Criticul și istoricul literar Ioan Holban publică în revista Neuma, care tocmai împlinește un an, sub titlul Cîne cactușii înfloresc a treia oară, o cronică la volumul meu de poezii de anul trecut. Acesta poate fi găsit la paginile 51 – 52 al revistei, pe care o postez în format electronic. Pentru cei care se descurcă mai greu cu zoom-ul, postez și textul în format word…
https://www.revistaneuma.ro/arhiva/anul-ii-2018/nr-11-12-2018.html
Cînd cactuşii înfloresc a treia oară
Cum se vede şi în poezia din cea mai recentă carte, Și întunericul nu a cuprins-o… (Editura Junimea, 2017), Liviu Antonesei nu caută, ca romanticii, sentimentul tragic al existenţei în (pe)trecerea ei, în goana secundelor care aduce numai plictiseala încolonării vîrstelor unui „sceptic mîntuit” pe un traiect cu final previzibil, ci în trăirea lacomă a vieţii din subpămînt şi de deasupra, în freamătul viu al (re)începutului: „La şaptesprezece ani ai simţit/ prima oară că viața începe,/ apoi la douăzeci şi trei. Și încă o dată/ la rotunzii ani treizeci./ Și iarăşi la treizeci şi trei, cifră încercată/ pentru cei rămaşi fără pată./ Iar la patruzeci şi cinci, ai fost absolut sigur/ că viaţa ta începe deodată./ Apoi, a coborît liniştea albă/ în trup, a coborît şi în suflet,/ ca într-o catedrală veche, pustie,/ vreme de exact zece ani,/ zece ani de caldă melancolie./ Și a bătut clopotul în turlă/ şi ai aflat astfel că viaţa începe -/ şi nu va sfîrşi aici, niciodată, niciunde,/ pentru că e mereu nesătulă./ Cîtă vreme gîndul tău o pătrunde,/ cîtă vreme trupul meu nu se-ascunde/ în plictiseala trecerii, în secunde” (Viaţa începe la cincizeci şi cinci de ani) ; „Prima zi a delfinului a început minunat -/ cu paşi lenţi în urma unei femei înalte,/ cu siluetă neverosimil de frumoasă…/ Nu trebuia să-i privesc faţa! Oroare,/ spaimă şi cutremurare – nu de la natură,/ ci de la snopul de belciuge ieşind de peste tot./ Dar nimeni nu e îndestulat cu ceea ce vede,/ cu ceea ce are, doreşte mereu mai mult,/ şi mai mult, şi mai mult./ Universul şi-a revenit pînă la urmă -/ soare nebiruit de scamele albe de pe cer/ şi de vîntul fluierînd lin printre sălcii./ Și apa albastră şi răcoroasă, cum/ nu va fi fost la începuturi – ale lumii,/ ale mele -, dar eu urmăresc mereu şi mereu/ reînceputul” (Învăţături de la delfin. Duo). E, mai întîi, palpitul vieții în eros, fiinţa şi poezia reformulîndu-se mereu prin forţa fantasmei care declanşează mecanismul imaginarului; femeia înaltă, cu siluetă neverosimil de frumoasă, Monika, „perfectă, înaltă, cu picioarele/ ca două rachete interplanetare şi sînii precum/ două cupe de argint sau emisferele de Magdeburg/ alăturate”, viziunea celei mai frumoase femei din lume nu reprezintă ipostazieri ale feminităţii ori, poate, semnele „eternului feminin”, ci miezul fierbinte, big-bang-ul ce provoacă o avalanşă a viului, a polimorfului, a energiei unei explozii care se petrece aproape mereu pe malul apelor, în preajma universului acvatic: acolo, pe orice mal şi pe toate ţărmurile, marea trecere spre locul unde se duc toate e, în fapt, renaştere, într-un început repetat, obsesiv căutat: „Nu contează dacă e Nilul, Dunărea/ sau oricare altă apă – viaţa explodează/ pe orice mal şi pe toate ţărmurile,/ dulci sau sărate, nu contează…/ Și undeva în memorie, departe,/ ca prin ceaţă, de dinaintea marelui/ cutremur de acum patruzeci de ani,/ sosind ca prin tuneluri ruinate,/ printre ziduri din care-au rămas fierăstraie,/ întrebarea lui Eugen, naivă, copilărească/ şi cu totul tulburătoare:/ Poate să apară un Proust, un Rimbaud,/ pe malurile nămolosului Bahlui/ sau doar pe cele iubite de zei ale Senei?/ Și unde e Eugen? Unde Mihai, unde Val?/ Unde sînt craii eleganţi şi ţanţoşi/ ai neînsemnatei noastre aşezări?/ S-au dus şi ei unde trec toate/ numai apa rămîne mereu!/ Cu voia sau fără voia noastră…” (Nu contează…).
În reînceputul totdeauna regăsit pe malul apei albastre şi răcoroase, se află şi „blînda sfîşiere” a sinelui în capcanele melancoliei, sub soarele ei galben, în placenta cuvîntului depărtare („Cuvîntul depărtare e cald şi umed/ ca o placentă în care mai ai de stat sau/ ca apa mărilor sudului în iulie, august -/ cînd spui distanţă vezi un fel de prăpastie/ cenuşie, albastră-cenuşie, cu luciri metalice./ În depărtare întrevezi cuiburi de pescăruşi,/ smochini răsuciţi şi plini de rod, măslini,/ rodii, roşcovi zîmbitori. Și pămîntul acela/ alungit, parcă întins de la capete,/ greu plutind între cele două mări…/ Și nu, acum nu este insula! E cuvîntul acela,/ născut din consistenţa sa vaporoasă,/ Cu sprijinul unui prefix aproape obscen./ Și acolo mereu m-am simţit stingher/ şi n-am jucat scena balconului, deşi/ de izvorul piesei eram mult mai aproape./ Și tot între ape, şi tot între ape!”, scrie poetul în Pămînt şi ape. O viziune): departele figurează, ca peste tot în poezia lui Liviu Antonesei, insula albă din Sud şi coliba de stuf de la harbuzăria „ascunsă-n lanuri de porumb”, din Nord. Departele e al unei fiinţe solare, căutînd lumina, viaţa, înaltul, asemeni cărăbuşilor, vişinilor, cireşilor, zarzărului cu mugurii plesnind din Primăvara. Un triptic…, trecînd pe lîngă ciorchinii salcîmilor în floare, lîngă trunchiul răchitei „unde vîntul e moale şi clipocitul e leneş”, punînd hălci de timp împreună, în zborul porumbeilor albi, imagini fosforescente, luminoase ale unui complex simbolic ascensional, închipuind un fluviu nesfîrşit lîngă cactuşii care înfloresc a treia oară în balconul de sticlă din Orfanii lumii, făcînd fuziunea fiinţei interioare cu preajma înnobilată de „franjuri sîngerii”, în ritmul reîntâlnirii soarelui, alături de „fraţii” Ungaretti şi Kavafis: fiecare pleacă în cartea lui, ducînd cu sine misterul poeziei care îşi caută poetul aşa cum frunza îşi caută creanga de pe care să cadă toamna, cînd se duc cocorii sau cum lacrima îşi caută ochiul care s-o plîngă ori cum aripa îşi caută pasărea pe care s-o zboare: „Cine spune că va scrie o poezie/ minte neruşinat sau nu ştie ce spune/ poezia te caută, vine de undeva/ din adîncul tău şi al lumii,/ ca o engramă metamorfozată de vreme -/ dacă eşti atent, o prinzi în abila capcană/ a cuvintelor tale, venite şi ele/ nici nu ştii de unde. Și nimeni nu ştie!/ Dacă nu eşti atent, îţi scapă printre degete,/ o pierzi, dispare ca şi cum/ nici n-ar fi fost în neanunţata vizită,/ se întoarce de unde-a venit sau nimereşte pe altul, mai norocos…/ Asta nu e poezia de aseară, aceea a fugit,/ e poezia despre poezia pierdută aseară./ Nu, nu îi ţine locul, poezia nu este nicicum/ o cafea cu înlocuitori, un surogat,/ este numai regretul, este umbra înşelătoare/ a unui regret fără leac…” (Cine spune…).
Prin a doua secţiune a volumului, Povești filosofice cretane din A.D.2017, Liviu Antonesei continuă explorarea sinelui şi aventura vieţii care palpită, sub coaja plictiselii, pe axa Nord-Sud; Povești filosofice cretane şi alte poezii din insule (2012), Un taur în vitrina de piatră (2013) şi Poemele din zorii amurgului (2016) sînt bornele bibliografice ale unei experienţa lirice de excepţie. Ca şi în cărţile precedente, în Și întunericul nu a cuprins-o…, Nordul e al suferinţei, indiscreţiei, supărărilor şi invidiei aspre, un loc unde bîntuie nostalgiile şi stăpîneşte frigul şi în care erupe ura, nămolul greu şi pucioasa; „O erupţie de ură, nămol greu şi pucioasă,/ venită dinspre nord, m-a tulburat o clipă,/ m-a aruncat într-o scurtă stupoare. Apoi,/ m-am trezit brusc senin – nu. Nu m-am înşelat/ în ce-l priveşte pe om, dar poate fi şi femeie!/ În splendoarea soarelui, cu foşnetul valurilor/ născînd ecouri în urechi, cu briza legănînd/ trupul ca pe o frunză, chipul încreţit al lui V,/ de la primul pahar pînă la ultima suflare./ Şi, în sfîrşit, înţeleg şi o milă cumplită/ îmi taie răsuflarea de parcă mi s-ar apăsa/ cu putere o pernă pe faţă…/ Iar acolo, dincolo, cum spun poeţii,/ poate va fi găsit liniştea după care alerga/ peste dealuri, de la un sat la altul,/ de la o durere la altă durere – ca un fulger/ fugind de cumplita străfulgerare!”, se spune în a şasea poveste cretană A(nno) D(omini) 2017. Dincolo, Sudul e al victoriei soarelui şi al nopţii marilor ceremonii ale cărnii, al tinereţii regăsite cu seva pulsînd în „straşnice clipe”, locul unui transfer tăcut de energie dinspre adîncurile mării înspre adîncul fiinţei care învaţă de la cei vechi calea singurătăţii, dar şi sentimentul cald al nesfîrşitului: „Nu pot spune cuvîntul sfîrșit și nu contează/ despre ce este vorba, fără teamă, fără un cutremur/ venit de undeva din adîncul fiinţei, al trupului -/ mă perplexează ca şi cum n-ar exista decît doar/ proaspetele începuturi care atît îmi plac…/ Călătoria e încă la început, de mai mulţi ani/ decît îmi pot aduce aminte. Și sub măslinul înalt/ din patio, sub pinul oblic şi asimetric,/ lîngă tufele cu flori roşii, galbene, portocalii/ şi frunzele din cel mai viu verde de pe lume,/ sînt cuprins de sentimentul cald al nesfîrşitului,/ un fel de deplasare spre roşu a lumii, a mea,/ o explozie care tinde – şi nu le poate atinge! -/ spre malurile eternităţii. Un vînt răcoros,/ o briză atît de uşoară îmi mîngîie pielea arsă!” (13) Spaţiul de identificare este, în poezia din ultimii ani a lui Liviu Antonesei, patria insulară. Creta, cu neliniştita aşteptare a vieţii fără de capăt, sub stele fără număr, sub soare, de unde se vede lepra care surpă chipul celeilalte patrii, din Hiperboreea: aici şi acolo, Sudul şi Nordul, în sfîşierea lăuntrului: „De aici, din patria mea insulară, se vede mai bine/ lepra care surpă chipul celeilalte patrii – vermina/ care-i urcă pe obraz dinspre trupul inflamat/ de viruşii neobosiţi ai lăcomiei şi nepăsării…/ De aici, de sub soarele ars al amiezii,/ văd asfinţitul de acolo ca o plagă supurîndă,/ niciodată închisă, ca un izvor al răului./ Și aş vrea să plîng pentru patria mea,/ dar lacrimile au zburat în cele patru colţuri./ Și aş vrea să urlu, ca pe vremuri, împotriva leprei,/ dar strigătul se opreşte în epiglotă./ Şi aş vrea, ca într-o magie inversă,/ să rîd în sălbatice hohote, dar rîsul/ a împietrit definitiv, ca un delfin împăiat./ Un gînd fugar către anticorpi – numai atît,/ leac nu mai există – nici înăuntru, nici în afară./ Ce la vi, cum scrie pe fruntea barului/ de lîngă gelateria italiană Wienna! Aici,/ nu în patria mea dureroasă şi tristă -/ şi poate chiar asta este, lunga agonie sosită/ din diabolicul asediu venit dinlăuntru…” (14).
Urmînd calea descrisă în cărţile anilor 2012, 2013, și 2016 și explorînd pînă la capăt ceea ce Al. Cistelecan numeşte drama solitudinii. Liviu Antonesei continuă, şi în Și întunericul nu a cuprins-o…, aventura poeziei şi povestea cretană a vieţii unui poet a cărui stea lunecă, seară de seară, de la Sud către Nord.
Ioan Holban
