Poetul Andrei Zanca ne-a părăsit…

Asta s-a petrecut în prima zi a lunii, după o grea suferință. Vestea a fost un șoc, așa că am verificat informația la prietenii noștri comuni, de aici și din Germania. Din păcate, s-a confirmat. Încă de la primele poezii pe care i le-am citit, cred că în Echinox, sau i le-am ascultat la festivalul de poezie de la Sighișoara, l-am situat în primul rînd al generației mele. Apoi, l-am descoperit și pe excepționalul traducător și pe eseistul rafinat, subtil, ale căruia texte erau subîntinse de o asumtă dimensiune spirituală. Nu ne-am văzut des, la cîteva ediții ale festivalului amintit, de cîteva ori la evenimente similare din țară, o dată aici, la Iași. Dar l-am simțit mereu ca pe un prieten de nădejde. Am tot conspirat să ne vedem în Creta, pe care o iubea măcar cît mine, dar complotul nu ne-a ieșit. Ultima oară ne-am văzut aum vreo patru, poate cinci ani la Cluj, arăta și părea să se simtă minunat. Of, Doamne! Odihnește în pace, Andy!

Public mai jos o evocare a poerului Eugen Popin, coleg de redacție vreme de vreo zece ani la Alternanțe, și un frumos poem al lui Andrei… Din păcate, mașinăria nu respectă așezarea în pagină a textului.

                                   Eugen Popin – S-a stins la amiaza zilei celei dintâi din iunie

               Ceea ce voi scrie aici sunt gânduri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că realitatea mă va aduce dinaintea imaculatului și va trebui să las tristețea să mă rostească în cuvinte. Un mesaj venit în dimineața celei de a doua zile a lui iunie, tulburând seninul și liniștea colțului meu de lume, îmi aducea o veste care, la prima lectură, m-a fulgerat, m-a oprit la mijlocul clipei, m-a cutremurat până în adâncul sinelui. Iar eu refuzam la modul cel mai vehement să cred conținutul lui ce venea de la bunul meu prieten și coleg de redacție Vasile Gogea. Care îmi transmitea faptul că omul, prietenul meu, poetul Andrei Zanca, cel care mi-a stat alături la realizarea proiectului „Alternanțe” s-a stins la amiaza zilei de 1 iunie 2022 în orașul său de reședință Heilbronn. Ultima oară când am vorbit la telefon cu Andrei, era în după amiaza zilei de 11 mai 2022, vocea lui era un pic altfel decât de obicei, parcă mai puțin viguroasă. Iar de data asta, convorbirea noastră a durat doar (!) o jumătate de oră. De obicei durata convorbirilor noastre depășea o oră bună, noi având întotdeauna multe de discutat și de comentat. Printre altele și lecturile noastre erau subiecte care prelungeau uneori foarte mult convorbirile. Era o mare satisfacție pentru noi  amândoi să constatăm că aveam, nu rare ori, aceleași puncte de vedere privind cărțile unor scriitori importanți germani, dar nu numai. Pe lângă faptul că discuțiile cu Andrei erau, măcar pentru mine, dovada celei mai sincere prietenii, amândoi neocolind niciodată puncte sensibile din cotidian, ori din viața privată. Ele erau și ocazia de a vorbi limba în care scriam și citeam, comentând nu rareori articole din presa literară din țară. Din păcate, Andrei Zanca, un scriitor cu o vastă și profundă cultură, a fost „uitat” de cei care se cuvenea să-i acorde atenția binemeritată. Ori datoria criticii literare, a oricărei literaturi, este să analizeze critic lucrările scriitorilor importanți și reprezentativi ai literarturii contemporane, indiferent unde se află ei, în țară, ori înafara ei. Fapt semnalat și de criticul Dumitru Chioaru în revista Ramuri nr. 08/2010 „…Fiind departe de viaţa noastră literară, el a ieşit – cum se spune – din cărţile celor care fac şi desfac listele canonice.”

            Iar acum cel care a dat literaturii române volume de certă valoare, care a tradus (transpus, cum obișnuia Andrei să denumească traducerile sale) autori de primă mărime din literatura contemporană germană, s-a întors la casa Tatălui, în liniștea și tihna eternului. Fie ca Tatăl ceresc să-l așeze între cei buni și drepți, dăruindu-i liniștea și odihna eternului. Binecuvântată fie-i amintirea! Eu îi voi simți lipsa câtă vreme voi mai fi în lume.

Lumea liniștii

lumea liniștii e mult prea departe de lumea vorbelor

după cum lumea ecranelor e tripla noastră iluzie.

Ziua în care ne stingem e ziua-n care-i iubești

cel mai lung pe cei ce rămân, iertându-te, iertându-i

sorbit de-o altă iubire căreia nu-i putem

face față, fără să ne mistuie.

Altminteri, doar să te înalțe-n slăvi, cu ipocrizie

și-n van, lumea ori să te bucuri mereu de o prezență,

a harului?

Azi nu mai am întrebări, doar spuneri

desprinse spontan din experimentele

mele, oricum ar fi fost, însă pe care

unii le țin drept răspunsuri

            nu mai aștept pe nimeni

ca pe vremuri, când spre a ieși în lume

treceam mai întâi prin cârciumi, spre a fi

la fel cu cei întâlniți, dintr-o nereținută sete

zadarnică, de-a le fi aproape, smerit

spre a nu mă îndrepta ca alungat din nou

către casă pentru un alt cvintet de vreme

 și de însingurare

ca să mă întrețin din nou cu cei de mult duși

și- a nu mai crede că trăiesc doar eu

deraieri și însingurări

spre a mă așeza mai întâi pe prag

pentru a hrăni un câine ori altul pe care-i întâlneam

în nopțile hălăduielilor mele pădurelnice, și care nu se

mai dezlipeau apoi, ca printr-un miracol de mine.

Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.

Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi

între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei

unde o prezență se desprinde ca o aromă

din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile

străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru

precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea

lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori

greșeli ori eșecuri

La urmă rămâne

drept singură rugă

drept singur cuvânt doar

                                    gratitudinea