Așa cum am anu țat săptămîna trecută. chiar dacă nu a scris noi episoade din roman, bravul notru autor a căutat prin arhive și a mai găsit ceva, astfel că două ediții sîntem acoperiți. După aceea, poate mai găsește, poate mai scrie…
Ilza a primit o scrisoare (1)
Acum vreo săptămînă, cînd mă întorceam de la Vaideeni şi oprisem la popasul Cotmeana să mănînc nişte mici şi să beau o bere, m-am trezit cu Ilzi la Bucureşti.
Acum, să fiu sincer, nu mai ţin minte exact dacă eu eram în Bucureşti şi visam că mănînc mici şi beau bere la Cotmeana, ori chiar eram la Cotmeana şi am visat că a venit Ilzi la Bucureşti. Oricum, chiar dacă eu eram la Cotmeana, nu era nici o problemă să intre Ilzi în casa de la Bucureşti, întrucît nici după 1 febr. 2006 (cînd, ţineţi minte, ea fugise cu boul de Mutu) eu nu am schimbat încuietorile de acasă (Maria cea de Mangop ştie că de fapt, în sinea mea, eu am sperat mereu ca Ilzi să se întoarcă la mine – chiar şi după ce se măritase).
Important este că intrînd eu în casă, Ilzi era în sufragerie. Am încremenit, inima mi s-a oprit pentru un moment, după care a inceput a bate nebuneşte – am crezut ca Ilzi s-a întors acasă şi că astfel au fost îndeplinite rugăminţile mele (nu v-am spus pînă acum, dar săptămînal eu îi trimiteam cîte o scrisoare preşedintelui Băsescu rugîndu-l să mi-o aducă pe Ilzi înapoi). Apoi, mi-am dat seama că nu era vorba de aşa ceva – se vedea în mod clar că Ilzi era răvăşită, deşi întotdeauna se comportase ca o femeie cu un sînge rece remarcabil. Mi-a întins un plic şi m-a întrebat:
– Mai ai o ţuică bună?
– Da.
– Unde este? Tot acolo?
– Da.
– Şi paharele?
– Tot acolo.
– Bine.
Ilzi a luat sticla de ţuică şi un pahar, după care s-a dus în birou să lucreze la noua ei teză de doctorat (era vorba de ceva legat de efectele benefice ale încălţăminţii din piele de porc în ce priveşte protejarea picioarelor împotriva frigului) şi m-a lăsat să citesc în linişte. În mod clar, Ilzi nu era în apele ei – dacă înainte, pe cînd stătea cu mine, bea întotdeauna cîte o ţuică doar fiind invitată de mine, acum era pentru prima dată cînd cerea singură!
M-am apucat de treabă. Am examinat întîi plicul. Era un plic îngălbenit, dintr-o hîrtie cum nu se mai găseau de cel puţin 150 de ani, iar timbrul era cu împăratul Franz Joseph. Ştampila poştei era din Viena, iar data era cu doar 5 zile anterioară. Scris cu litere gotice, destinatarul era chiar Ilzi, cu menţionarea numelui ei actual, de după căsătorie. Pe verso, la expeditor, mare surpriză! Scrisoarea era trimisă chiar de baroneasa austriacă, cea care la sfîrşitul lui 1812 fugise cu tatăl lui Ilzi!
Of, of, fetelor! Nu ştiu cu ce să încep! Cred că totuşi ar fi de datoria mea ca, înainte de a intra în tema scrisorii, să reabilitez imaginea baronesei, hulită pe nedrept timp de aproape două secole. Să învăţaţi de aici, fetelor, cît rău pot face nişte vorbe aruncate fără temei, nişte acuzaţii neverificate sau chiar nişte glume aparent nevinovate. Asta îmi aduce aminte de situaţia acelui tînăr komsomolist căruia de fapt nu i s-a dat ci i s-a luat, şi nu era maşină ci bicicletă (sau poate ceas?), şi totuşi a fost exclus din Komsomol. Ori, un alt caz, mult mai apropiat vouă: Brănoaia, cea despre care în mod nefondat s-a răspîndit zvonul că ar fi vrut să fure chiloţii lui Ilzi, bîrfă care a dus la anularea nunţii ei cu Sandu şi la sfărîmarea celor două inimi tinere şi neprihănite. Învăţaţi de aici ca pe viitor să fiţi mult mai atente la ce spuneţi şi mult mai circumspecte la ce vi se spune.
Ca să mă întorc la baroneasă. Noi toţi ştiam că aceasta era o vrăjitoare bătrînă, urîtă, rea, hapsînă şi egoistă, care dintr-un capriciu a destrămat familia lui Ilzi. Scrisoarea ne arată cu totul şi cu totul altceva: o femeie sensibilă, care s-a îndrăgostit nebuneşte în mod sincer de mîndrul răzeş şi care a plătit scump pentru dragostea ei. Pentru faptul că s-a îndrăgostit de un om obişnuit, care mai era şi creştin ortodox, Congresul Mondial Evreiesc a pedepsit-o pe baroneasă, a decăzut-o din ordinul vrăjitoarelor şi i-a ridicat puterile. Baroneasa a devenit o femeie simplă, obişnuită, dar fericită să îşi trăiască povestea de iubire alături de alesul inimii ei.
Baroneasa a regretat nespus consecinţa nedorită a faptei ei de la sfîrşitul lui 1812, anume căderea la pat a mamei lui Ilzi şi şi-a cerut prin scrisoare scuze care păreau extrem de sincere. În toţi aceşti ani, a urmărit din umbră evoluţia lui Ilzi (la care ajunsese să ţină ca la propria ei fiică), fiind gata să îi sară în ajutor dacă ar fi avut nevoie, bucurîndu-se de succesele (nu “succesurile”, cum spune în mod incorect Elena Băsescu) ei şi întristîndu-se cînd m-a părăsit (i-a şi scris, textual, că nu crede că ea, Ilzi, va mai găsi un băiat aşa bun ca mine).
Încă un lucru extrem de important: baroneasa a ştiut tot timpul de depozitul în aur pe care familia lui Ilzi îl avea în banca de la Cernăuţi – a ştiut, dar nu a rîvnit la el! Cred că sînteţi de acord că trebuie să ne schimbăm părerea despre baroneasă.
Şi acum, să trec la faptele din scrisoarea propriu-zisă.
Foarte mulţumită de serviciile ONT Carpaţi, prin care îşi găsise jumătatea perfectă, baroneasa a rămas clienta fidelă a acestei companii, între timp privatizată, astfel încît la începutul anului 2002 a plecat împreună cu tatăl lui Ilzi într-un voiaj la Kabul.
Într-o după-amiază, baroneasa a ieşit să se plimbe prin bazarul din Kabul. De mult timp nu mai văzuse aşa abundenţă de mărfuri, şi toate de cea mai bună calitate! AKM-uri ruseşti, M 16 americane, Uzi evreieşti, mine antipersonal româneşti (astea erau de contrabandă, fiindcă utilizarea lor devenise interzisă). De altfel, produsele româneşti abundau peste tot: de la celebrele maşini de cusut de Cugir, cu o cadenţă de 750 focuri pe minut şi pînă la fel de celebrele biciclete de Tohani, calibrul 7,62. Săbii, baionete, şişuri şi pumnale din cele mai bune oţeluri: de Toledo sau Sheffield, de Damasc sau suedez. Peste tot, calupuri de explozibil C4, de haşiş şi de opium, grupuleţe de cadîne minore, sumar dezbrăcate, într-un cuvînt tot ce vroiai pe lume (în afară de băuturile alcoolice, care erau interzise în bazar). Ca un fapt divers nostim, se găseau chiar şi femei gonflabile, produse la mişto de o firmă sîrbească, cu figura lui Madeleine Albright – dar acestea nu se bucurau de succes fiindcă se adresau celor beţi morţi ori celor handicapaţi mintal – ori, în Afganistan, musulmanii nu aveau voie să se îmbete iar handicapaţii mintal se descurcau foarte bine cu caprele care, slavă Domnului, se găseau din belşug în munţii afgani.
În acest timp, tatăl lui Ilzi, harnic răzeş şi brav plăieş, a coborît din cameră la matul hotelului şi, arătîndu-i barmanului cu degetul o sticlă cu un conţinut ce-i amintea de ţuica de corcoduşe, a cerut să îi fie adus un pahar afară. S-a instalat la o masă pusă pe trotuar, sub o umbrelă (de altfel, era singura masă de afară) şi a început să deguste conţinutul paharului – nu era ţuică de corcoduşe dar, oricum, mergea.
Cînd ajunsese la al treilea pahar (băutura aceea necunoscută îi plăcea tot mai mult), de masa lui s-a apropiat un bărbat. Era în mod evident un arab, la vreo 50 de ani, subţire la trup şi uscăţiv la faţă, cu barba înspicată, cu turban şi cu o figură plăcută. Arabul i-a zîmbit, a spus cîteva cuvinte într-o limbă necunoscută şi din care tatăl lui Ilzi a înţeles doar “Osama”, dar fără să ştie dacă este vreo formulă de salut ori numele arabului, şi a cerut prin semne permisiunea de a se aşeza la masă. Foarte amabil de felul său (plăcută trăsătură de caracter moştenită şi de Ilzi), răzeşul l-a invitat să ia loc. Cînd tatăl lui Ilzi era la al şaptelea păhărel de băutură necunoscută şi tulbure, dar plăcută, iar arabul la a doua cafea, vorbind fiecare în legea lui (tatăl lui Ilzi despre folosirea extensivă a bălegarului bovin ca îngrăşămînt natural, iar necunoscutul doar el ştia despre ce), de masa lor s-a apropiat un alt arab, care i-a şoptit ceva la ureche primului. Acesta s-a ridicat grăbit, a schiţat un zîmbet de scuze sau de rămas bun şi a dispărut într-o fracţiune de secundă.
Tatăl lui Ilzi a făcut semn către bar să îi fie adus încă un pahar, dar nu a mai apucat să se bucure de el – dintr-odată, piaţeta din faţa hotelului s-a umplut: 10.000 de puşcaşi marini şi infanterişti americani precum şi 100 de tancuri, cu sprijinul aerian a două escadrile de elicoptere de asalt, s-au năpustit asupra tatălui lui Ilzi, l-au legat şi l-au luat cu ei.
Ce se întîmplase? Cineva anunţase comandamentul american că la masa din faţa hotelului din Kabul se află teroristul nr. 1 al planetei. Trupele americane s-au strîns în grabă şi au descins în piaţetă unde la masă mai era doar tatăl lui Ilzi şi, confundîndu-l, l-au umflat.
Cînd baroneasa s-a întors la hotel, omul ei nu mai era de găsit. Personalul hotelului, vizibil timorat, se dădea că nu ştie nimic. S-a dus la poliţie, dar şi aici poliţiştii, jenaţi, spuneau că nu cunosc ce s-a întîmplat deşi era clar că ascund ceva. S-a dus la ambasada austro-ungară, cu gîndul că poate găseşte aici vreun prieten din copilărie (aşa cum se întîmpla în filmele britanice cu acţiunea desfăşurată în India, pe timpul Imperiului), dar ghinion: ambasada era desfiinţată de peste 80 de ani, odată cu destrămarea imperiului chezaro-crăiesc.
Mîndrul răzeş a avut un mare ghinion. El stătea bine cu limbile, dar asta nu l-a ajutat în împrejurările date. Vorbea perfect moldoveneasca, româna iar, în ultimii aproape 200 de ani petrecuţi alături de baroneasă, învăţase la fel de perfect şi germana. În lupta de la Baia, învăţase înjurăturile în ungureşte; în luptele dela Podul Înalt şi Vaslui, le învăţase în turcă, iar la Codrii Cosminului – şi în poloneză. Cu diferite ocazii, începuse să bunghească în rusă, ucraineană şi tătară. Iar în cursul deplasărilor periodice la Cernăuţi, cînd îşi încasa de la banca celor doi fraţi ovrei punga cu dobînda lunară, deprinsese şi oleacă de idiş. La acestea, se adăugau şi cunoştiinţele de limbi moarte pe care le avea încă din primul mileniu de după Christos (dacă, gotă, gepidă, avară, peceneagă şi cumană) care însă, în afară de dacă, nu i-au folosit niciodată întrucît totuşi, el prefera doar femeile dace şi, mai tîrziu, moldovencele (desigur, asta pînă în 1812).
Din păcate, tatăl lui Ilzi nu cunoştea nici engleza şi nici afgana, lipsuri care i-au provocat oarece stări de disconfort. Din această cauză, timp de doi ani, ţinut în lanţuri, hrănit doar cu apă călîie şi scorpioni şi bătut în mod sălbatic de armata americană care îi cerea să recunoască că el este Osama, habar nu avea ce i se cere. Chestia cu Osama îi părea cunoscută dar, repet, el tot nu ştia dacă este un nume ori o formulă de salut, motiv pentru care din cînd în cînd se simţea dator să răspundă şi el cu cîte un “Osama”, după care ăia iar se puneau cu bătuta pe el şi mai rău ca înainte. Îl băteau şi îi dădeau cu Coranul în cap.
Aaaaaaaaah! – gemea amarnic în sinea lui harnicul răzeş, bravul şi mîndrul plăieş, spumegînd de mînie, turbînd de furie împotriva propriei sale neputinţe şi dorindu-şi un singur lucru: să fie din nou liber, călare pe calul lui lipiţan, cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă, cu arcul şi tolba cu săgeţi la spate, zdrobindu-i pe aceşti păgîni dintre care unii purtau în derîdere la gît sfînta cruce creştină.
După doi ani de zile, americanii şi-au dat seama de eroare. Acum, fac o paranteză: cît de tîmpiţi puteau măi să fie oamenii ăştia? Cum de l-au confundat doi ani pe tata lui Ilzi cu Osama? Păi tatăl lui Ilzi avea o faţă albă şi rumenă, nici vorbă măslinie. Avea părul bălai şi o mustaţă pe oală înspicată, nici vorbă de păr negru şi barbă. Purta căciulă miţoasă, brumărie, din miel, nicidecum turban; purta ie şi iţari, nicidecum caftan; şi mai ales, purta opinci din piele de porc, iar la chimir îşi ducea fluiera din care cîntase la nunta lui însuşi Bogdan Vodă. În plus, poate cel mai important, purta crucea albă de mesteacăn pe care o primise în 1389, cînd plecase voluntar la Kossovopolje să apere creştinismul, chiar de la cneazul Lazăr (tot acolo, prinsese şi puţină sîrbă).
Deci, după doi ani, americanii şi-au dat sema de eroare (de fapt, era o gafă în toată regula) dar le-a fost tîrşă să recunoască. Aşa că în loc să iasă din rahat, au preferat, ca de obicei, să se afunde în acesta – l-au mutat pe tatăl lui Ilzi la închisoarea din Guantanamo, prefăcîndu-se că îl cercetează pentru activităţi mafiote (jocuri de noroc, trafic de droguri, proxenetism, spălare de bani, trafic cu uraniu, şi o mulţime de alte chestii de care bietul om habar nu avea).
De fapt, se mai vehiculează şi o altă posibilă explicaţie: cică pontul a fost dat armatei americane de un apropiat al vicepreşedintelui Dick Chenney, care a primit astfel recompensa de 25 milioane $. Ori, dacă se recunoştea greşeala, apropiatul vicepreşedintelui ar fi trebuit să dea banii înapoi. Nu ştim care este adevărul şi o să-l putem afla de abia peste 44 de ani, cînd se vor deschide şi arhivele lor. Sau, poate, nici atunci.
Lipsită de puterile vrăjitoreşti, baronesei i-a trebuit mult timp să afle adevărul şi unde se afla omul ei. Iar cînd a aflat, a încercat să obţină sprijinul unor vrăjitoare în exerciţiu, care ştia ea că au continuat să o simpatizeze în secret – dar acestora le-a fost frică să o ajute. S-a pus pe scris memorii în toate părţile. În America a scris la Casa Albă, Secretariatului de stat, Congresului, la New York Times, Washington Post, Boston Globe, la CNN, NBC, ABC – dar nu a primit nici un răspuns. Era evident: toate acestea erau conduse de Congresul Mondial Evreiesc, cel care o izgonise din rîndul vrăjitoarelor. Biata baroneasă simţea că începe să se dezică de neamul ei. A scris la ONU şi la Consiliul de Securitate, la UE, Comisia Europeană, Consiliul Europei, APCE şi OSCE, la Curtea de la Strasbourg, la Amnesty International şi Comitetul Helsinki – de asemenea, nici un răspuns şi aceasta din acelaşi motiv.
S-a adresat presei din întreaga Europă. Unele scrisori au fost returnate întrucît ziarele respective nu mai existau (Scînteia, Pravda, Izvestia, Iskra, Rabotnicesko Delo), dar de răspuns i-a răspuns doar Nepszabadszag care, printr-o scrisoare foarte amabilă, îşi cerea scuze pentru faptul că scrisoarea baronesei nefiind în ungureşte, nu au înţeles ce vrea.
Epuizată de toate aceste eforturi fără succes, baroneasa şi-a călat pe inimă şi a făcut ceea ce ar fi vrut să nu fie niciodată nevoită să facă: a apelat la Ilzi, i-a expus în amănunţime situaţia şi a rugat-o ca prin influenţa pe care o avea pe plan mondial, să ajute la eliberarea tatălui ei. Să nu uităm: Ilzi fusese în repetate rînduri propusă la premiile Nobel (pe care nu le obţinuse doar fiindcă nu era americancă sau evreică), avea mai multe doctorate decît o academie întreagă, cărţile ei de bucate erau traduse în toate limbile pămîntului, avea sute de titluri de campioană mondială, olimpică, europeană, balcanică, naţională, judeţeană, comunală şi sătească la gătit, era una dintre femeile bogate ale planetei, fusese prima Miss Univers şi, în plus, baroneasa ştia şi acest amănunt, în iunie 2006 fusese la Paris cu preşedintele Băsescu, cel care era bun prieten cu preşedintele Bush.
În final, baroneasa o implora cu lacrimi în ochi să facă tot posibilul şi să-i ajute omul (fiindcă nu-şi permitea să-i spună soţ). Ei nu erau căsătoriţi legitim întrucît tatăl lui Ilzi (care nici nu îşi aducea aminte că are o soţie legitimă în Moldova) nu divorţase niciodată de mama acesteia, care şi acum bolea în conacul familiei, recuperat recent, după ani de procese, în baza legii 112. Din păcate, recent, comuna în care se află conacul a căpătat pe plan internaţional conotaţii negative, întrucît într-unul din satele ei s-a petrecut situaţia cu unchiul de 19 ani care şi-a lăsat borţoasă nepoata de 11 ani (nu este adevărat că a fost violată, chiar ea a cerut, fiindcă aşa văzuse la televizor în filmele americane). Este cazul să ştiţi că Ilzi este acea bună creştină româncă, cea care din banii ei a suportat transportul la Londra al fetiţei şi familiei, taxele de aeroport, cazarea, costul avortului, şpriţul de final şi toate celelalte cheltuieli. Dar, cu modestia sa recunoscută, Ilzi a preferat să rămînă anonimă.
