Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (36). Dacă se aplica planul „Vacanța Mare”?

Despre cum Suedia își pune cenușă în cap degeaba, ce se întîmpla dacă se pune în aplicare planul „Vacanța Mare” și, nu în ultimul rînd, despre singura mea întîlnire de pînă acum cu o echipă de polițiști…

Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (36)

Suedia își pune cenușă în cap. Degeaba

Ieri, autoritățile suedeze au declarat că strategia lor, fără restricții, ar fi dat greș. Și și-au cerut scuze pentru că nu au știut să-i protejeze pe vîrstnici. Ce spun cifrele? Că în Suedia au fost infectate 30.000 de persoane – comparați cu orice țară care a luat măsuri represive dure și veți vedea că Suedia stă mai bine, nu doar în cifre absolute, ci și ca procent din populația globală -, că numărul deceselor se situează, ieri seara, la circa 1500 persoane de peste 75 de ani, cele mai multe provenind din casele de bătrîni. Suedia nu are nici un motiv să-și toarne cenușă în cap, pînă acum s-a descurcat foarte bine. În toate țările din lume afectate de pandemie, chiar și în cele cu măsuri draconice de carantină obligatorie și generală, ținta virusului au fost bătrînii, ei reprezintă, în multe țări, peste trei sferturi din cei infectați, nu circa jumătate. Iar proporția celor din așezămintele de bătrîni este și mai mare. Am văzut, e adevărat în urmă cu peste 20 de ani, eram într-o calitate oficială, casele de bătrîni din Suedia, dar și pe cele din Danemarca, și am fost uimit de modul în care erau tratați vîrstnicii din acele case, păreau într-o vacanță de lux. O parte dintre vîrstnici beneficiau de asistența permanentă a autorităților la domiciliu și de o linie telefonică directă pentru situațiile de urgență. La întoarcere, am vizitat căminul de bătrîni pe care-l aveam, Consiliul Județean, în grijă. Diferența era atît de mare, că nici nu știam de unde să începem pentru a apropia cît de cît nivelul de asistență de cel din Suedia. Ceva am reușit, dar în niciun caz nu am ajuns la standardele suedeze. De fapt, eu aș fi vrut să văd centre pentru protejarea copiilor, aveam cîteva zeci de bătrîni asistați, dar numărul copiilor instituționalizați trecea de 10.000! Dar în Suedia nu era abundență de copii orfani sau de cei nedoriți și abandonați. Am reușit să văd două centre de tranzit sau așa ceva, care adăposteau temporar copii în dificultate, pînă urmau să fie înfiați. Dacă nu ai fi văzut cîteva zeci de copii în același loc, nu ți-ai fi dat seama că nu sînt acasă, atît de bune erau condițiile asigurate!

Acum, Suedia își cere scuze că nu a știut să aibă grijă de bătrîni, așezămintele nu erau pregătite pentru așa ceva și măsurile specifice de protecție au fost luate cu o anume întîrziere. Suedezii pot sta liniștiți, exagerează. Dacă sistemul lor nu era pregătit, să-l compare cu situația din alte părți, de pildă din Franța și Italia. Sau cu România, pe care o păstrez pentru o abordare separată. Nu pot să-mi imaginez că sistemul acela model de a proteja și asista vîrstnicii s-ar fi degradat în vreo douăzeci de ani, din contra, sînt convins că a suferit îmbunătățiri între timp. Situația de acum le-a dovedit că se putea și mai bine. Cît i-am cunoscut eu în cele cîteva vizite ale mele, sînt convins că vor face lucrurile și mai bine. Și, doamne ferește, dacă o asemenea situație se va repeta, își vor cere iar scuze pentru imperfecțiunile sistemului, că așa e felul lor de a fi. A propos, știe cineva vreo altă țară care să-și fi cerut scuze de la victime, fie aceștia bătrîni, tineri, oameni în plină putere? Dacă mai există vreuna, înseamnă că nu sînt eu informat!

Dacă se aplica planul „Vacanța Mare”?

Vă amintiți desigur de celebrul plan Vacanța Mare al nu mai puțin celebrului Cerceluș, divulgarea căruia, interesată de altfel, după cum am aflat, a condus la demiterea sa. Nu contează dacă era doar o schiță, nici dacă urma să fie propus pentru carantina generală sau pentru perioada de relaxare a restricțiilor de după 15 mai, ceea ce contează este gîndirea represivă, cu nuanțe criminale pe care planul o devoalează. Nu o să vă plictisesc cu toate cifrele privind România, ziarele publică în bloc și zi de zi comunicatele Comitetului de Comunicare Strategică, iar pe site-ul acestuia găsiți statistici după toate criteriile imaginabile. Ar fi circa 15.346 de infectați, asta fiind o cifră sigură, și 961 de decedați, aceasta fiind o cifră umflată grosolan prin modul ingenios de raportare a morților de alte boli ca fiind victime ale virusului. Dau însă două cifre din ultimele zile – la un centru de bătrîni din Neamț au fost diagnosticați circa 170 de contaminați, iar la altul din Cluj încă 45. Și acum faceți un efort de memorie și amintiți-vă că aproape nu a fost zi să nu aflați asemenea informații, de la Suceava, centrul acela în grija BOR, care nu avea nici măcar o asistență medicală, ce să vorbim de echipament de protecție, așa că s-au contaminat de-a valma și bătrînii, dar și cei care îi îngrijeau… Da, România nu face excepție, numărul cel mai mare de infectați cu coronavirus este spectaculos în ce privește bătrînii, numărul de morți, POATE de coronavirus, la fel. Proporția vîrstnicilor rămași la domiciliu este cam aceeași cu cea a celor de alte vîrste, tineri, maturi. Și mai mare decît a copiilor, care par mai puțin atinși de noul virus.

Bun, cu aceste cifre sumare în cap, vă puteți imagina ce ar fi însemnat aplicarea planului Vacanța Mare, repet, indiferent dacă acesta ar fi fost aplicat de la început, în cadrul carantinei obligatorii și generale sau după relativa relaxare de după 15 mai. Nu e greu de imaginat – internarea bătrînilor în acele lagăre de concentrare ar fi adus cea mai vulnerabilă categorie a populației în condiții ideale de contaminare. Infectarea ar fi fost o chestiune de cîteva zile, iar exterminarea începea într-o săptămînă, zece zile. Cum băieții ăștia sînt foarte umani, probabil puțini ar fi murit chiar la fața locului, cei mai mulți ar fi avut norocul să moară în spital sau în mașina care îi transporta spre spital!

Asta înseamnă că autoritățile noastre nu au grijă de bătrîni? Cum să nu aibă? Prin arestul la domiciliu dispus pentru persoanele de peste 65 de ani și prin stresul izolării consecutiv acesteia, li s-au creat toate condițiile pentru agravarea bolilor cronice de care sufereau, ba chiar și pentru apariția altora noi, așa că există șansa să scape mai repede de această lume. Dar măcar nu de la coronavirus, ci de la prostia celor care ne conduc. Iar la cazuri speciale, măsuri speciale – pentru nonagenarul Pimen al Sucevei a fost pus un elicopter la dispoziție să-l căruțeze la București, zbor de care din fericire a mai beneficiat un bolnav, acela în stare gravă, iar de sîmbătă a fost trecut la un tratament cu plasmă! Să reamintesc cazul bătrînului preot italian, totuși de doar 75 de ani, care a murit după ce a cedat aparatul său de susținere a respirației unui bolnav mai tînăr?

Întîlnire de gradul trei?

Ei, exagerez, n-a fost deloc o întîlnire de gradul trei, ci una cît se poate de normală, de civilizată, singura în peste șapte săptămîni, cu o echipă de control a poliției. Le spun polițiști, nu polițieni sau milițiști, pentru că așa s-au comportat. Întîmplarea are deja trei zile, dar n-am apucat s-o povestesc prins cu subiecte mai importante, sau așa mi s-a părut mie. Acum vreo trei zile, după cumpărături, mi-am făcut plimbarea obișnuită, mereu fac plimbarea după, ca să fac și eu oleacă de efort. În timpul plimbării, mă așez o dată sau de două ori pe o bancă, ca să fumez un cigarillos și să mai meditez la soarta lumii. Sau doar să fumez! De data aceasta, m-am așezat pe o bancă din Parcul Voievozilor, mi-am aprins iarba dracului și am scos din buzunar o factură găsită în cutia poștală. Eram absorbit cînd am auzit vocea unui polițist, erau trei, ca în vechiul banc, care îmi spunea că nu e voie să stau pe bancă. I-am arătat rucsacul și punga de cumpărături, hîrtia din mînă și țigara. Mi-a spus să rămîn pînă termin de fumat și m-a salutat. I-am răspuns și l-am întrebat de ce nu e voie să stau pe bancă, arătîndu-i ce pustiu e în jurul meu. N-a avut un răspuns la întrebarea asta, după gestul său cu degetul în sus am înțeles că așa le-o fi spus șefii. Nu m-a legitimat, nu mi-a cerut celebra declarație. La vreo zece metri de mine, era un grup de patru, acelora le-au cerut declarațiile și i-au rugat să se mai împrăștie, depășeau cu unul cifra din ordonanța militară dată de un civil. Nu i-au amendat, nu au ridicat tonul, cei patru au devenit două grupuri de cîte doi. Deci, se poate și așa. Da, numai că nu erau niște juni imberbi care, după trei luni de așa-zisă pregătire, sînt îmbrăcați în uniforme, înarmați cu pistol și carnet de amenzi și scoși în drum să facă ordine. Echipajul meu era alcătuit din oameni spre 40 de ani, care trecuseră prin multe și ultimul lucru care le-ar fi trecut prin minte era să abuzeze, să facă exces de zel… Da, iată că se poate, păcat numai că așa de rar!