Da, e sîmbătă după-amiază, așa că, după obiceiul mai recent, dacă deja a fost Kyre, ne vizitează Mahai, cei doi povestitori misterioși, care ne oferă povești nu mai puțin misterioase…
GARGARACATIŢA
Veţi citi mai jos, cutremurătoarea poveste a marelui Purcean. Veţi citi, şi vă veţi cutremura ca salamu-n frigiderul gol, de încercarea acestuia de a instaura şi la noi legea nescrisă a tăcerii şi puterea absolută a Familiei. Chiar aici, unde prin tradiţie domneşte o altă lege, şi mai nescrisă, ba chiar dată anonimă şi semnată cu pseudomimul “X” : a vorbăriei cât mai multe, la derută. Va reuşi oare el, în sarcina primită, sau va fi “scos la plimbare” de şeful său direct? Sau, amândouă? Sau, poate, pe şeful său direct, îl arestează poliţia, el promite că spune tot şi atunci i se oferă postul de ambasador în Venezuela? Dar, gata cu aberaţiile:
La volanul unui Cielo croit pentru coreeni, deci neîncăpător pentru magistrala sa burtă, ascultând vioi ritmurile muzicii greco-romanes emanate de Philipsul de bord, bătând mereu tactul pe tabla maşinii cu ghiulul adevărat de 5 grame cu piatră de onix negru, şi înjurând la întâmplare câte-un şofer sau pieton (care cum se nimerea prin faţa sa), tenacele şi incoruptibilul mafiot român Ghiţă “Bebe” Purcean îşi întindea o tentaculă acolo unde nimeni înaintea lui nu reuşise: în Oraşul nostru.
Nu în oraşul tău, cititorule, Doamne fereşte, stai liniştit, asta e ficţiune curată, al tău e normal. Aşa-zisul “Oraşul nostru” este de fapt, o raritate şi-o extravaganţă atât de mare, încât se poate spune că nu există deloc: e un oraş în care cum apare un mafiot sau chiar şi numai un şmenar ordinar pe stradă, toată lumea se uită cruciş la el, şi nu-l consideră o parte integrantă din peisaj. I se închid uşile, nimeni nu vorbeşte cu el, toţi îl privesc bănuitor de pe după perdele, după care fuguţa-fuguţa, dau fuga la Poliţie şi îi ţin la curent pe ofiţeri cu tot ce face bietul om. Apoi Poliţia, ca o primă verigă la baza monstruasei piramide ce constituie sistemul judiciar, îl urmăreşte cu ochi vigilenţi, şi-i pândeşte prima mişcare greşită, pentru a-l ataca şi a-l preda următoarei verigi, a cărei nume, mafiotul nici nu cuteză să-l rostească, darămite să se mai ţină în relaţii cu exponenţii ei.
Deci fii liniştit, cititorule: nu e vorba de oraşul tău.
Pe de altă parte, din descrierea de mai sus, se vede ce misiune grea primise Ghiţă, şi ce conflict spectaculos se anunţă în continuare.
Totuşi, el era încrezător în forţele proprii, în capacitatea lui de pilire, în sacul lui de bani şi în burta pe care o ţinea la piept de atâţia ani, ca pe un talisman norocos. Cum trecuse prin atâtea impasuri şi nenorociri, avea să treacă şi prin asta.
“Mai greu e la început”, îşi zicea în gând. O porni agale spre o cafenea, cu gândul de a se înviora puţin (era încă dis-de-dimineaţă). În spatele lui, cohorta de urmăritori (care încă de la intrarea în oraş ghicise ce hram poartă Bebe), îi observa fiecare gest, apoi observaţiile le transmitea în şoaptă din gură-n gură până ce ajungeau la ofiţerul de serviciu de la IJP, care le nota conştiincios pe un caiet cu pătrăţele.
“Îşi bea cafeaua!”, observă primul informator, pe care îl chema – nu că ne-ar interesa în vreun fel – Basiliu.
“Îşi bea cafeaua!”, spunea al doilea informator celui de-al treilea, aflat în colţul străzii.
Şi astfel, informaţia ajungea nealterată la ofiţer. Sau aşa ar fi ajuns, dacă nu s-ar fi găsit o babă, cu trei străzi mai în jos, să adauge de fiecare dată câte-o remarcă despre cât de fericită se simte, ce bine se descurcă cu pensia etc.
Astfel că în cele din urmă, ofiţerul trebuia să scrie:
“Îşi bea cafeaua! Asta îmi aminteşte cât de fericită şi binecuvântată de Dumnezeu sunt acum, în amurgul unei vieţi pline, dedicate unui stil de viaţă modest, fără excese, dar care mi-a adus această imensă bucurie de a mă pensiona cat. III, cu care pensie mă descurc dealtfel foarte bine, împreună cu copiii şi nepoţii mei, care îmi împlinesc şi mai mult…”
În cele din urmă, baba fu înlocuită.
Între timp, Bebe îşi termină cafeaua şi începu să se plimbe prin frumosul centru istoric al Oraşului. Se aşeză pe o bancă.
“S-a aşezat pe o bancă!”, începu să murmure cohorta de urmăritori. “Cohortele” e mai bine zis, fiindcă toţi mai mulţi locuitori aflau de prezenţa mafiotului.
“Aici îmi voi înfiinţa primul centru de schimbat la negru”, se gândea Bebe, visând cu ochii deschişi. Acest lucru fu din păcate, fatal pentru viitorul său în Oraş, pentru că imediat urmăritorii raportară la Poliţie, iar Poliţia îl predă următoarei verigi, care chiar îşi făcea treaba.
Cohortele se împrăştiară pe la casele lor, aşteptând cu sufletul la gură venirea următorului.
