Rîdem anticipat (3). Cu bani/ pe bani!


Un grupaj tocmai sosit de la poetul Adrian Alui Gheorghe, pe care voiam să-l păstrez pentru cînd revin, dar cum mai ewte oleacă de vreme…

1.

Un tip elegant iese dintr-un magazin select împingând un coş plin cu şampanie, caviar, mezeluri fine etc. Când să le bage în portbagajul BMW-ului, observă un individ slab, prăpădit, care umbla de colo-colo rupând ierburi de la marginea drumului.

– Dar ce faci, domnule, acolo?

– Adun iarba ca să mănânc. Trebuie să duc şi la copii, că nu mai avem nimic.

– Cum aşa? Păi atunci, uite cartea mea de vizită şi vino să mâncaţi la mine acasă!

– E frumos din partea dumneavoastră, domnule, dar am opt copii, plus nevastă…

– Şi mai bine! Veniţi cu toată familia!

– Sunteţi foarte generos! Numai că, din copii, unii sunt deja căsătoriţi, au şi ei copii…

– N-are-a face, să vină toţi! La mine acasă iarba e uite-aşa de înaltă, dacă sunteţi mulţi, în trei ore terminaţi!

 

 

O doamnă, foarte, foarte fiţoasă, care locuia într-un cartier de lux, merge cu un Porsche Cayenne la medicul său. Intră în biroul medicului şi strigă:

– Doctore, e groaznic, am fost înţepată de o viespe.

– Haideţi doamnă, calm, spune medicul, probabil nu e mare lucru…

– Dar doctore, tu nu-ţi dai seama, este extrem de … cum să spun … este ingrozitor de  jenant, ştii…

– Dacă mi-aţi spune întâi unde aţi fost muşcată…?

– Aaaa, asta nu! În niciun caz!

– Dar sunt doctor, puteţi să-mi spuneţi!

– Nu, pentru că trataţi toate prietenele mele şi dacă ar afla viaţa mea socială ar fi distrusă…

– Dar eu respect secretul profesional, nu voi spune nimănui, ziceţi!

Atunci doamna se apropie de doctor, se asigură că nu mai e nimeni în camera şi-i şopteşte:

– Într-un magazin cu reduceri, de la periferie…

 

 

– Bărbaţii bogaţi refuză să se considere bătrâni.

– Nici femeile tinere nu acceptă să se simtă sărace.

 

 

Nevasta nemulţumită:

– Mulţi din cei pe care i-am refuzat când m-am căsătorit cu tine sunt astăzi mult mai bogaţi decât eşti tu.

Soţul:

– Păi, de aia sunt.

 

 

Doi politicieni:

– Hai să numărăm banii pe care i-am furat.

– Nu-i nevoie. Aflăm imediat de la ştiri.

 

 

Un renumit post de televiziune ia un interviu unui milionar.

– Cum aţi făcut avere?

– Aveam un singur leu în buzunar. Am cumpărat două mere, le-am spălat, le-am şters şi le-am vândut cu doi lei.

– Şi apoi?

– Apoi am cumpărat patru mere.

– Şi după aceea?

– A murit mătuşă-mea şi mi-a lăsat un milion de dolari!

 

 

Un tip se trezeşte dimineaţa, ia ziarul de la uşă, se uită pe numerele de la Loto şi vede că i-au ieşit toate cele şase. Cum avea un serviciu pe care nu îl suporta, pleacă tacticos la serviciu, intră în audienţă la şef şi îl anunţă cu satisfacţie ca demisionează. Şeful spune că e alegerea lui, îi multumeşte pentru cei peste 20 de ani lucraţi în firmă şi îi dă un bonus de despărţire de 200.000 de euro. Omul, fericit nevoie mare, în drum spre Loterie intră la reprezentanţa BMW şi cumpără cel mai scump model, în valoare de 200.000 de euro. Când să dea banii, este anunţat că, deoarece este clientul cu nr. 1.000.000 primeşte maşina gratis. Trece pe la Loto, ridică milioanele şi pleacă acasă. Stă pe terasă, la o bere şi o vede pe soţia sa venind acasă, cu bicicleta. Moment în care trece pe stradă o betonieră şi o calcă.

Asta e, zice omul, când e să ai noroc, ai noroc până la capăt!

 

 

Cum schimbă banii femeia şi bărbatul.

O femeie, când are bani, devine independentă faţă de bărbaţi…

Un bărbat, când are bani, devine dependent de femei!

 

 

Bunica, pe patul de moarte, îşi cheamă nepotul şi-i spune:

– Eu pot muri în orice moment aşa ca vreau ca tu sa mosteneşti averea mea: ferma mea în care am vila, herghelia de cai, tractorul, toate animalele de casă plus cele 5 milioane, toate vor fi ale tale.

– Wow!, exclama nepotul. Multumesc bunico, nu ştiam că ai aşa o avere. Unde este ferma de care vorbeşti?

Bunica răspunde, dându-şi ultima suflare:

– Pe Facebook….

 

 

Referitor la petrecerea burlacilor dinaintea nunţii regale din Marea Britanie, cineva a afirmat:

„Trebuie să te simti ciudat îndesând bani în chiloţii striperiţelor când fiecare bancnota are imprimată poza bunicii tale pe ea.”

Reclame
Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Rîdem anticipat (2). Cu Radio Erevan!


Care, iată a revent, iar la mne a ajuns prn bunăvoința Dlui Dumitru Ion. Ș o glumă grafcă de la Buldozerstul Furos…

image020

Întrebare: – Ce să fac ca să par mai subţire?
Răspuns: – Întuneric, doamnă.

Întrebare: – Spuneţi-mi, cum să procedez pentru a emigra în SUA?
Răspuns: – Lăsaţi numele şi adresa exacta şi va veni cineva să vă ia!

Întrebare: – Işi face efectul şi pe Lună pilula anticoncepţională?
Răspuns: – Da, dar, oricum, costumul spaţial oferă o protecţie mult mai bună.

Întrebare: – Care este diferenţa dintre un optimist şi un pesimist?
Răspuns: – Diferenţa este că optimistul învată limba engleză, iar
pesimistul chineza.

Întrebare: – D-le  redactor, este adevărat că şi americanii au pitici?
Răspuns: – În principiu da, dar cei ruşi sunt mai mari.

Întrebare: – E adevărat că, armatei noastre i-a fost cerut ajutorul de
către Cehoslovacia?
Răspuns: – Da, cererea din 1939 a fost aprobată în 1968.

Întrebare: – Ce este haosul?
Răspuns: – Nu dăm răspunsuri la întrebări din agricultură.

Întrebare: – Zebrele sunt negre cu dungi albe, sau albe cu dungi negre?
Răspuns: – Da.

Întrebare: – Se poate lua o boală venerică într-un W.C. al unui vagon de tren?
Răspuns: – În principiu da, dar nu e comod.

Întrebare: – Cum reacţionează guvernul sovietic într-o situaţie fără ieşire?
Răspuns: – Am mai spus că, nu răspundem la întrebări din domeniul agriculturii…

Întrebare: – Credeţi că, iaurtul este un remediu împotriva impotenţei?
Răspuns: – În principiu da, dar numai în combinaţie cu ipsosul.

Întrebare: – Cînd va începe Marea Foamete Mondială?
Răspuns: – Când chinezii vor lăsa beţisoarele şi vor începe să mănînce cu lingura.

Întrebare: – Va veni un alt räzboi mondial?
Răspuns: – Nu! Dar va fi o luptă pentru pace, că nici piatră pe piatră nu va mai rămâne.

Întrebare: – Ce e un salariu?
Răspuns: – Un fel de menstruaţie: aştepţi o lună şi trece după trei zile…

Întrebare: – Ce e mai valoros decât laptele matern?
Răspuns: – Ambalajul…

Întrebare: – Cum e mai bine să mori: de sifilis sau de dizenterie?
Răspuns: – Mai bine să mori ca un bărbat, decât ca un rahat.

Întrebare: – E adevărat că Ceaikovski a fost homosexual?
Răspuns: – Da, dar nouă ne place din alte motive…

Întrebare: – Cum poţi trăi doar din salariu?
Răspuns: – Nu ştim. Nici noi n-am încercat..

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Rîdem anticipat (1). Selecția săptămînii


Nu au laptopul cu mine la tîrg, la întoarcere voi fi încărcat cu cărți ș o bucată de vreme evit să car greutăți prea mari. Așa că încep astăzi postările de week end și voi continuas la întoarcere… O selecție bună, variată.  Și o ilustrație de la scriitorul Constantin Arcu…

x

 

Bogdan Stoicescu – Înghețate

 

-Patru înghețate, vă rog!

-De care? Mici sau mari?

-Aveți mici?
-Da.

-Atunci, patru mici şi două beri!

 

 

Dumitru Ion – Eșec

 

Cel mai mare eșec pentru un om politic este să fie remaniat din guvernul Dăncilă.

Bă, dacă nici acolo…

 

 

Corneliu Albu – Evreul și arabul

 

Un evreu si un arab intr-un compatiment de tren….Arabul:

„Sintem cei mai importanti oameni din lume!”

Evreul: „De ce?”

Arabul: „Avem petrolul, imagineaza-ti daca oprim livrarile v-o 6 zile….Se duce lumea de ripa!! Bursele din lume se invirt in jurul petrolului, ce mai….sintem cei mai importanti!!”

Evreul: ” N-ai dreptate, noi sintem cei mai importantzi!”

Arabul: „De ce? ”

Evreul:’ Veti fi avind voi petrolul, dar noi avem chibriturile!”

 

 

Bogdan Stoicescu – La film

 

– A fost ingrozitor mamă, se plânge Mihaela. A trebuit să-mi schimb de patru ori locul la cinematograf.

– S-a legat vreun bărbat de tine?

– Pînă la sfîrșitul filmului, da…

 

 

Anonimul israelian – Între medici

 

Doctorul american spune:
– La noi, în America, medicina e aşa de avansată, că scoatem un rinichi de la unu’, il transplantăm la altu’ şi dupa 6 săptămâni, ăla deja îşi caută de lucru!

Doctorul german răspunde:
– E nimica toată; la noi, în Germania, scoatem un plamân de la unu’, îl transplantăm la altu’ şi după 4 săptămâni ăla deja îşi caută de lucru!

Doctorul rus spune:
– Nici asta nu-i mare scofală; la noi, în Rusia, scoatem 1/2 de inimă de la unu’, o transplantăm la altu’ şi după 2 săptămâni ,amândoi deja îşi caută de lucru!

La care doctorul român, amuzat :
– N-avem ce să comparăm, toţi sunteţi înapoiaţi faţă de noi; la noi, în România, am luat câţiva  fără creier şi fără inimă, i-am pus în fruntea ţării şi acum toţi ne căutăm de lucru…

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Noutățile zilei în imagini…


 

gethumb.details

Ieri, s-a deschis Tîrgul Internațional de Carte „Gaudeamus”. Standul Editurii Didactice și Pedagogice, căreai sinistrul Liviu Pop i-a atribuiit monopolul editării de manuale, arăta așa, cam obscen în opinia mea. Pe măsura produselor sale cu nenumărate erori de conținut, tehnoredactare și viziune. Tot ieri, lumea a sărit nervoasă la alt sinistru, care a făcut un gest obscen la adresa opoziției și a Uniunii Europene, în timpul discuțiilor despre rezoluția Parlamentului European privind statul de drept în România. Oamenii rînd degeaba, sinistrul nu făcea altceva decît să arate noul simbol al PSD… Mulțumesc lui Edi Antoniu pentru semnalarea primei fotografii și Dlui Dumitru Ion pentru expedierea celei de-a doua…

IMG-20181114-WA0001

 

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Nicolae Coande, Omagiu postum lui Cristian Simionescu


Poetul Nicolae Coande îmi trimite un foarte frumos, sensibil, omagiu postum dedicat lui Cristian Simionescu, poetul care a plecat într-o lume, poate, mai bună acum două zile. Îmi face plăcere să împărtășesc acest articol și cu ceilalți iubitori de poezie, fie că l-au cunoscut, fie că nu l-au cunoscut pe poetul plecat…

gethumb.details

Nicolae Coande

 

„Nu se poate muri de tot”…

 

Mai tânăr decât tatăl meu cu doi ani, Cristian Simionescu a fost pentru mine un maestru din depărtare de la care am învățat poezie, rigoare și discreție.

Nu l-am cunoscut de aproape decât o singură dată, acum vreo 20 ani, la o ediție a Zilelor revistei Convorbiri literare. Eram împreună cu poeții Vasile Baghiu și Dorin Ploscaru și ne-am nimerit într-un băruleț din oraș, seara. La o masă, Cristian Simionescu tăcea lângă o vodcă. I-am cerut permisiunea și ne-am așezat la masa lui. Într-un acces de bucurie că-l întâlnesc pe poetul care a scris „Maratonul”, am început să-i laud poezia. Vasile și Dorin îl prețuiau și ei, dar olteanul din mine a devenit limbut și i-am atras atenția. A oferit el o vodcă (poate ca să-mi închidă gura, poate să-mi mulțumească) și am vorbit câteva ore în acel bar modest care astăzi mi-a rămas în memorie ca o cameră slab luminată cu o singură masă: masa poetului, „acel nebun care a descoperit centrul apei”.

Ne-am întors târziu în camera de hotel și am adormit greu, în vreme ce Vasile și Dorin se sfădeau pentru ceva. Eram bucuros că-l întâlnisem pe marele Cristian Simionescu și prin cap îmi zburau versuri, fragmente din poemele lui puternice: Îşi pipăie domnul dumnezeu toate părţile de dinafară/ şi de dinlăuntru: „Simt ceva dumnezeiesc/ în mine, mi-i teamă de veşnicie”./ Nu se poate muri de tot; „L-aud pe Huen Sung, cum cântă pentru vegetația/ grădinii, s-o bucure din somnul morții aud/ rostirea comică a unui scai: În mine e un om.

Peste câțiva ani, am scris o cronică despre poezia lui. Se voia un studiu, dar nu era – și mi-am propus să-l adâncesc cândva, dar uite că nu m-am ținut de cuvânt. Voiam să-l public în cartea mea despre poeții care m-au influențat sau pe care i-am simțit afini, „Vânătorul de poeți”. Acolo, în acel studiu incomplet, îl apăram: „Cristian Simionescu a „reuşit” performanţa în sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea”, nici de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Ambele „mari” apărute într-un interval de nici doi ani au reuşit cu brio să-l treacă de tot cu vederea – asta da, sagacitate critică! Ca să-l cităm, cu prietenie, pe poet: „Consolează-mă, consolează-te, consolaţi-vă!”.

Pe atunci, eram nițel supărat pe cei doi mari critici, dar azi nu mai sunt: au și cărturarii limitele lor.

L-am sunat pe poet de-a lungul anilor de câteva ori, o dată cu un scop precis: voiam să public o antologie din versurile mele și doream să-mi dea câteva rândurti. Îi trimisesem cărțile, iar la telefon mă elogia. Noroc că nu putea vedea cum roșesc la celălalt capăt al firului. Am îndrăznit să-l rog să scrie câteva rânduri și a acceptat. I-am spus că nu vreau elogii, să scrie ceva curat, tăios și adevărat despre poezia mea. De la dumneavoastră nu doresc decât intransigența, ea mă va servi mai bine decât orice laudă.  Da, da, spunea râzând ușor în telefon. Atunci, a intervenit la telefon doamna Simionescu. Cu voce tremurată mi-a spus că poetul era afectat de o boală, nu mai putea scrie, concentrarea lipsea. De-asta nu mă contrazicea când îi vorbeam! M-a rugat să nu spun nimănui: nu mai poate scrie, vorbește din ce în ce mai greu, e afectat de o boală. Eram tulburat. I-am respectat rugămintea, nu am spus nimănui că scrisul devenise în ultimii pentru Cristian Simionescu un teritoriu interzis. Dar ce știu eu, poate că a mai scris…

Apoi, marți seara, pe 13 noiembrie, am fost sunat de la un număr pe care nu-l cunoșteam. Eram la o masă cu poetul George Vulturescu, care venise la Craiova, la invitația celor de la revista Mozaicul. Am auzit o voce blândă, dar tremurătoare, mi se adresa cu dl Coande, și apoi vestea ca un ciocan în moalele capului: a murit Cristian, ținea atât la dumneavoastră… El, care nu mă văzuse decât o dată, cândva, în Iașiul studiilor sale liceale, într-un bar întunecat unde discutam despre poezie.

A murit un mare poet, un bărbat cu figură leonină, un tăcut care a scris pentru cei tăcuți acele formidabile roluri dramatice în care străluceau în morbiditatea și enigma vieții lor Mimul, Arhitectul, Striax, Bufonul, Blasfem, Candidul, Domnul Swift, toți oaspeți întunecați, prăbușiți în sine ai poeziei sale, arhetipuri ale naturii umane care nu vrea decât să nu piară, în vreme ce joacă roluri cu măști pe față: Nu negați marele rost al veșmintelor,/ ele dezvăluie, nu goliciunea! Să te naști cu încălțări și țoale,/ gata îmbrăcat, punciurile batjocurii și hazului să mascheze/ umilința ta. Mască, ești mai umană și mai adevărată/ decât ți s-a hărăzit printr/o inocentă inerție!

Nu vei muri de tot, Maestre, om al miezului de noapte, de a cărui luciditate nu ne putem lipsi, acum când poezia devine un biet text scris de bufonii și palavragii mondenității noastre: Din măcelărie dai în salon,/ din salon în crîşmă, din crîşmă în sala de rugăciuni, de aici/ în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti/ pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?… // Cu fiece pas faţa ta se schimbă: pieton cînd mergi,/ cumpărător cînd intri în shop, enoriaş duminica, pater/ cînd povăţuieşti, soţ cînd însoţeşti, vînzător cînd vinzi,/ vîndut cînd eşti înşelat, bîrfitor cînd pe semeni îi pizmuieşti,/ pacient cînd boleşti, înotător cînd te scalzi, codoş cînd/ bîrfeşti, botezător cînd botezi./ Profesiuni de o clipă, cît hărţuiţi frunza asta umană! Doar/ cînd dormi adînc, eşti tu al tău pentru tine.

Somn ușor, Cristian…

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

15 11 1987, Brașov – „Doi ani prea devreme”


Anul trecut, jurnalistul și autorul Liviu Tofan, fost redactor al Europei Libere, a difuzat la TVR filmul documentar Doi ani prea devreme, dedicat revoltelor muncitorești de la Brașov. Un film foarte bun, foarte puternic, pe care l-am distribuit atunci. Profit de faptul că prietenul Vasile Gogea tocmai l-a distribuit pe blogul său, pentru a-l prelua. Îi mulțumesc pentru reminder. Și reamintesc că Vasile Gogea a fost ciceronele datorită căruia jurnalistul francez care a scris primul articol/ reportaj amplu despre revolta populară de atunci. Lucruri care se uită, deși n-ar trebuin să se uite…

Publicat în Fără categorie | 7 comentarii

Ioan Holban – Cronică la „Și întunericul nu a cuprins-o” de Liviu Antonesei


Criticul și istoricul literar Ioan Holban publică în revista Neuma, care tocmai împlinește un an, sub titlul Cîne cactușii înfloresc a treia oară, o cronică la volumul meu de poezii de anul trecut. Acesta poate fi găsit la paginile 51 – 52 al revistei, pe care o postez în format electronic. Pentru cei care se descurcă mai greu cu zoom-ul, postez și textul în format word…

coperta

https://www.revistaneuma.ro/arhiva/anul-ii-2018/nr-11-12-2018.html

 

Cînd cactuşii înfloresc a treia oară

 

Cum se vede şi în poezia din cea mai recentă carte, Și întunericul nu a cuprins-o… (Editura Junimea, 2017), Liviu Antonesei nu caută, ca romanticii, sentimentul tragic al existenţei în (pe)trecerea ei, în goana secundelor care aduce numai plictiseala încolonării vîrstelor unui „sceptic mîntuit” pe un traiect cu final previ­zibil, ci în trăirea lacomă a vieţii din subpămînt şi de deasupra, în freamătul viu al (re)începutului: „La şaptesprezece ani ai simţit/ prima oară că viața începe,/ apoi la douăzeci şi trei. Și încă o dată/ la rotunzii ani treizeci./ Și iarăşi la treizeci şi trei, cifră încercată/ pentru cei rămaşi fără pată./ Iar la patruzeci şi cinci, ai fost absolut sigur/ că viaţa ta începe deodată./ Apoi, a coborît liniştea albă/ în trup, a coborît şi în suflet,/ ca într-o catedrală veche, pustie,/ vreme de exact zece ani,/ zece ani de caldă melancolie./ Și a bătut clopotul în turlă/ şi ai aflat astfel că viaţa începe -/ şi nu va sfîrşi aici, niciodată, niciunde,/ pentru că e mereu nesătulă./ Cîtă vreme gîndul tău o pătrunde,/ cîtă vreme trupul meu nu se-ascunde/ în plictiseala trecerii, în secunde” (Viaţa începe la cincizeci şi cinci de ani) ; „Prima zi a delfinului a început minunat -/ cu paşi lenţi în urma unei femei înalte,/ cu siluetă neverosimil de frumoasă…/ Nu trebuia să-i privesc faţa! Oroare,/ spaimă şi cutremurare – nu de la natură,/ ci de la snopul de belciuge ieşind de peste tot./ Dar nimeni nu e îndestulat cu ceea ce vede,/ cu ceea ce are, doreşte mereu mai mult,/ şi mai mult, şi mai mult./ Universul şi-a revenit pînă la urmă -/ soare nebiruit de scamele albe de pe cer/ şi de vîntul fluierînd lin printre sălcii./ Și apa albastră şi răcoroasă, cum/ nu va fi fost la începuturi – ale lumii,/ ale mele -, dar eu urmăresc mereu şi mereu/ reînceputul” (Învăţături de la delfin. Duo). E, mai întîi, palpitul vieții în eros, fiinţa şi poezia reformulîndu-se mereu prin forţa fantasmei care declanşează mecanismul imaginarului; femeia înaltă, cu siluetă neverosimil de frumoasă, Monika, „perfectă, înaltă, cu picioarele/ ca două rachete interplanetare şi sînii precum/ două cupe de argint sau emisferele de Magdeburg/ alăturate”, viziunea celei mai frumoase femei din lume nu reprezintă ipostazieri ale feminităţii ori, poate, semnele „eternului feminin”, ci miezul fierbinte, big-bang-ul ce provoacă o avalanşă a viului, a polimorfului, a energiei unei explozii care se petrece aproape mereu pe malul apelor, în preajma universului acvatic: acolo, pe orice mal şi pe toate ţărmurile, marea trecere spre locul unde se duc toate e, în fapt, renaştere, într-un început repetat, obsesiv căutat: „Nu contează dacă e Nilul, Dunărea/ sau oricare altă apă – viaţa explodează/ pe orice mal şi pe toate ţărmurile,/ dulci sau sărate, nu contează…/ Și undeva în memorie, departe,/ ca prin ceaţă, de dinaintea marelui/ cutremur de acum patruzeci de ani,/ sosind ca prin tuneluri ruinate,/ printre ziduri din care-au rămas fierăstraie,/ întrebarea lui Eugen, naivă, copilărească/ şi cu totul tulburătoare:/ Poate să apară un Proust, un Rimbaud,/ pe malurile nămolosului Bahlui/ sau doar pe cele iubite de zei ale Senei?/ Și unde e Eugen? Unde Mihai, unde Val?/ Unde sînt craii eleganţi şi ţanţoşi/ ai neînsemnatei noastre aşezări?/ S-au dus şi ei unde trec toate/ numai apa rămîne mereu!/ Cu voia sau fără voia noastră…” (Nu contează…).

În reînceputul totdeauna regăsit pe malul apei albastre şi răcoroase, se află şi „blînda sfîşiere” a sinelui în capcanele melancoliei, sub soarele ei galben, în placenta cuvîntului depărtare („Cuvîntul depărtare e cald şi umed/ ca o placentă în care mai ai de stat sau/ ca apa mărilor sudului în iulie, august -/ cînd spui distanţă vezi un fel de prăpastie/ cenuşie, albastră-cenuşie, cu luciri metalice./ În depărtare întrevezi cuiburi de pescăruşi,/ smochini răsuciţi şi plini de rod, măslini,/ rodii, roşcovi zîmbitori. Și pămîntul acela/ alungit, parcă întins de la capete,/ greu plutind între cele două mări…/ Și nu, acum nu este insula! E cuvîntul acela,/ născut din consistenţa sa vaporoasă,/ Cu sprijinul unui prefix aproape obscen./ Și acolo mereu m-am simţit stingher/ şi n-am jucat scena balconului, deşi/ de izvorul piesei eram mult mai aproape./ Și tot între ape, şi tot între ape!”, scrie poetul în Pămînt şi ape. O viziune): departele figurează, ca peste tot în poezia lui Liviu Antonesei, insula albă din Sud şi coliba de stuf de la harbuzăria „ascunsă-n lanuri de porumb”, din Nord. Departele e al unei fiinţe solare, căutînd lumina, viaţa, înaltul, asemeni cărăbuşilor, vişinilor, cireşilor, zarzărului cu mugurii plesnind din Primăvara. Un triptic…, trecînd pe lîngă ciorchinii salcîmilor în floare, lîngă trunchiul răchitei „unde vîntul e moale şi clipocitul e leneş”, punînd hălci de timp împreună, în zborul porumbeilor albi, imagini fosforescente, luminoase ale unui complex simbolic ascensional, închipuind un fluviu nesfîrşit lîngă cactuşii care înfloresc a treia oară în balconul de sticlă din Orfanii lumii, făcînd fuziunea fiinţei interioare cu preajma înnobilată de „franjuri sîngerii”, în ritmul reîntâlnirii soarelui, alături de „fraţii” Ungaretti şi Kavafis: fiecare pleacă în cartea lui, ducînd cu sine misterul poeziei care îşi caută poetul aşa cum frunza îşi caută creanga de pe care să cadă toamna, cînd se duc cocorii sau cum lacrima îşi caută ochiul care s-o plîngă ori cum aripa îşi caută pasărea pe care s-o zboare: „Cine spune că va scrie o poezie/ minte neruşinat sau nu ştie ce spune/ poezia te caută, vine de undeva/ din adîncul tău şi al lumii,/ ca o engramă metamorfozată de vreme -/ dacă eşti atent, o prinzi în abila capcană/ a cuvintelor tale, venite şi ele/ nici nu ştii de unde. Și nimeni nu ştie!/ Dacă nu eşti atent, îţi scapă printre degete,/ o pierzi, dispare ca şi cum/ nici n-ar fi fost în neanunţata vizită,/ se întoarce de unde-a venit sau nimereşte pe altul, mai norocos…/ Asta nu e poezia de aseară, aceea a fugit,/ e poezia despre poezia pierdută aseară./ Nu, nu îi ţine locul, poezia nu este nicicum/ o cafea cu înlocuitori, un surogat,/ este numai regretul, este umbra înşelătoare/ a unui regret fără leac…” (Cine spune…).

Prin a doua secţiune a volumului, Povești filosofice cretane din A.D.2017, Liviu Antonesei continuă explorarea sinelui şi aventura vieţii care palpită, sub coaja plictiselii, pe axa Nord-Sud; Povești filosofice cretane şi alte poezii  din insule (2012), Un taur în vitrina de piatră (2013) şi Poemele din zorii amurgului (2016) sînt bornele bibliografice ale unei experienţa lirice de excepţie. Ca şi în cărţile precedente, în Și întunericul nu a cuprins-o…, Nordul e al suferinţei, indiscreţiei, supărărilor şi invidiei aspre, un loc unde bîntuie nostalgiile şi stăpîneşte frigul şi în care erupe ura, nămolul greu şi pucioasa; „O erupţie de ură, nămol greu şi pucioasă,/ venită dinspre nord, m-a tulburat o clipă,/ m-a aruncat într-o scurtă stupoare. Apoi,/ m-am trezit brusc senin – nu. Nu m-am înşelat/ în ce-l priveşte pe om, dar poate fi şi femeie!/ În splendoarea soarelui, cu foşnetul valurilor/ născînd ecouri în urechi, cu briza legănînd/ trupul ca pe o frunză, chipul încreţit al lui V,/ de la primul pahar pînă la ultima suflare./ Şi, în sfîrşit, înţeleg şi o milă cumplită/ îmi taie răsuflarea de parcă mi s-ar apăsa/ cu putere o pernă pe faţă…/ Iar acolo, dincolo, cum spun poeţii,/ poate va fi găsit liniştea după care alerga/ peste dealuri, de la un sat la altul,/ de la o durere la altă durere – ca un fulger/ fugind de cumplita străfulgerare!”, se spune în a şasea poveste cretană A(nno) D(omini) 2017. Dincolo, Sudul e al victoriei soarelui şi al nopţii marilor ceremonii ale cărnii, al tinereţii regăsite cu seva pulsînd în „straşnice clipe”, locul unui transfer tăcut de energie dinspre adîncurile mării înspre adîncul fiinţei care învaţă de la cei vechi calea sin­gurătăţii, dar şi sentimentul cald al nesfîrşitului: „Nu pot spune cuvîntul sfîrșit și nu contează/ despre ce este vorba, fără teamă, fără un cutremur/ venit de undeva din adîncul fiinţei, al trupului -/ mă perplexează ca şi cum n-ar exista decît doar/ proaspetele începuturi care atît îmi plac…/ Călătoria e încă la început, de mai mulţi ani/ decît îmi pot aduce aminte. Și sub măslinul înalt/ din patio, sub pinul oblic şi asimetric,/ lîngă tufele cu flori roşii, galbene, portocalii/ şi frunzele din cel mai viu verde de pe lume,/ sînt cuprins de sentimentul cald al nesfîrşitului,/ un fel de deplasare spre roşu a lumii, a mea,/ o explozie care tinde – şi nu le poate atinge! -/ spre malurile eternităţii. Un vînt răcoros,/ o briză atît de uşoară îmi mîngîie pielea arsă!” (13) Spaţiul de identificare este, în poezia din ultimii ani a lui Liviu Antonesei, patria insulară. Creta, cu neliniştita aşteptare a vieţii fără de capăt, sub stele fără număr, sub soare, de unde se vede lepra care surpă chipul celeilalte patrii, din Hiperboreea: aici şi acolo, Sudul şi Nordul, în sfîşierea lăuntrului: „De aici, din patria mea insulară, se vede mai bine/ lepra care surpă chipul celeilalte patrii – vermina/ care-i urcă pe obraz dinspre trupul inflamat/ de viruşii neobosiţi ai lăcomiei şi nepăsării…/ De aici, de sub soarele ars al amiezii,/ văd asfinţitul de acolo ca o plagă supurîndă,/ niciodată închisă, ca un izvor al răului./ Și aş vrea să plîng pentru patria mea,/ dar lacrimile au zburat în cele patru colţuri./ Și aş vrea să urlu, ca pe vremuri, împotriva leprei,/ dar strigătul se opreşte în epiglotă./ Şi aş vrea, ca într-o magie inversă,/ să rîd în sălbatice hohote, dar rîsul/ a împietrit definitiv, ca un delfin împăiat./ Un gînd fugar către anticorpi – numai atît,/ leac nu mai există – nici înăuntru, nici în afară./ Ce la vi, cum scrie pe fruntea barului/ de lîngă gelateria italiană Wienna! Aici,/ nu în patria mea dureroasă şi tristă -/ şi poate chiar asta este, lunga agonie sosită/ din diabolicul asediu venit dinlăuntru…” (14).

Urmînd calea descrisă în cărţile anilor 2012, 2013, și 2016 și explorînd pînă la capăt ceea ce Al. Cistelecan numeşte drama solitudinii. Liviu Antonesei continuă, şi în Și întunericul nu a cuprins-o…, aventura poeziei şi povestea cretană a vieţii unui poet a cărui stea lunecă, seară de seară, de la Sud către Nord.

 

Ioan Holban

 

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii