Cu acest prim articol, Dorin Tudoran inițiază un mic serial, vor fi cinci sau șase episoade, dedicate unui personaj de care s-a mai ocupat, dar parcă niciodată atît de sistematic. Cu generozitatea pe care i-o cunoaștem, a cedat în fvoarea personajului dreptul la fotografia auctorială. De altfel, este o fotografie reușită!
Am verificat și eu raporturile instituționale dintre Editura Academiei și Academie. Lucrurile sînt clare – cea dintîi este condusă cu puteri depline de un director general, în eprsoana academicianului Dumitru Radu Popescu. Da, acela este, de unde se vede că în noul regiminimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a cîștigat, dar totul a fost supus transformării, astfel încît ultimul președinte comunist al Uniunii Sciitorilor și membru al CC al PCR s-a metamorfozat în academician democratic și director general al editurii cu pricina. Nu că, în rest, aș da mulți bani pe Academia zilelor noastre – cun veți vedea, nici Dorin nu dă! -, dar acuratețea informațiilor și stabilirea corectă a atribuțiilor și responsabilităților au fost mer3u e folos spirirului public…
Valaștok (I)
Dl Dan Voiculescu a publicat la Editura Academiei Române (EAR) un volum intitulat Tratatul umanismului pragmatic. Apariția a stârnit reacții prompte. Numindu-l pe autorul opului “turnător cu ifose de intelectual”, academicianul Mihai Șora a lansat o întrebare: „Cum a ajuns un asemenea personaj să-și pună numele Academiei pe copertă? Prin ce complicități, legături subterane, transfer de fonduri (căci, în mod probabil, au fost cumpărate niște „indulgențe” acolo)?”
Răspunsul la întrebarea dlui academician Mihai Șora a venit din partea dlui academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române:
“În cazul acestei lucrări, conducerea Academiei Române nu și-a dat niciun fel de acord, nici colectiv (Biroul Prezidiului sau Prezidiul) și nici individual, prin președinte, vicepreședinți sau secretar general. Orice lucrare publicată la Editura Academiei Române are nevoie de cel puțin două referate de specialitate și de avizul secției din Academie în specialitatea căreia se încadrează lucrarea respectivă. Pentru lucrarea în cauză, avizul a venit din partea Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie, iar referatele au fost semnate de dl acad. Mugur Isărescu și de dl prof. Gheorghe Zaman, membru corespondent al Academiei”.
La întrebarea presei (Newsweek România) dacă personal consideră justificată apariția volumului respectiv la EAR, dl academician Pop a dat un răspuns cât se poate de tranșant: “Personal nu cred că autorul Dan Voiculescu ar fi trebuit să publice în EAR și nu mi-am dat niciodată acordul pentru un asemenea act… În contextul curentului cultural umanist, nu am auzit de umanism pragmatic, iar în alt context nu mă interesează și nu cred că se poate folosi”.
În interviul pentru Newsweek România, Președintele Academiei a răspuns și întrebării privind bugetul din care au fost acoperite costurile publicării volumului respectiv: “Costurile lucrării de față nu au fost suportate din bugetul EAR și nici din bugetul central al Academiei, ci de către autor”.
Care este statutul EAR?
Și acestei întrebări i-a răspuns dl academician Pop (“Editura Academiei Române are personalitate juridică și este ordonator de credite. De difuzarea lucrărilor publicate se ocupă nu Academia, ci exclusiv Editura.”), dar a reiterat condițiile necesare publicării unei lucrări de către editură: “Editura nu poate publica nicio lucrare fără cel puțin două referate de specialitate. Avizul pentru publicare îl dă, de regulă, secția Academiei în specificul căreia se încadrează lucrarea respectivă.”
Răspunsuri exhaustive, dar pe care, cu siguranță, nu toată lumea le va considera mulțumitore.
Există însă o altă întrebare care ar trebui adresată tocmai unor academicieni cu prestigiul domnului Mihai Șora: “Cum pot sta oameni ca dumneavoastră în Academie, cot la cot, cu foste unelte ale Securității – de la informatori, surse, persoane de sprijin la ofițeri acoperiți?”
Un răspuns franc la această întrebare ar face inutile întrebări viitoare care, deși vor primi răspunsuri la fel de extinse precum cele oferite în acest caz de Președintele Academiei, vor fi considerate, de mulți, insuficiente.
*
Dezbaterii din jurul acestei întâmplări, nu doar editoriale, i se alătură, după principiul “ca păduchele în frunte”, Vladimir Tismăneanu. E liber să facă ce vrea cu timpul și melița lui, dar mă amestecă, încă o dată, într-o ciorbă cu care nu am nimic de-a face.
Cu alte cuvinte, continuă să facă ce știe mai bine – să mintă. Din când în când, face o scurtă pauză în munca de rafistolare a propriei biografii, pe care o dorește confundată cu cea a lui Corneliu Coposu, al cărui urmaș ideologic vrea să ne lase a înțelege că ar fi, după modelul în care s-a autolegitimizat drept moștenitorul moral-spiritual al admirabilului cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca.
Tot din când în când, face o pauză în munca prin care romanțează epopeea înflăcărat-comunistă a familiei sale de militanți itineranți, trimiși în lume să apere și să legitimeze “lumina (care) vine (mereu) de la Răsărit” – azi în Spania, mâine înapoi la cartierul general din Moscova, de aici parașutați în România pentru a pune umărul la instaurarea și consolidarea “visului de aur al omenirii”.
Cum asemenea eforturi rolleriene sunt extenuante, Tismăneanu ține să se odihnească ajustând și biografiile altora.
Afirmă despre mine: ”Era, parcă, în 2005, când un fost disident, poet și jurnalist, mi-a dat să citesc cărțulia ipochimenului despre cum îl făcuse el knockout pe Petre Mihai Băcanu. Mă îndemna să nu am ‘prejudecăți’ despre fostul său coleg de echipă polo. Nu intru în detalii.”
Intru eu.
Nu am jucat niciodată polo. Pe cale de consecință, nu am avut nici colegi de echipă, nici adversari în sportul cu pricina.
Este bine că Tismăneanu precizează anul, fiindcă știm cu toții că atât Dumnezeu, cât și Diavolul se află în detalii.
Cartea lui Dan Voiculescu la care se referă Tismăneanu introducea în discuțiile noastre despre omul de afaceri acuzat de a-și fi însușit Conturile lui Ceaușescu un element greu de ocolit începând cu Hotărârea 531/08/04 din 1997 prin care o curte de justiție dădea câștig de cauză lui Dan Voiculescu până la decizia definitivă care îl obliga pe Petre Mihai Băcanu să-i prezinte scuze. Când și-a publicat cartea, Dan Voiculescu a reprodus, în detaliu, istoria acelui proces, hotărârea curții și scuzele prezentate lui de Petre Mihai Băcanu publicate în România liberă din 25 octombrie 1998: ”Dan Voiculescu, un precursor al capitalismului respectabil, nimerit din întâmplare în ceața bănuielilor.” Exact pe spațiul unde, la 25 iulie 1991, apăruse articolul lui Petre Mihai Băcanu intitulat Vechile filiere ale Securității prosperă și astăzi și în care autorul afirma că Dan Voiculescu fusese colonel de Securitate, mâna dreaptă a lui Marin Ceaușescu și gestionase fondurile lui Nicolae Ceaușescu.
Susținători ai statului de drept – cum ne pretindeam Tismăneanu și subsemnatul – stat în care prezumția de nevinovăție este sacrosantă, până cineva este dovedit vinovat, ne aflam în fața unei întrebări: ce este de ales, să ții cont de o hotărâre judecătorească și de scuzele prezentate de una din părțile aflate în conflict sau să dai credit total acelui ”Lasă, domne, știe toată lumea că Voiculescu și-a însușit Conturile lui Ceaușescu…”? Acesta era dialogul pe care l-am purtat cu Tismăneanu, aici se afla miezul ”prejudecăților” de care ar fi trebuit să ținem sau să nu ținem cont.
Dacă, în dezacord cu hotărârea Curții, Tismăneanu știa că Dan Voiculescu era responsabil de însușirea Conturilor lui Ceaușescu și fusese informator al Securității, dacă nu cumva chiar ofițer acoperit DIE, cum de a fost, timp de câțiva ani, editorialist al Jurnalului Național, ”despre care toată lumea știa” că era tipărit de ”securistul Voiculescu” cu bani din Conturile lui Ceaușescu?
Hotărând, în anul 2004, să înceapă colaborarea la ziarul “ipochimenului”, Tismăneanu luase o decizie cu mult înainte de a-i menționa eu, în 2005, cartea lui Dan Voiculescu. Hotărâse de unul singur să nu țină cont de ”prejudecăți”, ci doar de ce era juridic atestat.
Mai afirmă despre mine: “Poetul disident era consilier politic (remunerat contractual) al Partidului Umanist Român. Apoi, s-a retras (ori a fost concediat) și a scos flăcări pe nas, pe urechi și pe gură împotriva celor care îndrăzneau să-i amintească romanța cu Felix.”
Minte. În perioada în care am avut un contract de consultanță electorală cu PUR (august – septembrie 2004), “Felix” nu exista. El a apărut la doi ani după încheierea contractului meu cu PUR, în anul 2006. În 2004, exista doar Dan Voiculescu, proprietarul Jurnalului Național unde semnau, la invitația lui Marius Tucă, și Mircea Cărtărescu, și Mircea Dinescu, și Emil Hurezeanu, și Andrei Pleșu, și Vladimir Tismăneanu, și subsemnatul, dar nu osanale aduse proprietarului publicației sau texte de popularizare a doctrinei PUR.
Am sosit în București în ziua de 18 august, 2004. Contractul meu de consultanță electorală a început la 20 august. În momentul semnării contractului, Dan Voiculescu se afla în posesia unui document (eliberat în anul 2003) prin care C.N.S.A.S. îi atesta calitatea de necolaborator al Securității ca poliție politică.
Am stat în România timp de 11 zile, până în ziua de 29 august. La 5 septembrie, PUR a hotărât să reintre în alianța cu PSD. Am anunțat conducerea PUR că, deși respectam decizia partidului (din care nu făceam parte), după decizia din 5 septembrie nu mai găseam potrivită continuarea contractului de consultanță electorală. La 25 septembrie, a fost anunțată public încetarea contractului. Fără scandal, fără incriminări, fără circul obișnuit care apare în asemenea situații.
Peste câteva timp, “prietenul pe viață” al lui Vladimir Tismăneanu – președintele Traian Băsescu – se căciulea la Dan Voiculescu să intre la guvernare. După o vreme, același președinte (ca și mulți din membrii elitelor sale) vorbea despre ”soluția imorală” pe care se baza guvernarea. Tot ce era lăsat în afara discuției era numele celui care pusese pe masă soluția respectivă asigurând astfel guvernarea.
Și în anul 2005, în lipsa dosarului de rețea, C.N.S.A.S. îl considera, încă o dată, pe Dan Voiculescu necolaborator al Securității ca poliție politică.
“Felix” a devenit ”persoană publică” abia în 2006 (repet, la doi ani după încetarea contractului meu cu PUR), când a apărut dosarul de rețea care a putut fi coroborat cu notele aflate în dosarul de urmărire a lui Dan Voiculescu de către aceeași Securitate.
La apariția informațiilor irefutabile că Dan Voiculescu colaborase cu Securitatea, în ziua de 14 iulie 2006 am publicat, chiar în Jurnalul Național, pamfletul ”Felix, Mircea și Dorin” (AICI) și am comunicat conducerii ziarului că îmi încetez colaborarea.
Dar, de dragul demonstrației, să acceptăm tipul de abordare folosit de Tismăneanu și să îl aplicăm unor episoade de lung metraj din viața și activitatea sa. S-ar putea ca rezultatele să fie palpitante.
Așadar, nu cu președintele Traian Băsescu a avut Tismăneanu o colaborare de peste un deceniu, și, cum ne informează, are azi ”o prietenie pe viață”, ci cu informatorul/sursa Securității ”Petrov”.
Când au apărut informațiile despre ”Petrov”, Tismăneanu s-a făcut că plouă. Asta face și azi. Asta ar face și dacă ar fi dezvăluită existența unui “Ilf”. Căci un ”Petrov” fără un ”Ilf” ar lăsa prea multe scaune goale din cele douăsprezece pe care s-au bătut, timp de un deceniu, o puzderie de pupini de elită.
Înainte de a părăsi România, Tismăneanu a colaborat, – în cunoștință de cauză și ”remunerat contractual” – cu sursa Securității, apoi chiar ofițerul acoperit DIE, căpitanul “Mihai Mihăilă”, ofițer în rezidență la Academia Ștefan Gheorghiu, unde a tot tânjit tânărul sociolog să fie angajat. ”Mihăilă”, aka. Virgil Măgureanu, l-a cooptat pe Tismăneanu în elaborarea faimosului Mic dicționar filozofic pentru tineret, Editura Politică 1981. În episoadele următoare voi oferi eșantioane ale gândirii comunist-umaniste turnate de Tismăneanu în articole ale dicționarului respectiv.
“Mihăilă” nu era o piesă oarecare. Raporta direct la ”Nicu Călin”, aka. generalul de Securitate Nicolae Ceaușescu, fratele dictatorului, Director de Cadre în DIE. Potrivit logicii propuse de Tismăneanu, tânărul, vibrantul comunist român se afla în siajul generalului de Securitate Nicolae Ceaușescu iar ”remunerarea lui contractuală” pentru munca la Micul Dicționar filozofic pentru tineret se făcea din fonduri gestionate direct de fratele Dictatorului.
Cum vi se par rezultatele aplicării “Metodei Tismăneanu” chiar pe pielea creatorului ei?
*
Nepot al generalului de Securitate Mihail Boico (omul Moscovei în Spania, membru al Armatei Roșii, numit, în 1950, la ordinul Moscovei, Comandant al Trupelor de Grăniceri din România comunistă) și al hiperactivei militante comunist-itinerante Cristina Boico; fiu al statornicilor propagandiști stalinisto-comuniști Leonte și Hermina Tismăneanu (însărcinați ai Agitprop=ului sovietic ba în Spania, ba la Radio Moscova, ba în România); fost lector la Municipiul de Partid București și autor de texte a căror scoatere la iveală îl nemulțumește peste măsură; scos din țară la intervenția urmașilor lui Dolores Ibarruri – ”Pasionaria”, fiindcă, în pofida doveditului atașament față de comunism și a admiraței ”științifice” pentru gânditorul Nicolae Ceaușescu, nu reușea o carieră rapidă pe măsura ambiției sale, odată ajuns în ”putredul Occident”, Tismăneanu s-a convertit la anticomunism.
În 2006, instalat într-o vilă la Snagov, cu mașină și șofer la scară, telefon mobil plătit de Administrația Prezidențială și sticla de Johnny Walker pe masă, anticomunistul caviar a condus condamnarea comunismului în a cărui seră de lux din perimetrul Bulevardului Primăverii crescuse, fusese educat și își începuse activitatea de zglobiu gânditor umanist-comunist. (Despre acapararea anticomunismului găsiți câteva opinii și în discuția la care m-a invitat, în 2010, Petre Mihai Băcanu – AICI)
Când tocmai un asemenea mutant cu o geometrie extrem de variabilă încearcă să-mi bage în viață, încă o dată, o “romanță” cu un personaj pe care nu l-am cunoscut, ”Felix”, mă văd obligat să-i repet: ”Chutzpah mai mică, fiindcă tupeul matale a devenit de dicționar iar eu unul am înțeles de mult care este diferența dintre ordură/ordure și verdură/verdure!”
