Der Spigel despre KiWi – „Eroul care a eșuat și care, totuși, va învinge”


O radiografie fără milă a primului mandat Iohannis, publicat de influenta publicație germană chiar în ziua alegerilor. Poate era bine să-l publice mai devreme, cînd ofertă era, sau măcar părea, mai diversă. Acum, sper că talibanii nu vor sări să identifice Der Spiegel și Radio Europa Liberă cu ciuma roșie! Mulțumesc lui Lucian Merișca pentru link.

https://romania.europalibera.org/a/der-spiegel-despre-klaus-iohannis-eroul-care-a-e%C8%99uat-%C8%99i-care-totu%C8%99i-va-%C3%AEnvinge-/30264533.html

Publicat în Fără categorie | 10 comentarii

Matt Damon în « Le Mans 66 »


După cum sună această scurtă cronică din Le Point, reconstituirea cinematografică a primei victorii a echipei Ford împotriva scuderiei Ferari, în celebra cursă de 24 de ore de la Le Mans este de văzut. Mai ales că îmi place și Matt Damon, dincolo de faptul că urmăream copil fiind, pe cît era posibil aici, evenimentele legate de tumultuoasa formula 1. Ciudat ar fi că că n-am simțit niciodată nevoia să învăț să conduc o mașină. De unde probabil mă suspectam de mania vitezei, iar curse de formula 1 oricum nu existau – nici nu există – la noi.

Este interesant ce spune Matt Damon despre jurnalismul de azi, despre cei care iau interviuri, despre conduita de distanțare, defensivă pe care a trebuit să o adopte față de aceștia.

https://www.lepoint.fr/pop-culture/cinema-matt-damon-america-first-12-11-2019-2346593_2920.php

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Bogdan Suceavă – Al șaselea răspuns lui Liviu Antonesei


A revenit Bogdan! A revenit la discuția noastră întreruptă spre sfîrșitul lui mai dintr-o mulțime de motive pe care le expune, de altfel, el însuși la începutul scrisorii. Asta nu înseamnă că nu am schimbat mesaje punctuale între timp, așteptînd acest moment. Ba chiar, la începutul lui octombrie, am avut și bucuria să ne revedem „în fizic” cu prilejul FILIT, unde am moderat întîlnirea publicului ieșean cu el, Emanuela Iurkin și Svetislav Basara, marele prozator sîrb… Acum, e limpede că Bogdan s-a deblocat, sper să nu mă blochez eu!

Mă simt onorat să postez o fotografie în care interlocutorii aici de față sînt însoțiți de Svetislav Basara.

Dragă Liviu,

A șasea ta scrisoare a fost publicată pe blogul tău pe 21 mai, iar eu am avut parte între timp de o călătorie prin România, mai amplă ca de obicei, mai intensă ca de obicei, pentru că m-am întâlnit cu mulți oameni tineri. Am avut parte de mai multe lansări, de o serie întreagă de evenimente, care a inclus și interviuri. Cred că anul acesta am vorbit prea mult despre mine. După aceea am revenit în California pe 5 iunie, unde am predat în semestrul de vară, în luna iulie; am predat vreme de cinci săptămâni câte cinci zile pe săptămână. Nu m-a durut, pentru că-mi plac integralele și seriile Taylor. Am avut un început de toamnă universitară ceva mai intens decât de obicei; la noi semestrul începe la finele lui august. Noi ne-am revăzut cu drag la FILIT, când tu ai asigurat moderarea mesei rotunde la care am luat parte împreună cu Emanuela Iurkin și Svetislav Basara, pe 2 octombrie. A fost un moment extraordinar pentru mine. Pentru participarea mea la FILIT am călătorit câteva zile de la Los Angeles la Iași, și tare m-am bucurat.

Dar, în tot timpul acesta, vreme de luni de zile, nu am mai putut scrie nimic literar. Am momente de blocaj literar, perioade ample când vocea mi se stinge. Nu mai văd clar, nu mai gândesc în termeni de povești, de ordine narativă. Cel mai serios asemenea moment a fost după ce am terminat romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine, în 2010, și văd că se repetă și acum, după ce am încheiat Avalon. Secretele emigranților fericiți și după ce am făcut acestui roman o amplă campanie de promovare. Blocajul de care aminteam e un fenomen psihologic destul de complex, pe care mi-e destul de greu să-l descriu din interior. Dacă aș insista totuși să-l descriu, aș putea rezuma acest sentiment astfel: când povestești prea mult despre tine, vocea literară ți se stinge. Ai nevoie de perioade lungi de tăcere, de o regăsire fără de care nici o formă de echilibru interior nu mai e posibilă. Textele de inspirație autobiografică te costă lăuntric.

Cea mai bună motivație a literaturii e revolta împotriva moștenirii noastre. Literatura se hrănește din înfrângerile noastre, din neputința de a întoarce timpul înapoi, din incapacitatea noastră de a deturna catastrofele trecutului nostru, public sau secret, trecutul nostru comun sau cel individual. Paginile noastre cresc din umilință, din îngenunchere, din renunțări și din tensiune. Or, asumarea unor pagini cu puternică încărătură autobiografică te trece prin toate cercurile infernului, dacă e asumată cu toată sinceritatea. Dacă alegi să scrii literatură română, te-ai minți să procedezi altfel. Cu nuanța asta, actul de a scrie literatură în română când trăiești la 10.000 de kilometri de București e mai mult decât o curiozitate: e o ispășire. Etica literaturii noastre s-a născut într-un spațiu în care umilința a fost pentru prea mult timp normă comună (România nu are decât o sută de ani, nu-i așa?) și nu sunt speranțe că asta se va schimba. Coerența narațiunii e singura formă de a răscumpăra acele minusuri cărora nu ai cum răspunde decât inserând în rememorarea lor axa logică a poveștii. Scrii pentru că vrei să repari cumva tot ceea ce e neorânduit și are potențial tragic, chiar dacă pe alocuri îți reușesc și câteva pagini de comedie. De aici marea mea admirație pentru literatura lui Svetislav Basara: nu face și el la fel? De fapt, asta e partea cea mai interesantă atunci când scrii materiale românești: poți acoperi distanța de la comedie la tragedie pe distanța unei respirații. Înțeleg și apreciază asta cei care-au fost acolo, cei care știu cât de lipsită de confort e poziția îngenuncherii. Am perioade când pot scrie 30.000 de semne pe zi vreme de câteva săptămâni, iar apoi pot să nu mai scriu nimic pentru multă vreme. Se așterne liniștea. Se stinge vocea. Dar în asemenea explozii am lucrat la Noaptea când cineva a murit pentru tine, așa am lucrat la Avalon. Secretele emigranților fericiți. Apoi, când cineva mă întreabă când am avut vreme să scriu, spun că lucrarea s-a scris de la sine. Cartea mi-a spus singură când a fost gata să vină.

Apropo de Noaptea când cineva a murit pentru tine, a cărei a doua ediție apare zilele astea la Polirom…

În vara lui 1993 am călătorit în Franța. A fost prima dată când am avut ocazia să petrec ceva mai mult timp cu tineri veniți din toate colțurile lumii, într-un mediu internațional. Era pe vremea când eram convins că nu voi pleca din București niciodată. Nu aveam de unde să știu că voi avea ocazia să cunosc și să lucrez, ca matematician, cu oameni veniți realmente din toate țările lumii și nici nu bănuiam că după 1996 nu voi mai lucra în România. Unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut în 1993 venea din Mexic; se numește Eduardo și am păstrat multă vreme legătura cu el. A lucrat mulți ani în sistemul bancar, dar în faza inițială nu arăta deloc a potențial bancher. Pe atunci era un tânăr boem care interpreta la chitară tot repertoriul rămas moștenire de la Beatles, plus Cielito lindo. Între lucrurile despre care am discutat la loc de cinste s-a aflat literatura, am discutat despre ea mai mult decât despre muzică. De fapt, din pricina acelor conversații m-am înscris în toamna lui 1994 la Institutul Cervantes ca să învăț spaniolă. Eduardo mi-a menționat care erau cele mai importante zece cărți pentru el. Pentru locul de cinste al topului său personal, a avut o oarecare dificultate să aleagă între Terra Nostra, de Carlos Fuentes, și La noche de Tlatelolco, de Elena Poniatowska. Acest din urmă volum reprezintă o reconstituire jurnalistică foarte minuțioasă a unui moment tragic din istoria recenta a Mexicului, mai precis din timpul manifestațiilor studențești din octombrie 1968. Ideea că într-un interval relativ scurt de timp se poate concentra o întreagă oglindă a istoriei unei societăți mi s-a părut extrem de puternică. Probabil atunci, din discuțiile mele cu Eduardo, și mai târziu, prin 2000, când am găsit în Phoenix, Arizona, versiunea spaniolă a cărții Elenei Poniatowska, s-a născut ideea proiectului care avea să devină Noaptea când cineva a murit pentru tine. Era o istorie care m-a marcat și mă marchează profund și pe care a trebuit să o scriu. Pentru că vezi tu, dragă Liviu, nu am uitat. Nici după ce am scris un roman despre perioada aceea, nu am uitat. Mi-a prins bine că pot citi în mai multe limbi, că am putut călători, dar până la urmă tot la România am revenit, tot despre România am avut de scris. Despre tragediile de acolo.

Pe de altă parte, nu știu de ce a trecut atât de mult timp până ce am putut scrie despre asta. Adică, de ce abia prin 2007-2008 am început să-mi fac note. Era în perioada după ce terminasem Vincent nemuritorul.

Atunci când cineva apropiat se sacrifică pentru o cauză, ar putea rămâne cumva împăcarea că moartea aceea a avut cumva binecuvântarea victimei, că în viziunea celui care s-a stins moartea lui a servit la ceva, că a făcut lumea mai bună, că a fost o contribuție la izbânda libertății, a indivizilor sau a popoarelor, că servește apărării patriei, sau cam așa ceva, pentru că există suficient de multe idei ce lungesc lista cauzelor nobile. Da, dar dacă rațiunea morții nu e clară deloc? Dacă tragedia e inexplicabilă și nu admite nimic rațional, nimic nobil? Dacă nu știi de ce se întâmplă lucrurile care se întâmplă? Iar dacă descoperi că o moarte a fost aleatoare, că cineva a murit dintr-o prostie a altora, în mijlocul unei farse cu ample ramificații obscure, în plin haos generat de o serie de neînțelegeri și de confuzii, cum poți să te târi mai departe, plin de idealuri și speranțe? Dacă ceea ce a generat moartea a fost indolența, incompetența, un imaginar bolnav întărâtat de o propagandă belicos-revoluționară, altoit pe imaginarul unor vremuri lipsite de legitimitate, a căror singură salvare era situarea perpetuă pe picior de război împotriva lumii întregi? Și dacă rămâi cu sentimentul că totul a fost zadarnic, că în plin București s-au întâmplat multe erori cu deznodământ tragic, episoade cu atât mai tragice cu cât au fost vicios inutile? Dacă până la urmă e exact așa, ce să mai faci cu o lume ca asta?

Nici o tragedie nu e izolată: o tragedie se extinde către semnificația ei pentru ceilalți. Undeva, la nivelul ultim, lucrurile se leagă. De fapt, cine e de vină? Strict cel care apasă pe trăgaci? De vină e cel care trimite să acționeze într-o unitate operativă un soldat lipsit de calitățile și instrucția necesară, soldat care niciodată nu s-a oferit voluntar pentru o astfel de misiune? Sau de vină e cel care i-a ordonat să ia  o poziție care îl expune?

Dulce și frumos e să mori pentru patrie. Oare cine a zis asta? Te gândești că orice nu împlinește destinul individual al fiecăruia este o deșertăciune, dacă nu de-a dreptul o crimă. Și atunci de ce e potrivit ca în filmele rusești sau americane sau chinezești sau franțuzești să fie absolut în regulă să se poată vorbi despre patriotism sau eroism, dar în filmele românești, de fapt, nu? Ce nu mai ține?… De ce ideea de patriotism în ambient românesc s-a erodat așa de mult încât ni se pare artificială? N-ar trebui să fie nici o diferență, toate patriile sunt la fel. Numai că unele și-au irosit mai rapid substanța, altele mai lucrează încă la consumarea ideii… Mă întreb câți vor mai muri pentru diverse nobile idei venite din direcția asta…

Nu-ți dorești nimic mai mult decât să limpezești imaginile care te-au urmărit atâta vreme, convins că ele încriptează toate conexiunile, că se dezvăluie numai atunci când țintuiești sub microscop noaptea când îngerul a fost ucis deopotrivă cu demonul.

La asta mă gândesc în perioadele când scriu, dragă Liviu… Am un chef extraordinar să scriu, în fine, un roman în care să nu mai fie vorba despre România și despre tragediile de acolo. Mă întreb dacă voi avea vreodată puterea să reușesc asta.

Cu aleasă prietenie,

Bogdan

Publicat în Fără categorie | 12 comentarii

Costi Rogozanu – Alegeri prezidenţiale 2019. Primul tur. Concluzii


Costi Rogozanu este un excelent comentator politic, asumat de stînga, onest. Am postat ieri comentariul lui Cătălin Tolontan, mai ales pentru că avea cîteva observații care au scăpat altor comentatori. Pe al lui Costi îl postez pentru că trece de epiderma electorală și chiar pur politică, pentru a lua pulsul societății, a diagnostica inconsistența ideologică a încropirilor pe care le numim grăbit partide. O analiză substanțială îndreptată și spre viitor.

Poza. primită de la Ion Dumitru, o pun ca să vă destindeți oleacă după lectura unei analize serioase! Nu că ar fi o poză neserioasă, sînt finaliștii!

Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

M3&P3 – The Doors, Live at The Isle Of Wight Festival, 30 august 1970


Este ultimul concert filmat cu Jim Morrison și trupa. În zece luni, avea să-și ia zborul într-o cameră de hotel din Paris…

Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

M2&P3 – Cătălin Constantin, Bachus și Thanatos


Acum o săptămînă, în ziua de muzică și poezie anterioară, am postat aici o poezie de Cătălin Constantin, sigura pe care o văzusem de altfel. Acum, am la îndemînă poeziile care ar putea alcătui un volum – și nu unul oarecare! – și am ales eu un alt poem spre publicare. Nu a fost ușor, mi-au plăcut cam toate, de fapt ce să umblu pe ocolite, toate! Îi mulțumesc Brîndușei Palade că mi-a procuat manuscrisul, de asemenea pentru fotografia poetului… Regret și acum că blogul meu nu poate respecta așezarea în pagină a autorului și aliniază totul la stînga…

Bachus şi Thanatos





În fiecare pahar se arde o lumânare,

aşa l-au îngropat cu numele de Mortu’

şi cu banii daţi de primărie.

Ce personaj livresc şi ce eretic !

Era damnat să-şi fiarbă demonu-n-alcool.

Într-o groapă comună, afară din oraş

i-au zvârlit hoitul şi destinul tragi-chior.

Purta cu jind expresia dezastrului pe faţă.

L-au dus acolo să-l facă uitat.

De-atunci nimeni nu a întrebat

care-i fiinţa lui, de ce sta mort de beat.

Prietenii cu care a agonizat şi-a înjurat

mai ţin minte cum bea:

în fiecare seară de peste zi primea pomană,

o votkă, coniac, un rom, o bere sau un vinişor;

le amesteca într-o halbă mare-

la asta îi spunea baştârcă.

Şi după ce-o golea făr’ să respire

era ca o scrumbie de uşor,

fără trecut şi fără viitor,

scheletu-i răstignit semeţ duhnea duhoarea sfântă a veşniciilor.

Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

M2&P2 – Lou Reed – See That My Grave Is Kept Clean & More


And more pentru alături de linkul către această excelentă piesă, postez și unul către o postare a lui Bogdan Stoicescu de pe blogul său, cu o ofertă mai bogată, inclusiv versuri de Allen Ginsberg inspirate de Yeats…

https://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.com/2019/11/poemoteca_6.html#links

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii