C. P. A. – Ioana Cosma: Șase poeme noi

Am descoperit-o pe poeta Ioana Cosma în noiembrie trecut, cînd i-am și publicat mai multe grupaje de poezii. Între timp, a tăcut, dar a făcut, tocmai i-a fost tipărit volumul Zenit (Charmides, 2024), care cuprinde și din poemele publicate aici. Reamintesc că autoarea a mai publicat volume de poezie și proză la editurile Vinea și Institutul European, dar și în Statele Unite. Poemele pe care le public acum nu sînt din volumul recent apărut, ci dintr-unul pe cale de a se încheia. Lectură plăcută!

Rabuni

Ce idee, să învii la Marea Moartă,

numai Rabuni putea să facă o asemenea minune,

să taie clipa de lămâie în două,

să spună ‘nu mă atinge’ femeii rupte din soare,

Din miere din mir și din cearceafuri murdare,

Rabuni, șoptea Maria Magdalena, de parcă

se năștea prin rostire, se spăla prin cuvânt de

atingerile bărbaților de dinainte.

Rabuni, trezit ca dintr-un vis urât,

era deja departe, ea l-a văzut trecând pe lângă

brațul întins ce o transforma într-o statuie de sare,

cu o carte neagră în mână, ea, care știa să zboare.

Una cu (după One by the Fire, de Leonard Cohen)

Una de înviere, una prin foc,

Una după ce s-a urcat pe un bloc,

Una prinsă-n gherghef s-a înțepat

Una când și-a prins soțul cu un alt bărbat.

Una de prea multă fiere a leșinat,

Una și-a ținut respirația până a crăpat.

Una s-a urcat pe un stâlp și s-a electrocutat

Una prin martiriu dedicat unui ingrat.

Una, una câte una

Una prin ziduri,

Una în somn

Una în timp ce năștea,

Una în timp ce iubea.

Una prin vămi străine trecând,

Una după un hoț alergând,

Una cu Biblia-n mână traversând,

Una după moaște sfinte umblând.

Una cu marea, una cu vânt,

Una cu umbrele de pe pământ,

Una cu minciunile rostite-n cuvânt,

Una cu toate ce-au fost și mai sunt.

Călătoria la Betleem

În seara de Ajun, sub un cer fuchsia, imponderabil,

trece că prin vis amintirea unor magi ce ajungeau

la capătul unei foarte lungi călătorii plantate in stele,

să aducă ofranda zeilor unui prunc refugiat.

Orașul sclipește fără zăpadă, a învățat să arate ca

pielea unui nou-născut, netedă și curată, cu florile lui

care se preschimbă misterios lună de lună,

cu micile bulevarde împrejmuite de castani ciuntiți.

Nu prea se aud colindători, decât la interfon, dar lumea

nu le dă drumul înăuntru, gătim pe întrecute eu cu mama,

in timp ce tata, care înainte împodobea bradul,

a plecat prin oraș să vadă ce numai el știe să vadă.

și pruncul Iisus, cu toate minunile care se adunau deja

ciorchine in jurul lui, privea spre cerul înțesat de stele,

probabil că râdea, poate că un pic și plângea,

Și iubea lumea cu iubirea sa eternă și adevărată.

I’ll write until the last bird hits the last chord

Și atât timp cât voi auzi chitara care plânge

până când nu voi mai avea timp în timp

și nu voi mai încăpea în hainele de stradă

voi scrie ca să uit de nimic.

M-a speriat un basm din copilărie

în care într-o zi cântecul murea.

Nu-mi pot imagina lumea fără orchestra

Care m-a trezit dintr-un somn fără rost.

Și dirijorul conduce a mia simfonie

așa cum se-aude o muzică dulce în țurțuri de gheață,

ninge acum peste micul meu oraș,

ne revedem, siluete cu pas avântat, și peste o sută de ani.

Voi scrie până când ultima dintre păsări

va atinge ultima strună

pentru că acesta-i cântecul meu de vrăbiuță

trezită în zori. Nu mai ies din cuvânt până când

basmul citit în copilărie se va împlini. Și atunci

va fi frig pe pământ.

Cerul arată mai bine în roz

Cerul arată mai bine în roz, spuse ea

și își aprinse o țigară.

Printre vălătucii de fum cerul se vedea ca o

vată pe băț de la bâlciul de Crăciun din copilărie.

Auzise undeva că cerul roz vine de la poluare,

așa cum mările devin roșiatice de la

deșeurile deversate și de la balenele eșuate

pe țărmuri îndepărtate.

Seara venea cu o întrebare

merita oare să vezi, să înțelegi,

tot acest spectacol al transformării umane,

cerul acum devenea stacojiu și melancolic.

Prin aceste grade de îndepartare,

cerul își lua adio de la lumea care îl privea,

cu oarecare nepăsare, un gând ca o floare tăiată

în glastra de pe pervaz, cerul iubea și era tare frumos

în roz.

Sf. Andrei la București

Anno domini 2023, București înzăpezit, sleit,

Sf. Andrei face o manevră cu nava lui spațială

și aterizează în Piața Romană.

Intră în prima biserică ce-i vine în cale

se așază pe scaun. Preotul ține o cuvântare despre moaștele sfinte ale Sfântului Andrei.

Mirat că osemintele lui au așa o valoare,

Andrei se pregătește să zică ceva, dar se răzgândește rapid și fuge din biserică

în lumea nouă care îl împinge și-l sucește.

El nu știa să spună nici măcar ‘Shabbat’

pe românește, ia primul tramvai care-l duce

la Gara de Nord. Acolo vede sfinți ai canalelor

prăbușiți pe trotuare, Magdalene juvenile prinse-n flagrant,

câțiva copii ce prizează din neant.

Dar unde-i Biserica și unde-i Viața?

Aici pentru că-n Cotroceni se joacă la poker

Sângele, harul, cuvântul.