tatăl îi trimite o liră, cu următoarea scrisoare:
„Trimite-mi poza fetei, pe tine te cunosc”.