RIP Angela Marinescu

Astăzi s-a dedespărțit de noi, la vîrsta de 82 de ani, una dintre cele mai mari poete postbelice. Am cunoscut-o, ne-am văzut de cîteva ori, prea puține, dar i-am admirat mereu poezia și conduita civică de o deminitate fără cusur. Ultima oară am văzut-o și am ascultat-o recitîndu-și poeziile la o ediție a festivalului de poezie Gellu Naum, acum șase sau șapte ani. Imaginea aceea mi-a rămas mereu în minte. Nu pot spune vorbe multe, dar o să-i dau cuvîntul poetei, publicînd trei poeme din volumul său de debut Sînge albastru, mai precis după ediția a doua, revăzută, din 2012… Odihnește în pace, Angela Marinescu!

Angela Marinescu

Trupul tău

Trupul tău e tăiat subțire cu lama
Încât lumina răsfrântă din tine-i albastră
Ca un animal despicat.

Încât, am să te urmăresc
După mersul tău rarefiat,
După linia absolut perfectă
Cu care ai culcat
Neliniștit
Lanul de grâu, înspre seară.

Am să te-ajung
Cu capul viu
atârnând de-oboseală

Cu pieptul ros
Fără carne
Cu ochi
Fără pleoape.

Și precum pasărea, care în mare singurătate,
Țipând își leapădă prada
Am să te uit.

Zeul meu

Ești zeul meu
Tu, care te scalzi în putere
Precum duhul focului în lemn.
Uneori, ești numai sălbatic.
Atunci apele-și smulg morții uitați
Și-i aruncă pe maluri străine.

Dar uneori tu ești învins
Și te târăști umil…
Eu însă te previn
Că prea mult sânge-mi ceri
Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu.
Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi.

Rana

Poate că niciodată n-am să mă mai lupt
Poate nu știu să mă revolt.
Mereu e prea puțin
Să mângâi mut un prunc involt.

Poate că șarpele pe care-l port ca pe-un instinct
Să fie un cuțit
Și tot adâncul meu iertat
Să fie-un ghem inform, rănit.

Dar chiar dacă-i așa,
Nu-mi este rana vină,
Cu animale mari, naive, care plâng,
O rană este-ntreaga lume anonimă.