A revenit Bogdan! A revenit la discuția noastră întreruptă spre sfîrșitul lui mai dintr-o mulțime de motive pe care le expune, de altfel, el însuși la începutul scrisorii. Asta nu înseamnă că nu am schimbat mesaje punctuale între timp, așteptînd acest moment. Ba chiar, la începutul lui octombrie, am avut și bucuria să ne revedem „în fizic” cu prilejul FILIT, unde am moderat întîlnirea publicului ieșean cu el, Emanuela Iurkin și Svetislav Basara, marele prozator sîrb… Acum, e limpede că Bogdan s-a deblocat, sper să nu mă blochez eu!
Mă simt onorat să postez o fotografie în care interlocutorii aici de față sînt însoțiți de Svetislav Basara.
Dragă Liviu,
A șasea ta scrisoare a fost publicată pe
blogul tău pe 21 mai, iar eu am avut parte între timp de o călătorie prin România,
mai amplă ca de obicei, mai intensă ca de obicei, pentru că m-am întâlnit cu
mulți oameni tineri. Am avut parte de mai multe lansări, de o serie întreagă de
evenimente, care a inclus și interviuri. Cred că anul acesta am vorbit prea
mult despre mine. După aceea am revenit în California pe 5 iunie, unde am
predat în semestrul de vară, în luna iulie; am predat vreme de cinci săptămâni
câte cinci zile pe săptămână. Nu m-a durut, pentru că-mi plac integralele și
seriile Taylor. Am avut un început de toamnă universitară ceva mai intens decât
de obicei; la noi semestrul începe la finele lui august. Noi ne-am revăzut cu
drag la FILIT, când tu ai asigurat moderarea mesei rotunde la care am luat
parte împreună cu Emanuela Iurkin și Svetislav Basara, pe 2 octombrie. A fost
un moment extraordinar pentru mine. Pentru participarea mea la FILIT am călătorit
câteva zile de la Los Angeles la Iași, și tare m-am bucurat.
Dar, în tot timpul acesta, vreme de luni
de zile, nu am mai putut scrie nimic literar. Am momente de blocaj literar,
perioade ample când vocea mi se stinge. Nu mai văd clar, nu mai gândesc în
termeni de povești, de ordine narativă. Cel mai serios asemenea moment a fost
după ce am terminat romanul Noaptea când
cineva a murit pentru tine, în 2010, și văd că se repetă și acum, după ce am încheiat Avalon. Secretele emigranților
fericiți și după ce am făcut
acestui roman o amplă campanie de promovare. Blocajul de care aminteam e un
fenomen psihologic destul de complex, pe care mi-e destul de greu să-l descriu
din interior. Dacă aș insista totuși să-l descriu, aș putea rezuma acest
sentiment astfel: când povestești prea mult despre tine, vocea literară ți se
stinge. Ai nevoie de perioade lungi de tăcere, de o regăsire fără de care nici
o formă de echilibru interior nu mai e posibilă. Textele de inspirație
autobiografică te costă lăuntric.
Cea mai bună motivație a literaturii e
revolta împotriva moștenirii noastre. Literatura se hrănește din înfrângerile
noastre, din neputința de a întoarce timpul înapoi, din incapacitatea noastră
de a deturna catastrofele trecutului nostru, public sau secret, trecutul nostru
comun sau cel individual. Paginile noastre cresc din umilință, din îngenunchere,
din renunțări și din tensiune. Or, asumarea unor pagini cu puternică încărătură
autobiografică te trece prin toate cercurile infernului, dacă e asumată cu toată
sinceritatea. Dacă alegi să scrii literatură română, te-ai minți să procedezi
altfel. Cu nuanța asta, actul de a scrie literatură în română când trăiești la
10.000 de kilometri de București e mai mult decât o curiozitate: e o ispășire.
Etica literaturii noastre s-a născut într-un spațiu în care umilința a fost
pentru prea mult timp normă comună (România nu are decât o sută de ani, nu-i așa?)
și nu sunt speranțe că asta se va schimba. Coerența narațiunii e singura formă
de a răscumpăra acele minusuri cărora nu ai cum răspunde decât inserând în
rememorarea lor axa logică a poveștii. Scrii pentru că vrei să repari cumva tot
ceea ce e neorânduit și are potențial tragic, chiar dacă pe alocuri îți reușesc
și câteva pagini de comedie. De aici marea mea admirație pentru literatura lui
Svetislav Basara: nu face și el la fel? De fapt, asta e partea cea mai
interesantă atunci când scrii materiale românești: poți acoperi distanța de la
comedie la tragedie pe distanța unei respirații. Înțeleg și apreciază asta cei
care-au fost acolo, cei care știu cât de lipsită de confort e poziția îngenuncherii.
Am perioade când pot scrie 30.000 de semne pe zi vreme de câteva săptămâni, iar
apoi pot să nu mai scriu nimic pentru multă vreme. Se așterne liniștea. Se
stinge vocea. Dar în asemenea explozii am lucrat la Noaptea când cineva a murit
pentru tine, așa am
lucrat la Avalon.
Secretele emigranților fericiți. Apoi, când cineva mă întreabă când am avut vreme să scriu, spun că lucrarea
s-a scris de la sine. Cartea mi-a spus singură când a fost gata să vină.
Apropo de Noaptea când cineva a murit
pentru tine, a cărei a
doua ediție apare zilele astea la Polirom…
În vara lui 1993 am călătorit în Franța. A
fost prima dată când am avut ocazia să petrec ceva mai mult timp cu tineri veniți
din toate colțurile lumii, într-un mediu internațional. Era pe vremea când eram
convins că nu voi pleca din București niciodată. Nu aveam de unde să știu că
voi avea ocazia să cunosc și să lucrez, ca matematician, cu oameni veniți
realmente din toate țările lumii și nici nu bănuiam că după 1996 nu voi mai
lucra în România. Unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut în 1993 venea din
Mexic; se numește Eduardo și am păstrat multă vreme legătura cu el. A lucrat
mulți ani în sistemul bancar, dar în faza inițială nu arăta deloc a potențial
bancher. Pe atunci era un tânăr boem care interpreta la chitară tot repertoriul
rămas moștenire de la Beatles, plus Cielito lindo. Între lucrurile despre care am discutat la loc de cinste s-a aflat
literatura, am discutat despre ea mai mult decât despre muzică. De fapt, din
pricina acelor conversații m-am înscris în toamna lui 1994 la Institutul
Cervantes ca să învăț spaniolă. Eduardo mi-a menționat care erau cele mai
importante zece cărți pentru el. Pentru locul de cinste al topului său
personal, a avut o oarecare dificultate să aleagă între Terra Nostra, de Carlos Fuentes, și La noche de Tlatelolco, de Elena Poniatowska. Acest din urmă volum
reprezintă o reconstituire jurnalistică foarte minuțioasă a unui moment tragic
din istoria recenta a Mexicului, mai precis din timpul manifestațiilor studențești
din octombrie 1968. Ideea că într-un interval relativ scurt de timp se poate
concentra o întreagă oglindă a istoriei unei societăți mi s-a părut extrem de
puternică. Probabil atunci, din discuțiile mele cu Eduardo, și mai târziu, prin
2000, când am găsit în Phoenix, Arizona, versiunea spaniolă a cărții Elenei
Poniatowska, s-a născut ideea proiectului care avea să devină Noaptea când cineva a murit
pentru tine. Era o
istorie care m-a marcat și mă marchează profund și pe care a trebuit să o
scriu. Pentru că vezi tu, dragă Liviu, nu am uitat.
Nici după ce am scris un roman despre perioada aceea, nu am uitat. Mi-a prins
bine că pot citi în mai multe limbi, că am putut călători, dar până la urmă tot
la România am revenit, tot despre România am avut de scris. Despre tragediile
de acolo.
Pe de altă parte, nu știu de
ce a trecut atât de mult timp până ce am putut scrie despre asta. Adică, de ce
abia prin 2007-2008 am început să-mi fac note. Era în perioada după ce
terminasem Vincent nemuritorul.
Atunci când cineva apropiat
se sacrifică pentru o cauză, ar putea rămâne cumva împăcarea că moartea aceea a
avut cumva binecuvântarea victimei, că în viziunea celui care s-a stins moartea
lui a servit la ceva, că a făcut lumea mai bună, că a fost o contribuție la izbânda
libertății, a indivizilor sau a popoarelor, că servește apărării patriei, sau
cam așa ceva, pentru că există suficient de multe idei ce lungesc lista
cauzelor nobile. Da, dar dacă rațiunea morții nu e clară deloc? Dacă tragedia e
inexplicabilă și nu admite nimic rațional, nimic nobil? Dacă nu știi de ce se întâmplă
lucrurile care se întâmplă? Iar dacă descoperi că o moarte a fost aleatoare, că
cineva a murit dintr-o prostie a altora, în mijlocul unei farse cu ample
ramificații obscure, în plin haos generat de o serie de neînțelegeri și de
confuzii, cum poți să te târi mai departe, plin de idealuri și speranțe? Dacă
ceea ce a generat moartea a fost indolența, incompetența, un imaginar bolnav întărâtat
de o propagandă belicos-revoluționară, altoit pe imaginarul unor vremuri
lipsite de legitimitate, a căror singură salvare era situarea perpetuă pe
picior de război împotriva lumii întregi? Și dacă rămâi cu sentimentul că totul
a fost zadarnic, că în plin București s-au întâmplat multe erori cu deznodământ
tragic, episoade cu atât mai tragice cu cât au fost vicios inutile? Dacă până
la urmă e exact așa, ce să mai faci cu o lume ca asta?
Nici o tragedie nu e izolată:
o tragedie se extinde către semnificația ei pentru ceilalți. Undeva, la nivelul
ultim, lucrurile se leagă. De fapt, cine e de vină? Strict cel care apasă pe trăgaci?
De vină e cel care trimite să acționeze într-o unitate operativă un soldat
lipsit de calitățile și instrucția necesară, soldat care niciodată nu s-a
oferit voluntar pentru o astfel de misiune? Sau de vină e cel care i-a ordonat
să ia o poziție care îl expune?
Dulce și frumos e să mori
pentru patrie. Oare cine a zis asta? Te gândești că orice nu împlinește destinul
individual al fiecăruia este o deșertăciune, dacă nu de-a dreptul o crimă. Și
atunci de ce e potrivit ca în filmele rusești sau americane sau chinezești sau
franțuzești să fie absolut în regulă să se poată vorbi despre patriotism sau
eroism, dar în filmele românești, de fapt, nu? Ce nu mai ține?… De ce ideea de
patriotism în ambient românesc s-a erodat așa de mult încât ni se pare
artificială? N-ar trebui să fie nici o diferență, toate patriile sunt la fel.
Numai că unele și-au irosit mai rapid substanța, altele mai lucrează încă la
consumarea ideii… Mă întreb câți vor mai muri pentru diverse nobile idei
venite din direcția asta…
Nu-ți dorești nimic mai mult
decât să limpezești imaginile care te-au urmărit atâta vreme, convins că ele încriptează
toate conexiunile, că se dezvăluie numai atunci când țintuiești sub microscop
noaptea când îngerul a fost ucis deopotrivă cu demonul.
La asta mă gândesc în perioadele când
scriu, dragă Liviu… Am un chef extraordinar să scriu, în fine, un roman în
care să nu mai fie vorba despre România și despre tragediile de acolo. Mă întreb
dacă voi avea vreodată puterea să reușesc asta.
Cu aleasă prietenie,
Bogdan
