Whiskey Blues | Best of Slow Blues/Rock | Modern Electric Blue


Tone de alcool muzical și dacă nu ajunge, îîn afară de cele două directe, pun și un link suplimentar unde mai găsiți… Cît pentru o beție nesrșită!

https://www.youtube.com/results?search_query=Whiskey+Blues

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Rîs de primăvară (6) – Kolossal


Cum de ieri după prînz pînă acum puâină vreme, am avut de-a face cu un computer pe fond alb, cu care nu mă mai descurc, postez azi acest megagrupaj de la prietenul Mihai Dinu Gheorghiu. Și o glumă grafică de la Radu Ciobanu…

– Dați-mi o pâine integrală de secară, vă rog!

– Poftim. De ce țineți masca și peste ochi?

 – Să nu văd scârbele alea de eclere!

– Cum se numește atunci când îți merge totul bine?
– Halucinații!

 În ultima vreme, așa de sensibilă este lumea, că nu mai pot face mișto nici de mine, că se supără ceilalți…

– Unde mergi, Ioane, cu toporul?

– La Primărie.

– Băă, să nu faci vreo prostie.

– Prostia am făcut-o la alegeri. Acu’ mă duc s-o repar!
 

5 minute de furie ne blochează sistemul imunitar pentru minim 6 ore. Așa că fii dracului calm!

Am fost la farmacie să cumpăr ceva pentru gât și mi-au dat o funie.

 – Iubita mea, o să te fac să-ți pierzi mințile!
– Lasă mințile, că nu le mai am, cu kilogramele poți să faci ceva?

Mulțumesc din suflet celui care a inventat mașina de spălat rufe, vase și uscătorul de păr. Cel cu fierul de călcat și-a bătut joc!

Părea o seară reușită… în doi. Nimerisem și filmul potrivit, eram captivată, ca toți ceilalți din sală. La un moment dat, cuprinsă de emoție  și văzând că mă ia de mână, îl aud că îmi șoptește:

– Fă… mai lasă-mi și floricele!

– Alo, iubi, ce ai pus în tort?
– Nu-ți spun, e rețetă secretă.

– Măi, femeie, spune-mi… Sunt la terapie intensivă și doctorii întreabă.

– Mamă, tata are părinți?
– Sigur că are… bunica Olga și bunicul George.
– Dar de ce l-au lăsat la noi?

 * În sfârșit am învățat să spun ”NU” și mă simt mult mai bine.
– Vrei o bere?
– De ce NU?

 Copilul meu m-a întrebat ce este impozitul? Ca urmare i-am mâncat 45% din ciocolata
Acum plânge… cred că a înțeles.

La curtea lui Ștefan cel Mare vine un străjer: – Măria ta, este la tine
Măria mea?

Cineva a mâncat un măr și așa ne-am născut; cineva a mâncat un liliac și așa murim.

Vedeți voi, mâncatul e problema, nu băutul.

 Deschid congelatorul, caserola de înghețată. Deschid caserola…  pătrunjel!

Când părăsesc casa…

2019: chei, telefon, portofel.

2020: chei, telefon, portofel, mască, dezinfectant, sabie samurai, usturoi, testament, cruce argint, picior de iepure, minge anti-stres, abilități arte marțiale, apă 

Domnule, vă recomand să vă tundeți chel!
– Și asta ajută la oprirea căderii părului?
– Nu, dar te ajută să te obișnuiești!

Poartă-te frumos cu soția, în această perioadă, fiindcă te poate otrăvi, iar doctorii o să spună că ai murit de Covid!

Spui că iubești puiul, dar l-ai mâncat.
Spui că iubești florile, dar le-ai rupt.
Spui că-ți iubești pisoiul, dar l-ai castrat.
Spui că mă iubești, iar eu acum nu reușesc să dorm de frică.

Sfat de la meteorolog, pentru toți bărbații: dacă femeia tună și fulgeră, fă-te că plouă.

 Învățătoarea:

– Bulișor, cum ai reușit ca în ultima săptămână să nu mai faci nicio
greșeală de ortografie în temele de acasă?

– Mama e plecată din localitate!

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Rîs de primăvară V – Mahai: Cadoul Groazei


E sîmbătă după-amiază, și după noul program, după Kyre, vine rîndul lui Mahai.

CADOUL GROAZEI

            Ducu i-a chemat la ziua lui pe cei mai buni prieteni. Prietenii i-au dat lui Ducu un cadou. Cadoul era format din două seturi de pahare pentru 8 persoane. Ducu era foarte emoţionat. „Tare mai sunt emoţionat!“, sughiţă el printre lacrimi. Apoi, prietenii lui au plecat acasă. „Uite“, se gândea Ducu, “ce prieteni minunaţi am! Nici nu apuc bine să-i anunţ că e ziua mea, şi ei îmi şi cumpără două seturi de pahare pentru 8 persoane. Ce oameni drăguţi!“

            După ce dădură colţul blocului, prietenii se împrăştiară pe la casele lor. Acolo îi aşteptau nevestele. „Unde aţi fost?“, întrebară nevestele. „La Ducu!“, răspunseră prietenii. Aflând una ca asta, nevestele fură încântate, şi, pe loc, le puseră pe masă mâncarea, nici prea caldă, nici prea rece. Apoi, nevestele plecară la cumpărături, în vreme ce prietenii dormeau un somn binecuvântat. Iar nevestele, ca femeile, se întâlniră în piaţă şi se puseră pe bârfit, până când Ducu văzu foarfeca deschisă şi o închise cu un clămpănit puternic.

            Seara se lăsa uşor peste oraş, iar lui Ducu i se făcea tot mai frig. O muzică sinistră se reflecta de pereţii camerei, venind de niciunde. Se însera. Norii negrii apăsau creierii lui Ducu. Se întuneca. Nu era curent, iar lumina abia dacă ajungea la nivelul de jos al percepţiei ochilor. Pe întuneric, lui Ducu i se păru că prietenii i-au mai adus un cadou. O cutie pe care nu o observase, dar care se vedea bine acum. „Ce bine“, gândea Ducu, „încă un cadou!“, dar în acelaşi timp, fiori reci ii străbăteau şira spinării. Se apropie încet de fotoliu, ferindu-se să facă vreun zgomot. Pe întuneric însă, se împiedică de cablul de la televizor şi căzu cu zgomot. Un râs demenţial se auzi de dedesupt.

            „E vecinul Ianoş“, îşi zise Ducu, şi se ridică să ajungă din nou la cutie. În sfârşit, după câţiva paşi, puse mâna pe ea. Şovăi puţin, înainte să-i deschidă capacul.

            „BUAAAA!“, făcu măscăriciul din cutie, împins de un resort puternic exact în nasul lui, de-i dădu şi borşul.

            „Bă, ce m-am îngrozit!“, adăugă Ducu.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Rîs de primăvară (4) – Kyre: Fantasticul în opera lui Ilie Tăbărgel


Dacă vă luați după titlu, o să credeți că bravul nostru Kyre s-a apucat, Doamne iartă!, de exegeză, de interpretare, dar vă liniștiți imediat ce citiți textul, el a rămas ce-a fost – nu, nu romantic, ci povestitor…

FANTASTICUL ÎN OPERA LUI ILIE TĂBÂRGEL

            Tăbârgel a apărut din neant. Până acum câţiva ani nu se știa nimic de el, dar acum ni se relevă prin operele sale profunde, ce ating mistere insondabile și ridică întrebări neaşteptate.

            Născut la Plumbuieni (Dolj), Ilie Tăbârgel a urmat grădiniţa în satul natal. Trimis de tatăl său să urmeze școala primară în comuna vecină, Alicatele, Tăbârgel se evidenţiază prin talentul său unic în comună de a releva grotescul și de a-i fraieri până la murdăreală pe demnii fii ai țăranilor. Urgisit și surghiunit de aceştia, Ilie Tăbârgel se refugiază (în urma unei intervenţii a tatălui său) la Sibiu, unde avea o mătuşă.

            Tăbârgel a urmat la Sibiu cursurile liceului O. Goga, unde a devenit cunoscut  drept cel mai chiulangiu şi obraznic elev. A câştigat chiar concursul între  licee “Derbedeul Anului”, ediţia  1990 (prima ediţie ilegală a concursului – n.n.).

            Absolveşte liceul cu media 6,62 – ca o observaţie interesantă, Ilie Tăbârgel a avut la Limba şi Literatura Română media 10, la engleză 7, iar bacalaureatul şi-l ia cu nota 7,5 ( Limba şi Literatura Română, oral 10, scris 10, fizică 5, matematică 5). Încă de pe atunci, Tăbârgel se anunţa ca geniu, ca nouă stea a literaturii româneşti.

            Proza fantastică a lui Tăbârgel îşi are originea în liceu; atunci i se relevă primele fapte, atunci îi vin primele idei. Tăbârgel scrie primele sale nuvele profunde în clasa a 11-a (“Lunetist autoscopist”, “Musculatură flască“).

            În timpul facultăţii, desăvârşindu-şi stilul (Tăbârgel a urmat Facultatea de Psihologie), crează proză de idei, eseuri (ex.: ”Succesiunea prezenturilor – moartea”), dar se axează în continuare pe proza fantastică (“Punguţa cu doi bani”, “Schepsis muşcă rău!”). Răzbat note de umor macabru în fantasticul său, umor negru, grotesc (“Punguţa cu doi bani”, “Mătreaţă şi pureci”), dar care nu afectează profunzimea creaţiei sale.

            Proza fantastică a lui Tăbârgel este marcată de miturile arhaice ale omenirii, actualizate într-o realitate prezentă altoită cu cu zone de fantastic indescriptibil (zone de anormalitate conştientizate şi concretizate). În “Lunetist autoscopist”, Tăbârgel evocă automutilarea de organele genitale a unui lunetist irakian în timpul celui de al doilea Război din Golf. Grav rănit, Ali ben Tabriel Tuck- Kufi zace într-o urmă de șenilă. Aflat pe moarte, Ali ben Tabriel Tuck-Kufi are halucinații (de fapt inițieri onirice ale zonei de fantastic în intelectul său slăbit), fapt care-i determină automutilarea. Cu ultimele puteri, Ali ben Tabriel se scopeşte și își îngroapă organele genitale în nisipul fierbinte. Moare ca urmare a rănilor primite, dar și ca urmare a automutilării – golit de sânge, mumificat de soarele nemilos al Arabiei.

            Americanii sunt respinşi, iar bravii luptători irakieni se fortifică într-o oază, de unde, cu toate bombardamentele lor furibunde, americanii nu pot să-i gonească.

            După capitulare, trupele irakiene refuză să părăsească oaza, până la germinarea  pământului  fecundat  de  bună  voie  de către Ali  ben Tabriel Tuck-Kufi.

            “Lunetist autoscopist” este o reactualizare a miturilor fecundităţii. Reactualizat, eroul ce se sacrifică pentru binele obştesc este Ali ben Tabriel Tuck-Kufi, iar funcţia sa magică nu mai este perenă, repetându-se la infinit, ci este unică şi perpetuă. Prin sacrificiul său restabileşte mersul normal al zilelor şi anotimpurilor, viaţa fecundă, abundentă, vibraţia suflului lumii.

            În “Musculatură flască“, Ilie Tăbârgel ironizează preocupările aberante ale omului modern, reuşind să imortalizeze pentru eternitate capriciile omului actual – ce nu a ieşit încă din copilăria intelectului, dar care aduce totuşi urmaşi pe lume şi moare împovărat de ani. Axată în special pe culturism (mai exact pe figura eroului, Adrian Moscu), nuvela descrie/atinge tangenţial multe probleme cotidiene cu care se confruntă omul modern. Intrat accidental în anormal, culturistul Adrian Moscu este atins de o boală stranie, care îi slăbeşte musculatura (de unde şi titlul “Musculatură flască“). Adrian Moscu parcurge toate etapele pe care un handicapat trebuie să le treacă pentru a accede la o relativă îmbunătățire a condiţiei sale. Ridicularizat de prieteni, împins la disperare de familie, exorcizat pe la spate de o societate cuprinsă de convulsii isterice, păcălit de un medic șarlatan, părăsit de iubită, Adrian Moscu se sinucide lipsit de glorie, nespectaculos, aruncându-se sub metrou.

            Lovind crunt în sechelele unei civilizaţii consumatoriste aflate în plină expansiune, Tăbârgel relevă adevăruri crunte, de zi cu zi, adevăruri despre care se ştie că există, dar despre care niciodată nu se vorbeşte pe faţă.

            “Schepsis muşcă rău!” este o nuvelă rebelă, aproape dadaistă, plină de un umor grotesc. Bravul pechinez Schepsis apără cu riscul vieţii sale casa stăpânului de asalturile unei bande înnebunite de hoţi. Pe diverse nivele de înţelegere a textului, Tăbârgel relevă mobilurile existenţei delicvenţei, frânturi de filosofie canină, posibilităţi de înălţare în plan spiritual, primejdiile cotidianului.

            “Mătreaţă şi pureci” atinge pragul sublimului. În această nuvelă, Ilie Tăbârgel s-a întrecut pe sine. A creat un univers populat cu idealuri, plin de pace şi fericire, dar în care fiinţează sămânţa distrugerii, a răului. Nuvela relevă imperfecţiunea noţiunilor umane, limitele lor, înaltul lor grad de abstactizare şi aneantizare.

            “Mătreaţă şi pureci” – fragment:

            “- Omul nu realizează imensitatea obiectelor, a acţiunilor pe care le botează. Spune scurt “salată“, şi  cuprinde în termen doar planta adultă,  uitându-i trecutul, fazele dezvoltării.

            – Da, răspunse Sandu, deşi “salată e prea puţin abstract, prea concret. Poate “fericire” ar fi…

            – Nu, nu, protestă Nicula. Nici gând. Conceptul de “fericire”, sau cel de “iubire”, sau “sacru” – adică Dumnezeu, sau “viaţă“ sunt mai greu de imaginat. Cu toate astea, ele există, dar nu există fericire fără nefericire, viaţă fără moarte, rău fără bine.

            – Veşnica dualitate, remarcă Turcu, care nu scosese o vorbă de mult, foarte mult timp.

            – Da, dualitate, unitatea contrariilor în unul şi acelaşi obiect, în unul şi acelaşi concept, aparent indivizibil. Asta e viaţa însăşi – viaţa noastră de creaturi limitate, vreau să spun – o opoziţie continuă, o veşnică înlănţuire de mizerie şi clipe de bucurie, o luptă fără de speranţe, fără perspective de final…”

            Punguţa cu doi bani” relevă intruziunea fantasticului în viaţa de zi cu zi, conflictul acestora. Victoria (în nuvelă) a modului banal de viaţă nu e concludentă, căci, după cum remarcă Tăbârgel în “Omenirea ca absolutul disipat”, “(…) niciodată nu poţi fi sigur cine învinge – cotidianul bazat pe marea sa inerţie, sau neobişnuitul dotat cu o mai mare capacitate de penetrare…

            Nuvela tratează cazul codoşului care găseşte o punguţă ce conţine două monede de valoare medie. Acesta e locul în care se produce ruptura, căci, oricâte monede ar scoate codoșul din punguţă, în ea rămân totuşi două monede de valoare medie. Codoşul Luxenţiu îşi face o meserie din a scoate cât mai multe monede din punguţă şi astfel se îmbogăţeşte.

            Este luat la ochi de Fisc şi, pentru că nu poate explica izvorul venitului (în prezenţa autorităţilor, punguţa nu funcţionează), Luxenţiu înfundă puşcăria.

            Punguţa cade în mâna lui Atanasiu, un borfaş mărunt; acesta, speriat de puterile supranaturale ale obiectului, îl predă unui laborator de cercetări ce nu reuşeşte să-i dezlege misterul.

            Opera lui Tăbârgel mai conţine scrierile ştiinţifice “Succesiunea prezenturilor, moartea”, “Morala ca mijloc de educaţie”, “Cauzele conflictelor copil-părinte”, “De ce se destramă căsniciile?”, precum şi monumentala “Creşă de fumuri”, operă în 8 volume ce tratează marile idei ce au contribuit până astăzi la progresul omenirii.

            Ilie Tăbârgel ni se relevă ca o minte în permanentă expansiune, sondându-se atât interior, cât şi explorând exteriorul. Dotat cu o surprinzătoare putere de percepţie dublată de puterea de a deosebi esenţialul, având în același timp un uluitor talent de a îmbina cuvinte și de a exprima idei, Ilie Tăbârgel ni se relevă ca un autor contemporan de mare talent, de mare viitor. Căci, aşa cum a arătat în interviul televizat din 14.06 2016, “(…) voi continua să scriu, să scriu bine. Nu mă voi lăsa intimidat de nimic (referire la criticile foarte virulente de prin unele publicații – n.n.) și voi scoate la iveală tot ceea ce stânjeneşte omul în viaţă. Voi lupta în felul meu (cu peniţa – n.n.) pentru o lume mai bună (…)

                    Ilie Tăbârgel – bibliografie:

                    1) Proză științifică:

                        – Cauzele conflictelor copil- părinte.

                        – Staza embrionară. Cauze.

                        – Un psihic dereglat? (2 volume)

                        – Succesiunea prezenturilor. Moartea.

                        – Morala ca mijloc de educaţie.

                        – De ce se destramă căsniciile? (2 volume)

                        – Bunăstarea materială ca mijloc de adormire spirituală.

                        – Creşa de fumuri (8 volume)

                    2) Proza fantastică:

                        Volumul “Spaima cetăţenilor”:

                                    – În turn la Mitropolie.

                                    – Mascarada.

                                    – Turbarea.

                                    – Focul ce s-a-ntins.

                        Volumul “Duhoarea”:

                                    – Schepsis muşcă rău!

                                    – Saltul.

                                    – Musculatură flască.

                                    – Punguţa cu doi bani.

                                    – Lunetist autoscopist.

                                    – Lugubra.

                        Romanul “Floarea ciudată“;

                        Nuvela “Odă necunoscutului ce mi-a furat calul”;

                        Nuvela “Frumos – da’ parcă mai frumos era ieri!”.

                    3) Poezie:

                        – Spaima, Luntrea goală, Scoaba, Trei bursuci, Lemnul ce plutea  pe ape,  Fulguia-cât-putea,  Nopți neştiute, Pleata, Unsoare de armă, Tancuri în mişcare, Gloata nebună.

                    4) Eseuri:

                        – Scursura.

                        – Omenirea ca absolutul disipat.

                        – Singurătatea: caracterizează global omul contemporan?

                        – Mentalități. Conflicte.

                        – Zi de lucru.

                        – Osuar.

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

William Totok – Radu Jude distins cu Ursul de Aur la Berlinală


Preiau de pe site-ul Readio Europa Liberă Moldova, relatarea proetului și publicistului Wlilliam Totok despre triumful lui Radu Jude la ediția din acesr an a festivalului berlinez. Relatarea cuprinde și palmaresul integral al competiței, din care reiese că a fost o ediție adjudetată de regizori și actori din Europa de Est… Abia aștept să văd filmul, mai ales că am avut un fel de presimțitre că Radu Jude va cîștiga marele trofeu…

https://moldova.europalibera.org/a/radu-jude-distins-cu-ursul-de-aur-la-berlin-premiile-berlinalei-2021/31135323.html

https://moldova.europalibera.org/a/radu-jude-distins-cu-ursul-de-aur-la-berlin-premiile-berlinalei-2021/31135323.html

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Rîs de primăvară (3) – Dan Cristian Ionescu: Romanul lui Ilzi, fecioara geto-dacă (9)


Așa cum am anu țat săptămîna trecută. chiar dacă nu a scris noi episoade din roman, bravul notru autor a căutat prin arhive și a mai găsit ceva, astfel că două ediții sîntem acoperiți. După aceea, poate mai găsește, poate mai scrie…

Ilza a primit o scrisoare (1)

Acum vreo săptămînă, cînd mă întorceam de la Vaideeni şi oprisem la popasul Cotmeana să mănînc nişte mici şi să beau o bere, m-am trezit cu Ilzi la Bucureşti.

          Acum, să fiu sincer, nu mai ţin minte exact dacă eu eram în Bucureşti şi visam că mănînc mici şi beau bere la Cotmeana, ori chiar eram la Cotmeana şi am visat că a venit Ilzi la Bucureşti. Oricum, chiar dacă eu eram la Cotmeana, nu era nici o problemă să intre Ilzi în casa de la Bucureşti, întrucît nici după 1 febr. 2006 (cînd, ţineţi minte, ea fugise cu boul de Mutu) eu nu am schimbat încuietorile de acasă (Maria cea de Mangop ştie că de fapt, în sinea mea, eu am sperat mereu ca Ilzi să se întoarcă la mine – chiar şi după ce se măritase).

          Important este că intrînd eu în casă, Ilzi era în sufragerie. Am încremenit, inima mi s-a oprit pentru un moment, după care a inceput a bate nebuneşte – am crezut ca Ilzi s-a întors acasă şi că astfel au fost îndeplinite rugăminţile mele (nu v-am spus pînă acum, dar săptămînal eu îi trimiteam cîte o scrisoare preşedintelui Băsescu rugîndu-l să mi-o aducă pe Ilzi înapoi). Apoi, mi-am dat seama că nu era vorba de aşa ceva – se vedea în mod clar că Ilzi era răvăşită, deşi întotdeauna se comportase ca o femeie cu un sînge rece remarcabil. Mi-a întins un plic şi m-a întrebat:

          – Mai ai o ţuică bună?

          – Da.

          – Unde este? Tot acolo?

          – Da.

          – Şi paharele?

          – Tot acolo.

          – Bine.

          Ilzi a luat sticla de ţuică şi un pahar, după care s-a dus în birou să lucreze la noua ei teză de doctorat (era vorba de ceva legat de efectele benefice ale încălţăminţii din piele de porc în ce priveşte protejarea picioarelor împotriva frigului) şi m-a lăsat să citesc în linişte. În mod clar, Ilzi nu era în apele ei – dacă înainte, pe cînd stătea cu mine, bea întotdeauna cîte o ţuică doar fiind invitată de mine, acum era pentru prima dată cînd cerea singură!

          M-am apucat de treabă. Am examinat întîi plicul. Era un plic îngălbenit, dintr-o hîrtie cum nu se mai găseau de cel puţin 150 de ani, iar timbrul era cu împăratul Franz Joseph. Ştampila poştei era din Viena, iar data era cu doar 5 zile anterioară. Scris cu litere gotice, destinatarul era chiar Ilzi, cu menţionarea numelui ei actual, de după căsătorie. Pe verso, la expeditor, mare surpriză! Scrisoarea era trimisă chiar de baroneasa austriacă, cea care la sfîrşitul lui 1812 fugise cu tatăl lui Ilzi!

          Of, of, fetelor! Nu ştiu cu ce să încep! Cred că totuşi ar fi de datoria mea ca, înainte de a intra în tema scrisorii, să reabilitez imaginea baronesei, hulită pe nedrept timp de aproape două secole. Să învăţaţi de aici, fetelor, cît rău pot face nişte vorbe aruncate fără temei, nişte acuzaţii neverificate sau chiar nişte glume aparent nevinovate. Asta îmi aduce aminte de situaţia acelui tînăr komsomolist căruia de fapt nu i s-a dat ci i s-a luat, şi nu era maşină ci bicicletă (sau poate ceas?), şi totuşi a fost exclus din Komsomol. Ori, un alt caz, mult mai apropiat vouă: Brănoaia, cea despre care în mod nefondat s-a răspîndit zvonul că ar fi vrut să fure chiloţii lui Ilzi, bîrfă care a dus la anularea nunţii ei cu Sandu şi la sfărîmarea celor două inimi tinere şi neprihănite. Învăţaţi de aici ca pe viitor să fiţi mult mai atente la ce spuneţi şi mult mai circumspecte la ce vi se spune.

          Ca să mă întorc la baroneasă. Noi toţi ştiam că aceasta era o vrăjitoare bătrînă, urîtă, rea, hapsînă şi egoistă, care dintr-un capriciu a destrămat familia lui Ilzi. Scrisoarea ne arată cu totul şi cu totul altceva: o femeie sensibilă, care s-a îndrăgostit nebuneşte în mod sincer de mîndrul răzeş şi care a plătit scump pentru dragostea ei. Pentru faptul că s-a îndrăgostit de un om obişnuit, care mai era şi creştin ortodox, Congresul Mondial Evreiesc a pedepsit-o pe baroneasă, a decăzut-o din ordinul vrăjitoarelor şi i-a ridicat puterile. Baroneasa a devenit o femeie simplă, obişnuită, dar fericită să îşi trăiască povestea de iubire alături de alesul inimii ei.

          Baroneasa a regretat nespus consecinţa nedorită a faptei ei de la sfîrşitul lui 1812, anume căderea la pat a mamei lui Ilzi şi şi-a cerut prin scrisoare scuze care păreau extrem de sincere. În toţi aceşti ani, a urmărit din umbră evoluţia lui Ilzi (la care ajunsese să ţină ca la propria ei fiică), fiind gata să îi sară în ajutor dacă ar fi avut nevoie, bucurîndu-se de succesele (nu “succesurile”, cum spune în mod incorect Elena Băsescu) ei şi întristîndu-se cînd m-a părăsit (i-a şi scris, textual, că nu crede că ea, Ilzi, va mai găsi un băiat aşa bun ca mine).

          Încă un lucru extrem de important: baroneasa a ştiut tot timpul de depozitul în aur pe care familia lui Ilzi îl avea în banca de la Cernăuţi – a ştiut, dar nu a rîvnit la el! Cred că sînteţi de acord că trebuie să ne schimbăm părerea despre baroneasă.

          Şi acum, să trec la faptele din scrisoarea propriu-zisă.

          Foarte mulţumită de serviciile ONT Carpaţi, prin care îşi găsise jumătatea perfectă, baroneasa a rămas clienta fidelă a acestei companii, între timp privatizată, astfel încît la începutul anului 2002 a plecat împreună cu tatăl lui Ilzi într-un voiaj la Kabul.

          Într-o după-amiază, baroneasa a ieşit să se plimbe prin bazarul din Kabul. De mult timp nu mai văzuse aşa abundenţă de mărfuri, şi toate de cea mai bună calitate! AKM-uri ruseşti, M 16 americane, Uzi evreieşti, mine antipersonal româneşti (astea erau de contrabandă, fiindcă utilizarea lor devenise interzisă). De altfel, produsele româneşti abundau peste tot: de la celebrele maşini de cusut de Cugir, cu o cadenţă de 750 focuri pe minut şi pînă la fel de celebrele biciclete de Tohani, calibrul 7,62. Săbii, baionete, şişuri şi pumnale din cele mai bune oţeluri: de Toledo sau Sheffield, de Damasc sau suedez. Peste tot, calupuri de explozibil C4, de haşiş şi de opium, grupuleţe de cadîne minore, sumar dezbrăcate, într-un cuvînt tot ce vroiai pe lume (în afară de băuturile alcoolice, care erau interzise în bazar). Ca un fapt divers nostim, se găseau chiar şi femei gonflabile, produse la mişto de o firmă sîrbească, cu figura lui Madeleine Albright – dar acestea nu se bucurau de succes fiindcă se adresau celor beţi morţi ori celor handicapaţi mintal – ori, în Afganistan, musulmanii nu aveau voie să se îmbete iar handicapaţii mintal se descurcau foarte bine cu caprele care, slavă Domnului, se găseau din belşug în munţii afgani.

          În acest timp, tatăl lui Ilzi, harnic răzeş şi brav plăieş, a coborît din cameră la matul hotelului şi, arătîndu-i barmanului cu degetul o sticlă cu un conţinut ce-i amintea de ţuica de corcoduşe, a cerut să îi fie adus un pahar afară. S-a instalat la o masă pusă pe trotuar, sub o umbrelă (de altfel, era singura masă de afară) şi a început să deguste conţinutul paharului – nu era ţuică de corcoduşe dar, oricum, mergea.

          Cînd ajunsese la al treilea pahar (băutura aceea necunoscută îi plăcea tot mai mult), de masa lui s-a apropiat un bărbat. Era în mod evident un arab, la vreo 50 de ani, subţire la trup şi uscăţiv la faţă, cu barba înspicată, cu turban şi cu o figură plăcută.  Arabul i-a zîmbit, a spus cîteva cuvinte într-o limbă necunoscută şi din care tatăl lui Ilzi a înţeles doar “Osama”, dar fără să ştie dacă este vreo formulă de salut ori numele arabului, şi a cerut prin semne permisiunea de a se aşeza la masă. Foarte amabil de felul său (plăcută trăsătură de caracter moştenită şi de Ilzi), răzeşul l-a invitat să ia loc. Cînd tatăl lui Ilzi era la al şaptelea păhărel de băutură necunoscută şi tulbure, dar plăcută, iar arabul la a doua cafea, vorbind fiecare în legea lui (tatăl lui Ilzi despre folosirea extensivă a bălegarului bovin ca îngrăşămînt natural, iar necunoscutul doar el ştia despre ce), de masa lor s-a  apropiat un alt arab, care i-a şoptit ceva la ureche primului. Acesta s-a ridicat grăbit, a schiţat un zîmbet de scuze sau de rămas bun şi a dispărut într-o fracţiune de secundă.

          Tatăl lui Ilzi a făcut semn către bar să îi fie adus încă un pahar, dar nu a mai apucat să se bucure de el – dintr-odată, piaţeta din faţa hotelului s-a umplut: 10.000 de puşcaşi marini şi infanterişti americani precum şi 100 de tancuri, cu sprijinul aerian a două escadrile de elicoptere de asalt, s-au năpustit asupra tatălui lui Ilzi, l-au legat şi l-au luat cu ei.

          Ce se întîmplase? Cineva anunţase comandamentul american că la masa din faţa hotelului din Kabul se află teroristul nr. 1 al planetei. Trupele americane s-au strîns în grabă şi au descins în piaţetă unde la masă mai era doar tatăl lui Ilzi şi, confundîndu-l, l-au umflat.

          Cînd baroneasa s-a întors la hotel, omul ei nu mai era de găsit. Personalul hotelului, vizibil timorat, se dădea că nu ştie nimic. S-a dus la poliţie, dar şi aici poliţiştii, jenaţi, spuneau că nu cunosc ce s-a întîmplat deşi era clar că ascund ceva. S-a dus la ambasada austro-ungară, cu gîndul că poate găseşte aici vreun prieten din copilărie (aşa cum se întîmpla în filmele britanice cu acţiunea desfăşurată în India, pe timpul Imperiului), dar ghinion: ambasada era desfiinţată de peste 80 de ani, odată cu destrămarea imperiului chezaro-crăiesc.

          Mîndrul răzeş a avut un mare ghinion. El stătea bine cu limbile, dar asta nu l-a ajutat în împrejurările date. Vorbea perfect moldoveneasca, româna iar, în ultimii aproape 200 de ani petrecuţi alături de baroneasă, învăţase la fel de perfect şi germana.  În lupta de la Baia, învăţase înjurăturile în ungureşte; în luptele dela Podul Înalt şi Vaslui, le învăţase în turcă, iar la Codrii Cosminului – şi în poloneză. Cu diferite ocazii, începuse să bunghească în rusă, ucraineană şi tătară. Iar în cursul deplasărilor periodice la Cernăuţi, cînd îşi încasa de la banca celor doi fraţi ovrei punga cu dobînda lunară, deprinsese şi oleacă de idiş. La acestea, se adăugau şi cunoştiinţele de limbi moarte pe care le avea încă din primul mileniu de după Christos (dacă, gotă, gepidă, avară, peceneagă şi cumană) care însă, în afară de dacă, nu i-au folosit niciodată întrucît totuşi, el prefera doar femeile dace şi, mai tîrziu, moldovencele (desigur, asta pînă în 1812).

          Din păcate, tatăl lui Ilzi nu cunoştea nici engleza şi nici afgana, lipsuri care i-au provocat oarece stări de disconfort. Din această cauză, timp de doi ani, ţinut în lanţuri, hrănit doar cu apă călîie şi scorpioni şi bătut în mod sălbatic de armata americană care îi cerea să recunoască că el este Osama, habar nu avea ce i se cere.  Chestia cu Osama îi părea cunoscută dar, repet, el tot nu ştia dacă este un nume ori o formulă de salut, motiv pentru care din cînd în cînd se simţea dator să răspundă şi el cu cîte un “Osama”, după care ăia iar se puneau cu bătuta pe el şi mai rău ca înainte. Îl băteau şi îi dădeau cu Coranul în cap.

          Aaaaaaaaah! – gemea amarnic în sinea lui harnicul răzeş, bravul şi mîndrul plăieş, spumegînd de mînie, turbînd de furie împotriva propriei sale neputinţe şi dorindu-şi un singur lucru: să fie din nou liber, călare pe calul lui lipiţan, cu paloşul într-o mînă şi buzduganul în cealaltă, cu arcul şi tolba cu săgeţi la spate, zdrobindu-i pe aceşti păgîni dintre care unii purtau în derîdere la gît sfînta cruce creştină.

          După doi ani de zile, americanii şi-au dat seama de eroare. Acum, fac o paranteză: cît de tîmpiţi puteau măi să fie oamenii ăştia? Cum de l-au confundat doi ani pe tata lui Ilzi cu Osama? Păi tatăl lui Ilzi avea o faţă albă şi rumenă, nici vorbă măslinie. Avea părul bălai şi o mustaţă pe oală înspicată, nici vorbă de păr negru şi barbă. Purta căciulă miţoasă, brumărie, din miel, nicidecum turban; purta ie şi iţari, nicidecum caftan; şi mai ales, purta opinci din piele de porc, iar la chimir îşi ducea fluiera din care cîntase la nunta lui însuşi Bogdan Vodă. În plus, poate cel mai important, purta crucea albă de mesteacăn pe care o primise în 1389, cînd plecase voluntar la Kossovopolje să apere creştinismul, chiar de la cneazul Lazăr (tot acolo, prinsese şi puţină sîrbă).

          Deci, după doi ani, americanii şi-au dat sema de eroare (de fapt, era o gafă în toată regula) dar le-a fost tîrşă să recunoască. Aşa că în loc să iasă din rahat, au preferat, ca de obicei, să se afunde în acesta – l-au mutat pe tatăl lui Ilzi la închisoarea din Guantanamo, prefăcîndu-se că îl cercetează pentru activităţi mafiote (jocuri de noroc, trafic de droguri, proxenetism, spălare de bani, trafic cu uraniu, şi o mulţime de alte chestii de care  bietul om habar nu avea).

          De fapt, se mai vehiculează şi o altă posibilă explicaţie: cică pontul a fost dat armatei americane de un apropiat al vicepreşedintelui Dick Chenney, care a primit astfel recompensa de 25 milioane $. Ori, dacă se recunoştea greşeala, apropiatul vicepreşedintelui ar fi trebuit să dea banii înapoi. Nu ştim care este adevărul şi o să-l putem afla de abia peste 44 de ani, cînd se vor deschide şi arhivele lor. Sau, poate, nici atunci.

          Lipsită de puterile vrăjitoreşti, baronesei i-a trebuit mult timp să afle adevărul şi unde se afla omul ei. Iar cînd a aflat, a încercat să obţină sprijinul unor vrăjitoare în exerciţiu, care ştia ea că au continuat să o simpatizeze în secret – dar acestora le-a fost frică să o ajute. S-a pus pe scris memorii în toate părţile. În America a scris la Casa Albă, Secretariatului de stat, Congresului, la New York Times, Washington Post, Boston Globe, la CNN, NBC, ABC – dar nu a primit nici un răspuns. Era evident: toate acestea erau conduse de Congresul Mondial Evreiesc, cel care o izgonise din rîndul vrăjitoarelor. Biata baroneasă simţea că începe să se dezică de neamul ei. A scris la ONU şi la Consiliul de Securitate, la UE, Comisia Europeană, Consiliul Europei, APCE şi OSCE, la Curtea de la Strasbourg, la Amnesty International şi Comitetul Helsinki – de asemenea, nici un răspuns şi aceasta din acelaşi motiv.

          S-a adresat presei din întreaga Europă. Unele scrisori au fost returnate întrucît ziarele respective nu mai existau (Scînteia, Pravda, Izvestia, Iskra, Rabotnicesko Delo), dar de răspuns i-a răspuns doar Nepszabadszag care, printr-o scrisoare foarte amabilă, îşi cerea scuze pentru faptul că scrisoarea baronesei nefiind în ungureşte, nu au înţeles ce vrea.

          Epuizată de toate aceste eforturi fără succes, baroneasa şi-a călat pe inimă şi a făcut ceea ce ar fi vrut să nu fie niciodată nevoită să facă: a apelat la Ilzi, i-a expus în amănunţime situaţia şi a rugat-o ca prin influenţa pe care o avea pe plan mondial, să ajute la eliberarea tatălui ei. Să nu uităm: Ilzi fusese în repetate rînduri propusă la premiile Nobel (pe care nu le obţinuse doar fiindcă nu era americancă sau evreică), avea mai multe doctorate decît o academie întreagă, cărţile ei de bucate erau traduse în toate limbile pămîntului, avea sute de titluri de campioană mondială, olimpică, europeană, balcanică, naţională, judeţeană, comunală şi sătească la gătit, era una dintre femeile bogate ale planetei, fusese prima Miss Univers şi, în plus, baroneasa ştia şi acest amănunt, în iunie 2006 fusese la Paris cu preşedintele Băsescu, cel care era bun prieten cu preşedintele Bush.

          În final, baroneasa o implora cu lacrimi în ochi să facă tot posibilul şi să-i ajute omul (fiindcă nu-şi permitea să-i spună soţ). Ei nu erau căsătoriţi legitim întrucît tatăl lui Ilzi (care nici nu îşi aducea aminte că are o soţie legitimă în Moldova) nu divorţase niciodată de mama acesteia, care şi acum bolea în conacul familiei, recuperat recent, după ani de procese, în baza legii 112. Din păcate, recent, comuna în care se află conacul a căpătat pe plan internaţional conotaţii negative, întrucît într-unul din satele ei s-a petrecut situaţia cu unchiul de 19 ani care şi-a lăsat borţoasă nepoata de 11 ani (nu este adevărat că a fost violată, chiar ea a cerut, fiindcă aşa văzuse la televizor în filmele americane). Este cazul să ştiţi că Ilzi este acea bună creştină româncă, cea care din banii ei a suportat transportul la Londra al fetiţei şi familiei, taxele de aeroport, cazarea, costul avortului, şpriţul de final şi toate celelalte cheltuieli. Dar, cu modestia sa recunoscută, Ilzi a preferat să rămînă anonimă.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Rîs de primăvară (2) – Nechifor Bugeac Hronicariu: Au condamnare, au comândáre


Și iară se făcu vineri la prînz și Hronicariul nostru a mai desprins una din iscusitele sale snoave din filele fără număr ale Letopisețului dumisale..

Astă-đzi îaște însemnată cu stea roșie în călindar, căci se plinesc noauă-đeci de leaturi și încă unul de când născutu-s-au Ioan Vodă cel Hiclean, căruia i se mai đzice și Ilici, în târgul Olteniței den părinți de neam simplu; tatăl său Alecu ierea ceferist, adecă nănaș pre drumurile de hier, iară maici a avut doauă, pre aceea de l-a născut și binevoind a se rușina de el degrabă l-a lepădat, și pre măștihoaia. Când Ioan avea numai un an, tatică-său se duse în împărăția rusului unde rămăsese preț de patru leaturi în tovărășia tâlharilor de-a stânga de le zicea bolșevici; de aiastă boală se molipsi și Ion încă den pruncie. Însurându-se acesta la frageda vârstă de 21 de leaturi cu Nina, o află stearpă – ci purcese la rândul său spre țeara muscalilor spre a desluși tainele apei, de rămase vorbă în popor – „Cine-a stat cinci ai cu rusul, nu pote gândi ca Bușiu”

Precum muscalii den acele vremuri, tânărul Ioan căuta ca toată avuția să fie de obște și de a-i da pierzaniei pre gospodari și negustori; întors în țeară, acesta deveni mai marele flăcăimii tâlhărești și chiar dregător în aceste pricini. Împrietenindu-se Ioan cu Nicolae Vodă, acesta den urmă se văzu amelițat de Ioan, pre carele îl surghiunui ba în târgul Ieșilor, ba în cetatea Timișoarei, numindu-l ispravnic al acestor ținuturi iară apoi numai staroste preste potigrafi. Afurisit den tovărășia tâlhărească, Ioan căută să se răsbune pre Vodă; ci întorcăndu-se în țeara muscalilor, acesta făcu sfat de taină cu Gorbie, cezarul rușilor, carele avea la rândul său pizmă pre Nicolae Vodă, și hotărâră a-l mazili și a-l da pre mâna gâdelui.

În vremea aceea, neamul românesc se nevoia preste măsură supt nevrednica domnie a lui Nicolae Vodă cel Rău, fiind foamete și jale mare; ci folosindu-se Ioan de supărarea norodului, acesta se puse fără vrednicie în fruntea răzvrătiților și-i făcu de petrecanie lui Vodă și zgripțuroaicei de soață-sa. Ci își găsiră aceștia obștescul sfârșit în điua nașterii Domnului, anul una miie noauă sute opt đeci și noauă la Târgoviște, pușcați de cătane la porunca lui Ioan.

Alături de ciracii săi, Ioan închipui Frăția Mântuirii Neamului, ci nu vroia cu niciun preț a se lepăda de învățăturile cele de obște; ba chiar đzicea în fața prostimii că Nicolae Vodă și soața sa au întinat vrednicele noime ale acestora. Ci în Duminica Orbului, s-a pus în fața norodului și, amăgind prostimea, aceștia l-au uns Vodă.

În primăvara acelui leat, flăcăii și featele neamului, ca și învățații, Isi dădură seama de hiclenia lui Ioan și, adunându-se în Târgul Bucurescilor, dziceau – «Noi de aice nu vroim a pleca la bordeiele noastre, până nu dobândim a noastră slobozenie» – și iară, «mai grabnic golan decât de-a stânga». Ci spăimântându-se Ioan, acesta chemă ocnașii, carii cum urcară den măruntaiele pământului, cum făcură prăpăd și moarte de om iar apoi sădiră pansele.

Tot pe atunci, veni în țeară Mihai Vodă cel Blând carele ierea surghiunuit în Apus, ci norodul se sculă și strigă ca acesta să fie pus Vodă în locul lui Ioan; dară acesta den urmă iar se spăimântă ci nu îi mai îngădui lui Mihai Vodă să vie în țeară.

Ci avu Ioan Vodă cel Hiclean mai multe domnii și mulți învățăcei într-ale nemerniciei, iară unii đzic că la mijlocul domniiei sale ar fi ocârmuit țeara vreme de patru ani și un oarecare Emil Vodă, de care nimenea nu-și aduce aminte; că s-a întâmplat aceasta au nu, nu poci a vă spune. Ci în anul doauă mii și patru cucuvaia cântă pentru ultima oară la polata Cotrocenilor și se săvârși spurcată domniia sa, când la cărma țearei veni Traian Vodă cel Chior, dară ciuma cea roșie a rămas și în đzilele noastre.

Ci dacă Dumneđzău a uitat de Ioan Vodă pre pamânt, norodul se roagă ca acesta să viețuiască mulți ani, însă în temniță, căci îmblă juzii după el iară neamul are nădejdea de a-l prinde și a-l osândi; ci se mai dzice în popor despre acesta, „au condamnare, au comândáre”, amin.

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii

Rîs de primăvară (1) – Cu mamele evreice


Cine a citit prozatorii evrei sau de origine evreiască, de la Singer la Amos Oz și de la Bellow la Phișjjip Roth, știe deja despre ce este vorba. O ingenioasă traspunere a motivului de-a lubgul și latul lumii. Mulțumiri Anonimului Cracovian pentru trimitere. Și lui Radu Ciobanu pentru gluma grafică…

MAMA EVREICĂ A MONEI LISA:

„După toți banii pe care eu și tatăl tău i-am cheltuit pe aparatul dentar, asta numești  tu un zâmbet?”

MAMA EVREICĂ A LUI CRISTOFOR COLUMB:

„Nu-mi pasă ce ai descoperit ! Dar… n-ai sunat și nici nu mi-ai scris atâta timp !! „

MAMA EVREICĂ A LUI MICHELANGELO:

„Un tavan pe care-l pictezi? Pereții, nu erau destul de buni , cum fac ceilalți copii?

Știi cât de greu e să cureți un  tavan?”

MAMA EVREICĂ A LUI NAPOLEON:

„Nu-ți ascunzi  certificatul școlar cu note? 

Scoate-ți mâna din jachetă și arată-mi!”

MAMA EVREICĂ A LUI ABRAHAM LINCOLN:

„Din nou cu pălăria aia! De ce nu poți purta o șapcă de baseball ca ceilalți copii?”

MAMA EVREICĂ A LUI GEORGE WASHINGTON:

„Data viitoare când te prind aruncând bani peste Potomac,

poți să-ți iei la revedere de la alocația ta!”

MAMA EVREICĂ A LUI ALBERT EINSTEIN:

„Fotografia ta de senior și nu ai putut face ceva cu părul tău?”

MAMA EVREICĂ A LUI MOISE:

„Deșert, schmeșert! Unde ai fost cu adevărat în ultimii patruzeci de ani?”

MAMA EVREICĂ A LUI BILL GATES:

” Ai fi murit daca deveneai  doctor?”

MAMA EVREICĂ A LUI BILL CLINTON:

„Ei bine, cel puțin ea a fost o fată evreica drăguță , acea Monica.

Publicat în Fără categorie | 17 comentarii

Liviu Antonesei – Die Kehre, altcum văzută…


Ieri, a venit și poemul acesta, poate cel de alaltăieri a deschis iar calea. Poate și pentru că vederea se ameliorează…

Die Kehre, altcum văzută…





Întotdeauna, cuțitul cel bun are două tăișuri –

și vîrful care le încununează, le catalizează,

ca un punct incandescent, un  foc alb, care

îl aruncă, le aruncă cu putere spre înainte…





Așa am încercat să-mi duc în lume viața

și am reușit atît de puțin, atît de arareori,

încît zece degete au căzut pe podea,

unul după altul, pînă la cel de pe urmă…





Le-am ridicat de la primul la cel din urmă

și le-am pus cu meșteșug la  locul lor –

un calm nesfîrșit m-a cuprins în găoace,

o albă, suprafirească împăcare cu toate…





3 Martie 2021, în Iași

Publicat în Fără categorie | 17 comentarii

Jurnalul Israelian, 30, 4 martie 2021


Iată este joi, revista mă aștepta în cutia poștală. Observ că este numărul 30 deja, o mică aniversare. Poate din acest motiv prietenul nostru, poetul Adrian Grauenfels a însoțit expediția cu o mică predoslovie pre versuri tocmită: „Și iar e joi și la fereastră/  în ciocul ei/ de pasăre albastr-ă / o misivă de umor/ primită azi, post-martisor”. Te asigurăm, frate poet, că este bine primită! Mai jos, revista în format pdf și ISSUU.

(https://711500c1-3acf-4908-8f76-83bc99191a56.filesusr.com/ugd/62b9aa_c61fabb1c009473c90b3c36825e14b9b.pdf)

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu