Și iată al doilea episod din carațiunea misteirosului Kyre, despre speranță de bună seamă, în aceste vremuri în care aceast a devenit o resursă mai degrabă rară…
II)
Manase s-a dus la bibliotecă. Înainte de asta, s-a sfătuit cu colegul, cel care-l trimisese cu nuvela la revistă.
– Uite care-i treaba, a zis colegul. Dacă vrei neapărat revista, trebuie să mergi la bibliotecă şi s-o furi. Eu în locul tău aşa aş face.
Şi cum Manase nu zicea nimic, colegul a continuat:
– Trebuie să ai mare grijă să nu te prindă. Dacă te prinde, ai încurcat-o!
– Ce-ţi face? a întrebat Manase.
Colegul n-a ştiut să spună ce-ţi face dacă te prinde. I-a spus însă lui Manase să se îmbrace frumos, ca să nu bată la ochi. Eventual să poarte un sacou sau ceva. Să fie frumos.
– Dar sunt frumos! a protestat Manase.
– Să fii şi mai frumos, a zis colegul. Dacă eşti frumos, nu baţi la ochi în bibliotecă.
După care, colegul i-a mai dat lui Manase nişte sfaturi: să pară destins şi liniştit, să fie cu ochii în patru după angajaţii bibliotecii care umblă incognito printre cititori ca să-i prindă pe cei care fură, după ce a şutit revista să o împăturească bine şi o ascundă astfel încât să nu se bănuie că a furat-o şi încă multe altele. După care au făcut şi un instructaj, de probă, şi după aceea Manase a plecat la bibliotecă.
La intrare era un paznic. Manase a dat să treacă.
– Stai aşa! a zis paznicul. Unde te crezi de intri aşa?
– Nu sunt la bibliotecă? a întrebat Manase.
– Ba da, a zis paznicul.
– Şi? a întrebat Manase.
– Şi ce? a zis paznicul. Ce, dacă aici e bibliotecă înseamnă că oricine poate să dea buzna când şi cum pofteşte?
– Ascultă, a zis Manase, eu am venit aicea să citesc, nu să mă cert cu matale. Fii bun şi lasă-mă să trec!
– Domnule, nu te cunosc! a zis paznicul. Bănuiesc că nici dumneata nu mă cunoşti. Dar eu port o uniformă, sunt paznic la bibliotecă. Sunt în slujba comunităţii şi sunt şi un om de cultură, pentru că nu oricine ajunge paznic la bibliotecă! Aşa că te rog să ai puţin respect. Unde ar ajunge ţara asta dacă toţi ar fi ca dumneata?
– Ce vrei să insinuezi? s-a enervat Manase.
– Nimic, a zis paznicul. Dacă dumneata eşti obraznic, şi eu pot să fiu obrazic. De acum înainte te ignor. Pentru mine nu exişti!
Şi paznicul s-a îmbăţoşat demn, cu mâinile la spate, şi a privit deasupra lui Manase cu vreo 10 centimetri. Manase a intrat în bibliotecă, de unde a mai prins murmurul mânios al paznicului:
„-Auzi, domnule, om de cultură, şi ăsta nici nu se uită. Ptiu!”
– Da?
În bibliotecă, lângă uşa de la intrare, era o tejghea în dosul căreia stătea o doamnă între două vârste, dată cu rimel.
– Da? a zis din nou doamna.
– Bună ziua, doamnă, a zis Manase. Am venit să citesc ceva.
– Pentru prima oară la bibliotecă? a întrebat doamna.
– Da, a zis Manase. Extraordinar. Cum de v-aţi dat seama?
– Dar e evident, a zis doamna. Am ochiul format, îi recunosc pe cei ce vin pentru prima dată la bibliotecă şi dintr-o mie.
– Şi dacă vin o mie? a întrebat Manase.
– Sunteţi glumeţ, domnule, a zis doamna. Mai bine spuneţi-mi: de unde ideea să veniţi la bibliotecă?
– Păi, a zis Manase, am fost la un chioşc de ziare să cumpăr o carte, dar n-am reuşit să o cumpăr, şi atunci un coleg m-a sfătuit să vin aici şi să o citesc.
– Vânzătoarea de la chioşc n-a ştiut să v-o povestească? a întrebat doamna.
– Nu, a zis Manase.
– E firesc, a zis doamna. Apar zilnic atâtea cărţi, că vânzătoarelor le e imposibil să le povestească pe toate. Şi apoi, vânzătoarele stau în chioşc pentru ziare, pe acelea trebuie să le ştie, şi aceasta încă e o treabă grea.
– Vânzătoarea în cauză n-a ştiut nimic din nici o carte, a zis Manase. Ba chiar din nici o revistă. Cred că nici nu ştia să citească.
– Ba de citit ştia să citească! l-a contrazis doamna. Altfel nu ar fi angajat-o nimeni. Dar nu are rost să citească. Treaba ei e să citească ziarul şi să-l spună oricui are nevoie de informaţia din el. E firesc aşa, nu?
– Păi da, e firesc, a zis Manase. E foarte firesc.
– Ştiam că o să răspundeţi aşa, a zis doamna. Nu e deloc firesc. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta ar însemna că vânzătoarele citesc zilnic ziarele. Corect? Corect. Dar asta ce înseamnă? Înseamnă următorul lucru: că trebuiesc tipărite atâtea ziare câte vânzătoare sunt, plus ziarele pentru biblioteci. Or, asta e deja prea mult. Prea multă cerneală irosită, prea multă hârtie irosită, şi tot aşa.
– Dar oricum la chioşc ziarul are mai multe pagini, a zis Manase. Chiar dacă se face economie la cerneluri, hârtia tot aşa se consumă.
– Nu-i adevărat, l-a contrazis doamna de la tejghea. Hârtia nu e scrisă, deci e recuperabilă. Integral. Seara vine camionul de la tipografie şi ia hârtia înapoi; la tipografie e tipărit ziarul de a două zi – e în fond acelaşi titlu, se schimbă doar data – şi cu hârtia de la vechiul ziar se face noua ediţie a acestuia. Corect? Corect. Să revenim însă la vânzătoare, că de la ele am plecat. Pe lângă faptul că, dacă fiecare vânzătoare ar citi ziarele s-ar irosi cerneală, hârtie şi muncă, s-ar mai irosi şi timp. E simplu: dacă o vânzătoare citeşte ziarele în timpul t, atunci n vânzătoare citesc ziarele în timpul (t x n). Corect? Corect. Asta înseamnă timp irosit, şi muncă irosită.
– Trebuie să mărturisesc că m-aţi zăpăcit de tot, a zis Manase. Cum adică, „dacă toate vânzătoarele ar citi ziarele”? Păi nu toate vânzătoarele citesc ziarele?
– V-am mai spus, a zis amabilă doamna, dacă toate vânzătoarele ar citi ziarele, ar fi o enormă irosire de timp. Iar timpul, după cum ştiţi şi dumneavoastră, înseamnă bani. Multe vânzătoare – mulţi bani.
– Şi atunci?
– Şi atunci nu toate vânzătoarele citesc ziarele. Citeşte una singură, iar celelalte ascultă. Treaba asta se întâmplă în fiecare dimineaţă: una citeşte, iar celelate ascultă. După aceea vânzătoarele se duc la chioşcuri, oamenii vin la chioşcuri după informaţii, iar vânzătoarele le oferă aceste informaţii. Asta e munca lor. Mă înţelegeţi?
– Da, a zis Manase. Dar să facem o presupunere. Să zicem, de pildă, că eu vreau să citesc de la dumneavoastră ziarul de ieri. Şi anume, să zicem, ziarul local. Ce se va întâmpla în cazul acesta? O să mi-l citească cineva sau o să-mi spună ceea ce conţine ziarul?
– Nicidecum, zise doamna. O să citiţi singur ziarul.
– Dar ziarul are pagini albe, a zis Manase. Ziarul are doar titlu, nu?
– Ziarele pentru biblioteci se tipăresc integral, a zis doamna. Pentru biblioteci se tipăresc integral.
– Toate ziarele?
– Evident că toate ziarele! Dar ce v-aţi închipuit, că nu se tipăresc toate ziarele?
– La chioşc mi s-a spus că toate ziarele sunt la fel, a zis Manase.
– Dar e firesc să fie aşa, a zis doamna. Într-o zi se întâmplă în lume o sumedenie de fapte, de incidente. Dacă fiecare ziar ar scrie despre alt incident s-ar isca o babilonie îngrozitoare. Vânzătoarele de le chioşcuri n-ar mai face faţă, iar cetăţeanul de rând n-ar mai afla nimic din ceea ce se petrece în lume. Şi atunci toate ziarele scriu despre aceleaşi evenimente, cele mai importante şi mai semnificative. Dar şi aici e o problemă: fiecare ziar îşi are propriul limbaj şi propriul stil, şi chiar dacă toate scriu despre aceleaşi lucruri, nu seamănă deloc între ele. Corect? Corect. Dar nu e deloc aşa. Dacă ar fi aşa, vânzătoarele de ziare ar fi suprasolicitate, nu ar face faţă, iar informaţia nu ar ajunge la cetăţeanul de rând. Asta pe de o parte; pe de altă parte, fiecare vânzătoare ar avea ziarul ei favorit, şi toţi oamenii din împrejurimi ar favoriza la rândul lor acelaşi ziar, pentru că nu ar avea de ales. Deci fiecare chioşc ar fi cu ziarul lui, şi asta ar duce în mod precis la neînţelegeri între oameni. Nu, aşa ceva nu trebuie să se întâmple! De aceea, toate ziarele sunt identice, cu excepţia titlului. Merge cetăţeanul la chioşc şi cere ziarul local, află ce scrie în ziarul local şi pleacă mulţumit. Un altul cere un cotidian sau un săptămânal, află ce e în el şi pleacă, la rândul lui, mulţumit. Şi dacă se întâlnesc şi discută pe marginea celor aflate din ziar, nu se pot certa nicicum, pentru că în toate ziarele se află exact aceleaşi lucruri. Şi e foarte bine aşa. E mai multă ordine.
– Bun, a zis Manase. Dar eu vreu să citesc o carte. Mă duc la chioşc şi îi spun vânzătoarei să-mi spună ce scrie în carte? Şi dacă nu ştie? Păi chiar dumneavostră aţi spus că e firesc să nu ştie, cu atâtea cărţi care apar zilnic. Şi atunci?
– Şi atunci veniţi la bibliotecă, a zis doamna.
– Dumneavoastră aveţi toate cărţile?
– Cele care s-au tipărit deja, da. Le avem pe toate. Dar numai într-un singur exemplar. Tot din motive de economie – cerneluri, hârtie, timp, tot ce poate să fie economisit.
– Şi revistele? a întrebat Manase.
– Şi revistele.
– Tot într-un singur exemplar?
– Tot.
– Dar timpul înseamnă bani, a zis Manase. Dacă vin la bibliotecă să citesc o carte şi aflu că cineva mi-a luat-o înainte? Stau şi aştept, nu? Pierd bani.
– Eram sigură că o să-mi puneţi această întrebare, a zis doamna de la tejghea. Şi pot să vă spun că aşa ceva nu se va întâmpla. Vă mărturisesc că, de când lucrez la această bibliotecă, aşa ceva nu s-a întâmplat. Ar fi un fapt fără precedent. Niciodată nu vor fi doi cititori pe aceeaşi carte. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vin doar cititorii profesionişti, cei care şi-au făcut din citit o meserie, nu cititorii amatori. Aceştia din urmă se mulţumesc cu ziarele. Iar cei ce nu se mulţumesc cu ziarele şi vin la bibliotecă trebuie să plătească o taxă de intrare.
– Cititorii profesionişti nu plătesc taxa? a întrebat Manase. De ce?
– Pentru că e biblioteca lor. A sindicatului. Sau au abonament. De fapt, şi neprofesioniştii pot să-şi facă abonament. De cele mai multe ori, însă, preferă taxa.
– Şi cât e taxa? a întrebat Manase.
Doamna i-a spus.
– Dar să presupunem că nu sunt cititor profesionist, a zis Manase. Asta înseamnă că trebuie să plătesc taxa de întrare. Înseamnă că pierd bani. Timpul înseamnă bani. Deci pierd timp. Am dreptate sau nu am?
– Nu aveţi, a zis doamna, şi asta din mai multe motive. Unu: nu pierdeţi bani. Venind la bibliotecă, în scimbul banilor căpătaţi cunoaştere. Şi doi: nu pierdeţi timp, pentru că imediat ce achitaţi taxa de intrare vă va fi adusă cartea solicitată, pe care o veţi putea consulta în voie un timp prestabilit. Dacă nu vă ajunge timpul, mai plătiţi o taxă.
– Mă tem că nu o să pot întra la bibliotecă astăzi, a zis Manase. Nu mă aşteptam să fie cu taxă de intrare, şi efectiv nu am bani la mine.
– Nimic nu-i gratis pe lume, a zis filozofic doamna.
– Într-adevăr, a zis Manase. Ei bine, o să revin.
– Reveniţi, a zis şi doamna. Noi vă aşteptăm. În fond, suntem la dispoziţia dumneavoastră.
