Alina Mungiu-Pippidi – Planul Național al repetenților rezilienți (PNrr)


De cînd curg peste noi observațiile de la Bruxelles legate de PNRR, am citit zwwxi, poate chiar o sută de intervenții în presă – articole, pamfelte, analize, comentarii etc. N-am simțit nevoia să preiau pînă acum vreunul din varii motive – fie erau delirant de partizane, cele ale guvernanților, ale membrilor partidelo de la guvernare și ale presei aservite – ultima a devenit aproape toată, de cînd plouă cu ajutoare de la stat și reclame pe motiv de pandemie – fie făcute mai degrabă la mișto, cele sosite de la opoziție și de la presa încă autonomă, fie prea tehnice, mai ales ale economiștilor. Simțeam nevoia unui comnetariu relativ scurt, clat, scris de cineva care chiar știe chestiunile europene și problemele structurale ale țării. Scris serios, dar și cu umor. Pe deasupra, știu că dacă treaba asta mare ar fi fost comisă de PSD, Alina și-ar fi păstrat poziția. Cumva bănuiam vă va sosi de la Alina și mă bucur că bănuila mea s-a împlinit. Autoarea mă va ierta că am am înlocuit fireasca poză auctorială cu poza personajului, cum am procedat și la articolul lui Rorin Tudoran postat ieri. Dar adesea, este binesă păstrăm mutra personajelot malefice în minte, să ne ferim dacă săm peste ele sau ne cerșesc votul!

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Liviu Antonesei: Jurnal intim (1980-1984) – episodul 5


Da, pe măsură ce trece timpul, notațiile se răresc – între 13 august 1980 și 5 mai 1981 sînt numai patru, dar destul de bogate în evenimente. Mai constat caracterul conjunctural al notațiilor – mereu renunțam la colaborarea cu o revistă su alta, în general după mutilarea vreunui text, dar după niște luni reveneam. La un momentat dat notez că renunț la Opinia studnețeacă în urma criticilor „forurilor” că e prea cultă. Se pare că s-au împăcat cu gîndul și aveam să rămîn pînă la ancheta declanșată în 18 mai 1983, cînd am fost eliberat din funcție…

13 august 1980, o miercuri

N-am scris de mai bine de o lună în acest caiet. De altfel, am fost plecat trei săptămîni.

La București, am avut bucuria de a-l cunoaște personal pe Radu Petrescu. Au fost trei zile de plimbări și discuții cu totul excepționale. Bucureștiul este un oraș foarte frumos cînd ți-l arată un bun cunoscător al lui.

Scurte întîlniri întîmplătoare cu Mircea Horia Simionescu și Al. George. Ambii intelectuali de rasă și oameni de mare civilitate.

Din păcate, la 2 Mai, am cunoscut și fața cealaltă a literatului. Dan Laurențiu, simpatic și colegial, dar într-o perpetuă – unii zic că durează de cel puțin 10 ani – , stare bahică, Petru Romoșan, structură de bîrfitor și delator, făcînd caz de nu știu ce experiență particulară, Nina Cassian exhibîndu-și trupul hidos pe plaja nudiștilor împreună cu vechiul ei amant lipovean ș.a.

Timpul însă foarte bun și o apă minunată. Am înotat atît de mult încît, de două ori, m-a apucat plictiseala în larg. Nu oboseală, nici dorință de a muri – dacă nu o fi fost ceva inconștient –.ci, pur și simplu, plictiseală. Sau, poate, nu mai am nici chiar instinctul conservării?

Între altele, am discutat cu Radu Petrescu proiectul unei cărți de dialoguri – un fel de polilog cu participarea a 5-8, 10 scriitori din Iași, Cluj, Timișoara și București – despre starea culturii române, nu doar a literaturii, în momentul de față. Discuții purtate prin corespondență. Ar putea ieși ceva interesant dacă s-ar mai găsi cel puțin 1-2 doritori. Noi ne gîndeam la Șerban Foarță, Ion Pop, Virgil Mihaiu, Al. Călinescu, M.H.Simionescu, Livius Ciocârlie, eventual M. D.G heorghiu, Marian Papahagi.

În anticariatele bucureștene, am reușit să fac cîteva achiziții importante: în primul rînd, cartea lui Lev Șestov despre Pascal; apoi Contes du Talmud, Lettres de Madame de Sévigné, un Chateaubriand, primul volum din Variété de Valéry, Aphrodite de Pierre Louÿs și chiar o mică broșură a lui Gh. Brătianu despre La question roumaine en 1940.

A apărut cartea lui Nichita Danilov Fîntîni carteziene, eu, în urma lecturii din Șestov, descoperind că, de fapt, este un pascalian. Am scris un articol pe această temă și, sper, destul de bun. Foarte laudativ și pentru că volumul este bun, dar și pentru că N. D. este primul dintre noi care scoate un volum. Și, probabil, încă destul timp, singurul.

Să-mi pot termina cartea de povestiri și cea de eseuri, ar fi excelent. Dar cînd? În ultimele două-trei luni n-am putut scrie decît 4-5 articole, majoritatea despre cărți. Trebuie să termin cu lucrarea de plan la institut și să mă pun pe treabă.

Partea culturală a Opiniei a ieșit excelent, a doua, însă, va fi mult mai bună. Multe texte excelente.





13 octombrie 1980, o luni

Am fost o săptămînă la Cluj unde am cunoscut cîțiva scriitori excelenți: Ion Pop,  Mircea Zaciu ș.a.

V.M., un poet rafinat și – pentru mine la Cluj – o gazdă foarte atentă și săritoare. La plecare, înainte de a coborî din mașină la gară, i-am dat o adresă pentru trimis Echinox

Importantă, acolo, este ambianța. Spre deosebire de Iași, există un climat cultural mai ferm, o mișcare culturală. Sigur, e o părere făcută privind din exterior.

S-a terminat – în urma unui conflict inevitabil cu forurile ce o editează – chestiunea Opinia. Aveam un număr dublu excelent pe care ei l-au considerat prea „cult“. Excelent! Numere inculte nu mă pricep să fac. Am părăsit și acest vis. Nostim este că „partidul“ aprobase numărul.

Nu reușesc, de cîteva luni, să scriu textul despre Mihai Ursachi (mai precis despre ceea ce am numit Tripticul șarpelui). Mi-am propus să nu-l întîlnesc pe Mihai pînă nu scriu textul, poate așa reușesc să mă mobilizez.

Cronica mi-a distrus ultimul articol publicat acolo și o termin și cu ei. Cu Convorbiri Literare o terminasem. În Iași, rămîne Dialogul. Poate am să public în revistele din Cluj.

Am procurat traducerea cărții lui Ciorănescu despre Baroc… De la un tip care desfăcea o bibliotecă moștenită, am luat Trois contes de Flaubert, Ľorigine des Aryens de Isaac Taylor, Le désir du Néant de un anume Louis Vialle și La femme et ľamour de Léon Daudet. Din păcate, am ratat alte cîteva cărți luate de M. D. G. (un Jankelevici, un Soloviev, un Martin Buber…Hm!).

Ideea de a dezvolta într-o carte în genul celor scrise de G.I. (despre tragic) și A.P., intuițiile mele asupra prostiei. Să-mi alcătuiesc o bibliografie minimală și un plan detaliat de lucru.

Ceva, în același gen, despre joc. E timpul, oricum, să las articolele și să scriu cărți. Timpul începe să se adune îngrijorător, iar de lucrat lucrez tot mai puțin.

Adrian Marino , într-un interviu luat de Luceafărul (Mihai Ungheanu), o face lată. Îl remarcă pe notoriul grafoman Ioan Alex. Angheluș în felul următor: „I.A.A. care a publicat de curînd un interesant și inconformist Jurnal de idei, cu ierarhizări personale, libere, necomplexate, un document de independență de spirit și recluziune provincială în sensul bun al cuvîntului.“ Asta pentru că-l laudă pe Adrian Marino Grandomania nu e scuzabilă cînd, mînată de jocul său intern paradoxal, trebuie să comită astfel de siluiri în cîmpul valorilor.





16 aprilie 1981, o joi

După mai multe luni în care m-am simțit complet secat, am scris cîteva poeme dintre care unul, probabil, cel mai bun din cîte am scris vreodată: Călătorieîn erele geologice. Am intrat în formă, așa cum s-a mai întîmplat, cu circa o lună o lună înainte de ziua de naștere.

Am scris cîteva eseuri. Fragmente despre poezie V (Scrisoare lui Cezar Ivănescu) mi se pare, în ciuda observațiilor destul de dure ale lui V.G., corect. O să pregătesc un text ca răspuns observațiilor.

Citesc iar Elogiul lui Erasmus în vederea cărții despre prostie. Am rescris, amplificat, micul eseu asupra prostiei care va fi miezul părții „teoretice“. Aceasta urmează a fi completată cu două lecturi interpretative la Flaubert (Bouvard et Pecuchet) și Erasmus.

Memoriile lui Eliade m-au făcut să mă gîndesc ce utilă ar putea fi o carte despre generația spiritualistă interbelică. În Amintirile lui Stahl, numeroase referiri la Mircea Vulcănescu. Din acesta, un pasaj de două pagini în Vatra (prima oară după război).

Cunoscut pe Mircea Ciobanu – dezamăgitor. Am spus lui Mihai Ursavhi și Cezar I.vănescu că între acesta și Virgil Cuțitaru, de exemplu, deosebirea nu este decît graduală.

De pe 13 octombrie, am reușit să scriu textul despreTriptic (într-o zi de decembrie, de dimineață pînă seara). Să văd dacă o să apară în Viața românească sau Caiete critice.

L. C. devine tot mai dezamăgitor ca om. Nimeni nu-l mai suportă. Ceilalți spun că și poezia lui este pe măsura-i. Chiar și V.G. care scrisese un text exaltat despre acesta.

Note la observațiile lui V.G.:

  • Cînd spun că poezia este o suprarealitate, înțeleg prin asta o altă lume (lucrul este, de altfel, numit așa) și n-are nici o legătură cu acel curent cu nume asemănător.
  • Cine nu sesizează deosebirea dintre metafizică și metafizică poetică, adică a poemului, ce rost are să o mai și declare?
  • „Comuniune a emoției și ideii“ etc. etc. nu e deloc banal pentru că, în acel caz, ar fi observat și Valery.
  • Cum să nu fie gratuită și ineficientă poezia? Dar ce poate schimba ea în ordinea poetică a lucrurilor?
  • Unde spun că nu există inspirația? Spun că nu are loc păstrarea conceptului de autor în forma lui actuală.
  • Filosofia compoziției este, efectiv (pentru că-i place termenul), o metafizică și o poetică.
  • Noțiunea de „voință intrinsecă a poemului“ este, desigur, străină cuiva care se declară ateu!

Răsfoind caietul, văd că este un an de cînd l-am început și nu pare a mi se fi

întîmplat mare lucru. Deși unele schimbări nu sînt chiar inobservabile.





5 mai 1981, o marți

„Succesul triumfal“ (cu Călătorie în erele geologice și Fragmente despre poezie IV la Cenaclul de Luni) se întemeiază pe o neînțelegere uriașă. Ei cred, totuși, că eu aș fi un scriitor, adică m-aș ocupa de literatură. Ceea ce fac eu este și mai puțin și mai mult decît aceasta – încerc elaborarea unui instrument spiritual de autosalvare, a unei terapeutici.

Publicat în Fără categorie | 25 comentarii

Dorin Tudoran – Valaștok (1)


Cu acest prim articol, Dorin Tudoran inițiază un mic serial, vor fi cinci sau șase episoade, dedicate unui personaj de care s-a mai ocupat, dar parcă niciodată atît de sistematic. Cu generozitatea pe care i-o cunoaștem, a cedat în fvoarea personajului dreptul la fotografia auctorială. De altfel, este o fotografie reușită!

Am verificat și eu raporturile instituționale dintre Editura Academiei și Academie. Lucrurile sînt clare – cea dintîi este condusă cu puteri depline de un director general, în eprsoana academicianului Dumitru Radu Popescu. Da, acela este, de unde se vede că în noul regiminimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a cîștigat, dar totul a fost supus transformării, astfel încît ultimul președinte comunist al Uniunii Sciitorilor și membru al CC al PCR s-a metamorfozat în academician democratic și director general al editurii cu pricina. Nu că, în rest, aș da mulți bani pe Academia zilelor noastre – cun veți vedea, nici Dorin nu dă! -, dar acuratețea informațiilor și stabilirea corectă a atribuțiilor și responsabilităților au fost mer3u e folos spirirului public…

Valaștok (I)

Dl Dan Voiculescu a publicat la Editura Academiei Române (EAR) un volum intitulat Tratatul umanismului pragmatic. Apariția a stârnit reacții prompte. Numindu-l pe autorul opului “turnător cu ifose de intelectual”, academicianul Mihai Șora a lansat o întrebare: „Cum a ajuns un asemenea personaj să-și pună numele Academiei pe copertă? Prin ce complicități, legături subterane, transfer de fonduri (căci, în mod probabil, au fost cumpărate niște „indulgențe” acolo)?”

Răspunsul la întrebarea dlui academician Mihai Șora a venit din partea dlui academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române:

“În cazul acestei lucrări, conducerea Academiei Române nu și-a dat niciun fel de acord, nici colectiv (Biroul Prezidiului sau Prezidiul) și nici individual, prin președinte, vicepreședinți sau secretar general. Orice lucrare publicată la Editura Academiei Române are nevoie de cel puțin două referate de specialitate și de avizul secției din Academie în specialitatea căreia se încadrează lucrarea respectivă. Pentru lucrarea în cauză, avizul a venit din partea Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie, iar referatele au fost semnate de dl acad. Mugur Isărescu și de dl prof. Gheorghe Zaman, membru corespondent al Academiei”.

La întrebarea presei (Newsweek România) dacă personal consideră justificată apariția volumului respectiv la EAR, dl academician Pop a dat un răspuns cât se poate de tranșant: “Personal nu cred că autorul Dan Voiculescu ar fi trebuit să publice în EAR și nu mi-am dat niciodată acordul pentru un asemenea act… În contextul curentului cultural umanist, nu am auzit de umanism pragmatic, iar în alt context nu mă interesează și nu cred că se poate folosi”.

În interviul pentru Newsweek România, Președintele Academiei a răspuns și întrebării privind bugetul din care au fost acoperite costurile publicării volumului respectiv: “Costurile lucrării de față nu au fost suportate din bugetul EAR și nici din bugetul central al Academiei, ci de către autor”.

Care este statutul EAR?

Și acestei întrebări i-a răspuns dl academician Pop (“Editura Academiei Române are personalitate juridică și este ordonator de credite. De difuzarea lucrărilor publicate se ocupă nu Academia, ci exclusiv Editura.”), dar a reiterat condițiile necesare publicării unei lucrări de către editură: “Editura nu poate publica nicio lucrare fără cel puțin două referate de specialitate. Avizul pentru publicare îl dă, de regulă, secția Academiei în specificul căreia se încadrează lucrarea respectivă.”

Răspunsuri exhaustive, dar pe care, cu siguranță, nu toată lumea le va considera mulțumitore.

Există însă o altă întrebare care ar trebui adresată tocmai unor academicieni cu prestigiul domnului Mihai Șora: “Cum pot sta oameni ca dumneavoastră în Academie, cot la cot, cu foste unelte ale Securității – de la informatori, surse, persoane de sprijin la ofițeri acoperiți?

Un răspuns franc la această întrebare ar face inutile întrebări viitoare care, deși vor primi răspunsuri la fel de extinse precum cele oferite în acest caz de Președintele Academiei, vor fi considerate, de mulți, insuficiente.

*

Dezbaterii din jurul acestei întâmplări, nu doar editoriale, i se alătură, după principiul “ca păduchele în frunte”, Vladimir Tismăneanu. E liber să facă ce vrea cu timpul și melița lui, dar mă amestecă, încă o dată, într-o ciorbă cu care nu am nimic de-a face.

Cu alte cuvinte, continuă să facă ce știe mai bine – să mintă. Din când în când, face o scurtă pauză în munca de rafistolare a propriei biografii, pe care o dorește confundată cu cea a lui Corneliu Coposu, al cărui urmaș ideologic vrea să ne lase a înțelege că ar fi, după modelul în care s-a autolegitimizat drept moștenitorul moral-spiritual al admirabilului cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca.

Tot din când în când, face o pauză în munca prin care romanțează epopeea înflăcărat-comunistă a familiei sale de militanți itineranți, trimiși în lume să apere și să legitimeze “lumina (care) vine (mereu) de la Răsărit” – azi în Spania, mâine înapoi la cartierul general din Moscova, de aici parașutați în România pentru a pune umărul la instaurarea și consolidarea “visului de aur al omenirii”.

Cum asemenea eforturi rolleriene sunt extenuante, Tismăneanu ține să se odihnească ajustând și biografiile altora.

Afirmă despre mine: ”Era, parcă, în 2005, când un fost disident, poet și jurnalist, mi-a dat să citesc cărțulia ipochimenului despre cum îl făcuse el knockout pe Petre Mihai Băcanu. Mă îndemna să nu am ‘prejudecăți’ despre fostul său coleg de echipă polo. Nu intru în detalii.”

Intru eu.

Nu am jucat niciodată polo. Pe cale de consecință, nu am avut nici colegi de echipă, nici adversari în sportul cu pricina.

Este bine că Tismăneanu precizează anul, fiindcă știm cu toții că atât Dumnezeu, cât și Diavolul se află în detalii.

Cartea lui Dan Voiculescu la care se referă Tismăneanu introducea în discuțiile noastre despre omul de afaceri acuzat de a-și fi însușit Conturile lui Ceaușescu un element greu de ocolit începând cu Hotărârea 531/08/04 din 1997 prin care o curte de justiție dădea câștig de cauză lui Dan Voiculescu până la decizia definitivă care îl obliga pe Petre Mihai Băcanu să-i prezinte scuze. Când și-a publicat cartea, Dan Voiculescu a reprodus, în detaliu, istoria acelui proces, hotărârea curții și scuzele prezentate lui de Petre Mihai Băcanu publicate în România liberă din 25 octombrie 1998: ”Dan Voiculescu, un precursor al capitalismului respectabil, nimerit din întâmplare în ceața bănuielilor.” Exact pe spațiul unde, la 25 iulie 1991, apăruse articolul lui Petre Mihai Băcanu intitulat Vechile filiere ale Securității prosperă și astăzi și în care autorul afirma că Dan Voiculescu fusese colonel de Securitate, mâna dreaptă a lui Marin Ceaușescu și gestionase fondurile lui Nicolae Ceaușescu.

Susținători ai statului de drept – cum ne pretindeam Tismăneanu și subsemnatul – stat în care prezumția de nevinovăție este sacrosantă, până cineva este dovedit vinovat, ne aflam în fața unei întrebări: ce este de ales, să ții cont de o hotărâre judecătorească și de scuzele prezentate de una din părțile aflate în conflict sau să dai credit total acelui ”Lasă, domne, știe toată lumea că Voiculescu și-a însușit Conturile lui Ceaușescu…”? Acesta era dialogul pe care l-am purtat cu Tismăneanu,  aici se afla miezul ”prejudecăților” de care ar fi trebuit să ținem sau să nu ținem cont.

Dacă, în dezacord cu hotărârea Curții, Tismăneanu știa că Dan Voiculescu era responsabil de însușirea Conturilor lui Ceaușescu și fusese informator al Securității, dacă nu cumva chiar ofițer acoperit DIE, cum de a fost, timp de câțiva ani, editorialist al Jurnalului Național, ”despre care toată lumea știa” că era tipărit de ”securistul Voiculescu” cu bani din Conturile lui Ceaușescu?

Hotărând, în anul 2004, să înceapă colaborarea la ziarul “ipochimenului”, Tismăneanu luase o decizie cu mult înainte de a-i menționa eu, în 2005, cartea lui Dan Voiculescu. Hotărâse de unul singur să nu țină cont de ”prejudecăți”, ci doar de ce era juridic atestat.

Mai afirmă despre mine: “Poetul disident era consilier politic (remunerat contractual) al Partidului Umanist Român. Apoi, s-a retras (ori a fost concediat) și a scos flăcări pe nas, pe urechi și pe gură împotriva celor care îndrăzneau să-i amintească romanța cu Felix.”

Minte. În perioada în care am avut un contract de consultanță electorală cu PUR (august – septembrie 2004), “Felix” nu exista. El a apărut la doi ani după încheierea contractului meu cu PUR, în anul 2006. În 2004, exista doar Dan Voiculescu, proprietarul Jurnalului Național unde semnau, la invitația lui Marius Tucă, și Mircea Cărtărescu, și Mircea Dinescu, și Emil Hurezeanu, și Andrei Pleșu, și Vladimir Tismăneanu, și subsemnatul, dar nu osanale aduse proprietarului publicației sau texte de popularizare a doctrinei PUR.

Am sosit în București în ziua de 18 august, 2004. Contractul meu de consultanță electorală a început la 20 august. În momentul semnării contractului, Dan Voiculescu se afla în posesia unui document (eliberat în anul 2003) prin care C.N.S.A.S. îi atesta calitatea de necolaborator al Securității ca poliție politică.

Am stat în România timp de 11 zile, până în ziua de 29 august. La 5 septembrie, PUR a hotărât să reintre în alianța cu PSD. Am anunțat conducerea PUR că, deși respectam decizia partidului (din care nu făceam parte), după decizia din 5 septembrie nu mai găseam potrivită continuarea contractului de consultanță electorală. La 25 septembrie, a fost anunțată public încetarea contractului. Fără scandal, fără incriminări, fără circul obișnuit care apare în asemenea situații.

Peste câteva timp, “prietenul pe viață” al lui Vladimir Tismăneanu – președintele Traian Băsescu – se căciulea la Dan Voiculescu să intre la guvernare. După o vreme, același președinte (ca și mulți din membrii elitelor sale) vorbea despre ”soluția imorală” pe care se baza guvernarea. Tot ce era lăsat în afara discuției era numele celui care pusese pe masă soluția respectivă asigurând astfel guvernarea.

Și în anul 2005, în lipsa dosarului de rețea, C.N.S.A.S. îl considera, încă o dată, pe Dan Voiculescu necolaborator al Securității ca poliție politică.

“Felix” a devenit ”persoană publică” abia în 2006 (repet, la doi ani după încetarea contractului meu cu PUR), când a apărut dosarul de rețea care a putut fi coroborat cu notele aflate în dosarul de urmărire a lui Dan Voiculescu de către aceeași Securitate.

La apariția informațiilor irefutabile că Dan Voiculescu colaborase cu Securitatea, în ziua de 14 iulie 2006 am publicat, chiar în Jurnalul Național, pamfletul ”Felix, Mircea și Dorin” (AICI) și am comunicat conducerii ziarului că îmi încetez colaborarea.

Dar, de dragul demonstrației, să acceptăm tipul de abordare folosit de Tismăneanu și să îl aplicăm unor episoade de lung metraj din viața și activitatea sa. S-ar putea ca rezultatele să fie palpitante.

Așadar, nu cu președintele Traian Băsescu a avut Tismăneanu o colaborare de peste un deceniu, și, cum ne informează,  are  azi ”o prietenie pe viață”, ci cu informatorul/sursa Securității ”Petrov”.

Când au apărut informațiile despre ”Petrov”, Tismăneanu s-a făcut că plouă. Asta face și azi. Asta ar face și dacă ar fi dezvăluită existența unui “Ilf”. Căci un ”Petrov” fără un ”Ilf” ar lăsa prea multe scaune goale din cele douăsprezece pe care s-au bătut, timp de un deceniu, o puzderie de pupini de elită.

Înainte de a părăsi România, Tismăneanu a colaborat, – în cunoștință de cauză și ”remunerat contractual” – cu sursa Securității, apoi chiar ofițerul acoperit DIE, căpitanul “Mihai Mihăilă”, ofițer în rezidență la Academia Ștefan Gheorghiu, unde a tot tânjit tânărul sociolog să fie angajat. ”Mihăilă”, aka. Virgil Măgureanu, l-a cooptat pe Tismăneanu în elaborarea faimosului Mic dicționar filozofic pentru tineret, Editura Politică 1981. În episoadele următoare voi oferi eșantioane ale gândirii comunist-umaniste turnate de Tismăneanu în articole ale dicționarului respectiv.

“Mihăilă” nu era o piesă oarecare. Raporta direct la ”Nicu Călin”, aka. generalul de Securitate Nicolae Ceaușescu, fratele dictatorului, Director de Cadre în DIE. Potrivit logicii propuse de Tismăneanu, tânărul, vibrantul comunist român se afla în siajul generalului de Securitate Nicolae Ceaușescu iar ”remunerarea lui contractuală” pentru munca la Micul Dicționar filozofic pentru tineret se făcea din fonduri gestionate direct de fratele Dictatorului.

Cum vi se par rezultatele aplicării “Metodei Tismăneanu” chiar pe pielea creatorului ei?

*

Nepot al generalului de Securitate Mihail Boico (omul Moscovei în Spania, membru al Armatei Roșii, numit, în 1950, la ordinul Moscovei, Comandant al Trupelor de Grăniceri din România comunistă) și al hiperactivei militante comunist-itinerante Cristina Boico; fiu al statornicilor propagandiști stalinisto-comuniști Leonte și Hermina Tismăneanu (însărcinați ai Agitprop=ului sovietic ba în Spania, ba la Radio Moscova, ba în România); fost lector la Municipiul de Partid București și autor de texte a căror scoatere la iveală îl nemulțumește peste măsură; scos din țară la intervenția urmașilor lui Dolores Ibarruri – ”Pasionaria”, fiindcă, în pofida doveditului atașament față de comunism și a admiraței ”științifice” pentru gânditorul Nicolae Ceaușescu, nu reușea o carieră rapidă pe măsura ambiției sale, odată ajuns în ”putredul Occident”, Tismăneanu s-a convertit la anticomunism.

În 2006, instalat într-o vilă la Snagov, cu mașină și șofer la scară, telefon mobil plătit de Administrația Prezidențială și sticla de Johnny Walker pe masă, anticomunistul caviar a condus condamnarea comunismului în a cărui seră de lux din perimetrul Bulevardului Primăverii crescuse, fusese educat și își începuse activitatea de zglobiu gânditor umanist-comunist. (Despre acapararea anticomunismului găsiți câteva opinii și în discuția la care m-a invitat, în 2010, Petre Mihai Băcanu – AICI)

Când tocmai un asemenea mutant cu o geometrie extrem de variabilă încearcă să-mi bage în viață, încă o dată, o “romanță” cu un personaj pe care nu l-am cunoscut, ”Felix”,  mă văd obligat să-i repet: ”Chutzpah mai mică, fiindcă tupeul matale a devenit de dicționar iar eu unul am înțeles de mult care este diferența dintre ordură/ordure și verdură/verdure!”

Publicat în Fără categorie | 23 comentarii

Rîsul revine (7) – Dar revine și Hronicaru!


Știu că s-a întros de joi seara, vreau să spun că a revenit în cadrul acestei ediții, probabil rușinat de lunga absență…

De rușinea frâncească

S-au dus Macronie să-și cerceteze supușii; și, apropiindu-se de aceștia, au îndrăznit unul den cinul jiletcilor gălbine să-l certe cu o scatoalcă așa cum se cuvine a fi certați aceia de teapa sa. Ci au vărsat întâi-stătătorul frâncilor lacrămi amare, đicând: „Aman, aman, au cine are să-mi spele miie rușinea?” Ci tocmai atunci se nimerea sa treacă pe acolo Vodă Cuza îmbrăcat în negustor lipscan, carele i-au dat dulce sărutare, spunând: „Du-te și đi-i nevestei dumitale cea veche de đile că acolo unde au lovit norodul, au sărutat Vodă” – iară Macronie au rămas mut necunoscând istoia lui Ioan Roată.Auđind așa întâmplare, spăimântatu-s-au foarte Clocotilda, vorniceasa, fiind aceasta de același neam cu Macronie. Deci, aflându-se în trăsură, i-au bătut un poporean în geamul trăsurii cu gândul de a-i đice că i l-ar spăla de s-ar afla apă încropită; ci au început aceasta a se văita, crezând că are să o certe și pre dânsa norodul ca pre megieșul seu Imanuil.

Publicat în Fără categorie | 19 comentarii

Rîsul revine (6) – Divertis: Despre intrarea României în NATO (1999)


Divertis mi-a plăcut mereu, de la început, de cînd membrii nucleului de bază erau încă studenți. Am suferit cînd grupul s-a desființat, dar m-am bucurat cînd o parte din mebri s-au reinventat sub alt nume cu același succes. Am văzut de multe ori episodul acesta, l-am revăzut acum, trimis de Dan Cristian Ionescu, cu aceeași încîntare, am rîs la fel de mult ca de obicei..

Publicat în Fără categorie | 11 comentarii

Rîsul revine (5) – Mahai: Klaus și teleconferințoru


Mahai poate scrie si comokucat, cu formule di diagrame, si mai simplu, poate scrie și lung și scurt. Ei bine, acum, a ales să scrie foarte scurt! Dar cu miez…

KLAUS ȘÎ TELECONFERINȚORU’

Vocea ieșâtă dân teleconferințor gâjâie teribil.

Klaus ne-o traduce: spune câ prezentarea sa fusă foarte clară șî deosebit dă corectă; deci e dă bine șî foarte bine.

Klaus traduce vocea gâjâită, iar fața Mirelei să destinde, să luminează. Vai, ce bine, fă!

Andrei, nervos șî-ncruntat, îș desenează o formă-ncâlcită pă creștet. Cu markărul permanent.

Vocea dân teleconferințor continuă să gâjâie ceva. Pare dă bine, să gândește Klaus șî trece la următorul subiect.

Vocea dân teleconferințor tace. Andrei ridică markărul. Unde mai înainte era păr alb, scurt dă șef, acum i-o pată verde, permanentă, dă șase centimetri pătrați, cam ca un cal dă șah.
Mi să face scârbă și mă duc să-m iau o cafea.

a

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Rîsul revine (4) – Kyre: Localitatea noastră. Primul discurs al lui Andrei, ziaristul


Nu mai știu dacă este al patrulea sau al cincilea episod din ciclul „localitatea noastră”, dar nu asta e important, ci faptul că, grație lui Kyre, obținem un portret tot mai precis al acesteia…

LOCALITATEA NOASTRĂ

Primul discurs al lui Andrei, ziaristul

            „Domnilor”, şi-a început Andrei ziaristul discursul, „am absolvit greu, dar meritat, Academia de Artă Ziaristică din Capitală. Ca orice tânăr deştept, şi eu am trecut prin o perioadă mai zbuciumată în prima tinereţe. Am fost noncomformist. Nu, nu râdeţi şi nu huiduiţi, domnilor, mie nu îmi e ruşine să recunosc. Şi ştiţi de ce? Pentru că, în acea perioadă, multe dintre realizările mele de mai târziu şi-au avut începutul. Cine zice că mint!?”.

            „Am fost, deci, noncomformist. Pe urmă am fost boem, am băut cot la cot prin cafenele cu marii artişti de atunci. Nu râdeţi, domnilor, ce e de râs? De ce râdeţi? Am băut cu ei, şi mă mândresc cu asta. De ce huiduiţi?”

            „Am luat şi droguri… De râdeţi acum? Pot să aflu de ce se râde? Nu îmi e ruşine de ce am făcut pe atunci, am avut multe de învăţat. De ce râdeţi? Ce e de râs?”

            „Vă spun cu mâna pe inimă că am avut mii de femei, de la pubere până la babe… Nu ştiu ce au căutat şi ce au găsit ele la mine. Câteva mii, da. Zău că nu mint. Da, erau şi blonde. Iar râdeţi? Să vă fie ruşine! Nu vă mai zic nimic!”

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii

Rîsul revine (3) – Transatlantice


Un grupaj care a călătorit mult – a trecut oceanul, a ajuns la New York la Lucian și a revenit acasă, poate din dor de țară. Primul a mai fost într-o selecție, dar mă amuză destul ca să-l reiau. Și o glumă grafică de la Anonimul Cracovian…

Două femei stau de vorbă:

– Vai, dragă, ce haină frumoasă ai. De la ce animal?

– De la soțul meu!

Un inspector de la Fisc vine la sinagogă in control. Se uită prin registre, vede o mulțime de acte după care se adresează rabinului:
– Domnule, veniturile dvs. sunt mici si impozitul la fel. Cum reușiți dvs. să trăiți cu niste încasări așa de mici?
– Noi aici reciclăm TOTUL si ne multumim cu putin.
– Chiar totul?
– Totul.
– Si picăturile de la lumânări?
– Da, le strângem și le trimitem la o fabrică de lumânări și din când în când ne trimit o lumânare.
– Bineeee. Si firimiturile de pe masă le reciclați? întreabă agentul în zeflemea…
– Da. Le strângem si le trimitem. Din când în când primim o pungă de pesmet.
– Buuuun. Da cu pieile de prepuț de la circumcizie ce faceți? Si pe ele le reciclați
– Da. Le strângem, le trimitem la Fisc și din când în când ne trimit cate-un p*lică, așa ca dvs., să ne controleze!

Soțul scoțian intră în cameră și-i spune soției:
– Mă duc la bar, ia-ți geaca pe tine!
Soția, nespus de fericită că-i băgată în seamă:
– Asta înseamnă că mă iei cu tine iubitule?
– Nu, opresc căldura.

Doi iubiți se ceartă:
– Draga mea, ce aș putea face să mă ierți că te-am inșelat?
– Infarct!

O dentistă caută un ac pentru anestezia unui pacient.
– Nu vreau injecții. Urăsc injecțiile! strigă bărbatul.
Dentista agită atunci o butelie cu protoxid de azot, la care pacientul incepe să țipe:
– Nu pot să suport gazele, masca mă sufocă! Dentista il intreabă atunci pe pacient dacă n-are nimic impotriva să ia o pilulă.
– Nici o problemă, zice pacientul. Mă impac bine cu pilulele.
Dentista revine cu o pilulă și zice:
– Uite aici, o Viagra.
Bărbatul:
– Nu mi-am inchipuit niciodată că Viagra atenuează durerea!
– Nu atenuează, dar cel puțin o să ai de ce să te ții, in timp ce-ți scot măseaua…

Doi vecini stau de vorbă:
– Vecine, când te însori, măi, și tu?
– Nu pot vecine, mi-e gândul numai la nevastă-ta…
– Te-ai îndrăgostit de ea?
– Nuuuuu !!! Mie frică să nu nimeresc una ca ea…


Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Rîsul revine (2) – O selecție


Nu am început cu selecția pentru că am vrut să salut întoarcerea Hronicarului, ba chiar dubla îîntoarcere după cum veți vedea sîmbătă dimineața. O selecție nu foarte numeroasă, dar strong. Și o glumă grafică – de bună seamă că neagră, cum e și fondul poezei! – de la nepoata Anca Vlase. Care aduce totuși și o palidă concolare – nici anglofonii nu pot fi siguri că scapă dacă ajung în vremurile molimei la ATI…

Mc Stronțiu – La măcelărie

O doamnă cu pectorali imenși cumpărase niște piept de porc.Iar casiera o strigă pe colega de la servire:
-Ce piept are doamna?

Răspunsul:
-Dezosat!





Willy Shalev – El și ea

-Nevastă, să lămueim lucrurile – e adevărat că înainte de a ne căsători ai avut mai mulți bărbați?

-Măi bărbate, mîncare bună ai?

-Am…

-Haine vurate ai?

-Am…

-Astă-noapte ți-a plăcut?

-Mi-a plăcut…

-Dar alaltăieri seara ți-a plăcut?

-Oho, și-ncă cum!

-Păi tu crezi că toate asta se învață la fără frevcență?!





Anonimul Bucureștean – La Cazino

-Nu aceți voie să intrați în Cazino fără cravată, ținuta este obligatorie!

-Dar domnul de colo este în pielea goală!

-Dînsul iese!





Radu Ciobanu – Sfaturi de căsătorie

Dacă te însori

-la 20 de ani, ia-ți o unguroaică, face sex de te sparge

-la 30 de ani, ia o nemțooaică, educă bine copiii

-la 40 de ani, ia o englezoaică, e o lady, nu te face de rîs

-la 50 de ani, e bună o americancă, e agreabilă în călătorie

-după 60 de ani, ia-ți o româncă, face niște parastase!!!

Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

Rîsul revine (1) – Nechifor Bugeac Hronicaru: De meseța trufiei și prăvălirea izbucului


Și nu doar că revine, dar de bucurie că s-a întrunat Hronicaru, revine de joi spre seara. Dar mai este un motiv – din motive de program cultural, voi încheia postările sîmbătă pe la prînz. Și încă un lucru – probabil din pricina lungii abcențe, Hronicaru a trimis două texte, acesta în caee prenumeră puzderia de motive ale absenței și umple golurile și altul despre marea tușine pățită frații noștri din Frîncia…

De meseța trufiei și prăvălirea izbucului

S-au scurs ceva vreme de când ați primit veaste de la nevrednicul de mine, deci se cuvine a îndrepta aceasta. Că afară de truda obștească la locul de muncă, m-am îndeletnicit cu iscodirea vremilor trecute, a stirpei den carea ma trag, iară Letopisețul s-au împlut de colb – deci suflând pre acesta, înnoit îl deschid întru așternerea de slove lămuritoare.

Ci mai iaște o pricină pentru carea n-am mai scris – și anume obiceaiul ca în Meseța lui Cireșar să se schimbe la față Întrunăvodul, boindu-se culcubău – đic aceia, în cinstea “Meseței Trufiei”. Că pre oamenii voioși, ba chiar și pe fameni îi cuprinde trufia în meseța lui Cireșar, deci cântăndu-le în strună acestora mulți își zugrăvesc herburile precum au zugrăvit Domnul ceriul dupre potop, afară numai de ținuturile agarene, unde se poartă cu fățărnicie. Ci n-am pricină cu aceia voioși au cu famenii, numai cu învățătura lor de-a stânga de-i đice “ciorba de azbuche” am mare pricină; deci treacă de la mine orice fel în carele se împreună – protrivnic firii, cu sine sau asupra firii – iaște numai socoteala lor –, numai învățăturile să nu mi le vâre pre gâtlej. Deci, dacă unii s-au boit culcubău, Letopisețul s-au boit precum Mârtanul den Ceșire, adecă în boi nevăzut.

Ce s-au mai pretrecut, dar, câtă vreme v-am lăsat în întunerec? Dau știre domniilor voastre cumcă s-au întâlnit pre pajiștea înverzită voinicii noștri carii cu piciorul în beșică izbesc, cu aceia den ținuturile anglicești, vestite pentru învățații lor. Ci, nainte de prima izbitură, au îngenunchiat aceștia dupre noul obiceai naintea icoanei unui tâlhariu, afară numai de doi voinici de-ai noștri, Nicolae Stanciul și Ioan Nedelcearul nu și-au plecat genunchii întru așa otrăvitoare învățătură, deci cinste acestora și rușine celorlalți; că se află pre lumea aceasta întregi cete de voinici carii nu îngenunchează, cacum acelea den țeara Leșească și cea Ungurească ba nice horvații nu fac așa batjocură.

Alta ce s-au mai pretrecut iaște că au venit unul Isac Niutonie den țeara anglicească la Vâjoiul Bigărului și cum l-au privit, cum s-au prăvalit; ci îndurerat au scris Marcel Velea voroave carii ne fac a lăcrăma adânc de se zbate cămeșa pre noi, đicând: “Amare lacrămi varsă Caraș-Severinul! Urlătoarea Bigăr, ce-o au uns-o aceia de la Gheografia Lumească drept cel mai chipeș vâjoi, s-au prăvălit la ceasurile vecerniei în apa Minișului. Piatra năpădită de mușchiu și verdeață neasemuită, asupra căreia se prelungeau lăcrămând cu nestemate de cleștar Izbucul Bigăr, s-au prăvălit ađi supt povara frumuseaței sale” – deci au chemat norodul să se gândească cum ar putea să lipească piatra prăvalită la loc.

I pak s-au mai pretrecut una, că necercetându-vă mâțele letopisețului, s-au împlut Cetatea Bucureștilor de guzgani, și de gunoaie, preste Craiova au venit potopul, preste cetatea Timișoarei pojar într-un mihei de ghețării, iară la Arad au pușcat o trăsură. Ci trag nădejde că n-am sa vă mai văduvesc mult de știri, că altele-s mai minciunoase decât Letopisețul

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu