Octavian Dănilă – Rachiul de caise

Acum vreo două săptămîni, cînd am postat superbul poem al lui Octavian Dănilă, vă spuneam că, în tinerețea noastră, cînd l-am cunoscut, scria proză scurtă, foarte bună de altfel, și i-am publicat două povestiri în Opinia studențească, prin 1981 – 2… Acum, cînd mi-a trimis excelentul volum de poezii, apoi poemul publicat aici, nu mi-a spus nimic despre proză. Așa e banditul ăsta, nu face nărturisiri complete din prima! Între timp, mi-a trimis însă două povestiri, bune amîndouă, și dacă o public pe cea de mai jos, e mai degrabă din pricina titlului – rachiul de caise chiar e bun! Nu doar în proză. ci și în realitate!

Octavian Dănilă – Rachiul de caise 

 

 Într-o vară de pomină, când caisul a făcut suficient de multe caise, am hotărât să facem rachiul. Caisul este o vietate deosebită de celelalte, pentru că, de obicei, înfloreşte primul, şi riscul ca florile să i se scuture, înainte de a fi fecundate cum se cuvine, dacă vremea este potrivnică, este mult mai mare decât la alte vietăţi care se îndeletnicesc cu făcutul fructelor. Norocul caisului nostru, dacă se poate spune aşa, a fost faptul că stupina se afla în imediata lui apropiere. Iar albinelor, oricât de leneşe ar putea părea căteodată, (noi le vedeam adeseori cum le plăcea mai degrabă să stea pe marginea urdinişului, decât să zboare din floare în floare, sporovăind), de data aceea, mirosul florilor parcă le-a luat minţile, şi ele stăteau pe florile mari, ca pilitura pe polii unui magnet. Rezultatul a fost că ramurile caisului s-au încărcat de fructe şi după socoteala noastră venise momentul să ne pregătim de eveniment. Cazanul nostru de făcut rachiu era de cinci sute de litri. Mi-a plăcut vara în care au venit ţiganii, meşteri în arta modelării tablei de cupru, pentru că şi-au aşezat tabăra lângă iaz, şi serile făceau focul pe imaş, iar femeile lor dansau şi bărbaţii ţineau ritmul bătând în nişte tamburine micuţe, şi cineva, unul mai bătrân, cânta nişte melodii înşelătoare, la o mandolină veche. Mi-a plăcut mirosul iute al pielii lor încinse de dans, sau culoarea rubiniu întunecată a sfărcurilor sânilor, zăriţi în dimineţile, cănd femeile se spălau desbrăcate până la mijloc, în apa iazului. Şi caii lor, micuţi, scunzi, care mă priveau cu ochii lor mari, atunci când le aduceam iarbă proaspăt cosită. Îmi plăceau nicovalele pe care băteau tabla, făcându-i rotunjimi dulci, şi ghinturile cu care înnădeau bucăţile, şi, iarăşi, dansurile din noapte, cănd zăream, la lumina focurilor, culoarea arămie a pulpelor şi chiar a coapselor, atunci cănd femeile îşi apucau fustele largi şi le roteau prin aer, şi epiderma lor căpăta culoarea focului, şi simţeam nişte viermi mari, în stomac, cum mă rodeau. Şi mirosul de busuioc şi de mentă proaspăt ruptă, puse în parul lor negru, care-mi inunda nările, când veneau şi se aşezau lângă mine, pe puntea de pe iaz, înghiontindu-se şi râzând, cînd îmi scăpa vreun peşte din undiţă, sau ţipând speriate când ridicam, scoteam afară din apă, vreo broască ţestoasă, pe care, apoi, trebuia s-o eliberez din cărlig, fără să-i vatăm gura, pentru că ştiam că altfel ar fi murit. Ochii lor negri, care nu simţeau spaima, şi care mă priveau cu un fel de intensitate indiferentă, şi, apoi, scufundarea, în apă, după ce le purtam pe palmă. Cănd caisele au început să se coacă, a trebuit să pregătim butoiul, era un butoi mic, de şase sute de litri, din lemn de stejar, am desvelit groapa din fundul beciului de fructe, groapa o ţineam umplută cu paie de grâu, am aşezat înăuntru butoiul, care venea cu gura la nivelul podelei beciului. Mă duceam dimineaţa, devreme, să culeg caisele coapte, care cădeau de cu noapte în iarba înaltă. Le culegeam cu rouă pe ele, dar roua aceea nu era pur şi simplu rouă, era apă amestecată cu polen de lumânărele şi gura-leului sălbatic, sau de romaniţă şi trifoi şi de flori galbene de păpădie. Lângă cais, în anul acela, îşi făcuseră nişte cârtiţe cuibul şi trebuia să am grijă să nu le stric muşuroaiele, iar într-o noapte, când nu am putut să dorm, şi-am rămas în preajma caisului, întins pe burtă, în iarbă , le-am vazut ieşind la suprafaţă, oarbele, dragele, adulmecând în aer mirosul împrejurului, era un pic de lumină de la stelele de deasupra capului, şi de la lună, care stătea pitită într-un pâlc de salcîmi, de la marginea livezii, odihnindu-se. Caisele trebuiau duse repede în butoi, care era îngropat tocmai pentru ca fructele culese să stea la rece şi fermentaţia să se facă lent. Când butoiul a fost aproape plin, am adăugat câteva găleţi de pere mici, tămâioase, din părul altoit de mine din greşeală. Altoiul a trebuit făcut după ce, într-o primăvară, am curăţat prea tare pomul. Pentru că riscam să nu mai rodească, bunicul a trimis pe cineva, la pepinieră, care a adus nişte vlăstari dintr-un soi nou de pere. Vlăstarii, ascuţiţi la un capăt, se înfingeau în crestăturile făcute în cruce în ramurile părului, apoi se legau cu pânză de sac şi cu sfoară, de jur împrejur, şi se udau cu apă, o vreme, până când altoiul se prindea. După câţiva ani părul meu a început să facă nişte pere micuţe, cît unghia, galben-portocalii, şi care aveau gust de tămâie şi de cremă de zahăr ars, şi se coceau cam în aceeaşi perioadă cu caisele, adică timpuriu. În dimineaţa în care am cules ultimele caise, am zărit cârtiţele pe muşuroi, m-au aşteptat să mă apropii , apoi s-au ascuns repede înăuntru. După ce am umplut butoiul, i-am sigilat capacul, cu mămăligă vârtoasă şi am aştetat să-i vină vremea. Când i-a venit vremea, am deschis butoiul şi am gustat cu o căniţă, după ce-am limpezit spuma de deasupra lichidul. Lichidul trebuia să aibă un gust uşor amărui- dulce şi să pişte puţin la limbă, din cauza bulelor de bioxid, semn că fermentţia s-a săvârşit. Pentru că s-a nimerit să facem în acea perioadă şi rachiu din pere cu miezul roşu, butoiului nostru i-a venit rândul noaptea. Am spălat bine cazanul, capacul, care avea forma unui turban înalt, ţeava de legătură cu serpentina, am schimbat apa din cada de răcire, şi am cărat materialul cu cazanul de aramă, (din beci până la făbricuţă, asta însemnând vreo zece drumuri), în care, când nu făceam rachiu, bunica făcea săpun de rufe, din ăla care face nişte bule foarte mici, din sodă şi untură de porc. Vasile Zamfir care venea tocmai din Plopenii Mici, când făceam rachiu, a aşezat capacul, a montat ţeava, şi a lipit înnăditurile cu mamaligă, apoi a potrivit focul. Focul trebuie să fie nici prea tare, nici prea încet. Dacă este prea tare rachiul iese afumat şi nimănui nu-i place să-l bea. Dacă este prea încet, rachiul iese prea slab de la început. Pentru reglarea puterii focului doar Vasile ştia când trebuia să arunce căte un pic de apă în jar sau când să adauge două trei lemne pentru ca lucrurile să fie în ordine. În sfârşit, după o oră, când au început să se audă uruind încetişor, în cazan, sâmburii de caisă, semn că fierberea a început cu bine, în tigaia de zece litri aflată sub ţeava care ieşea din serpentina a început să iasă rachiul de caise. Întâi cîteva picături , apoi firicelul s-a îngroşat puţin. Atunci, înăuntrul parcă s-a transformat într-o catedrală. Era un miros de tămâie amestecat cu miros de caisă coaptă şi cu un iz uşor, aproape insesizabil, de vapori de pelin verde, pentru că, odată, un străin venit pe acolo, ne învăţase să punem un manunchi de pelin verde, în amestec, înainte de a începe. Primul litru de rachiu se aruncă, pentru că poate fi toxic, apoi cu un păhăruţ de sticlă, de cincizeci de mililitri, am strâns şi am gustat. Era dulce şi tare, iar nările ţi se dilatau involuntar, pentru că mirosul era ceva aproape material, solid. Făbricuţa părea a se desprinde de la pământ, în noapte, deodată cu mirosul, iar felinarul dinăuntru îşi schimbase culoarea flăcării, bătând în violet- portocaliu, ceea ce niciunul dintre noi nu mai văzuse vreodată până atunci. Până şi salcia înaltă, de lângă cazan, părea că se aplecase asupra-ne, ca să inspire aroma rachiului. Am strâns cam patruzeci de litri de rachiu de caise, într-o damigeană de sticlă de culoare verzulie, de aproape patruzeci de grade tărie. Apoi, dimineaţa, am împărţit-o în cinci damigene mici de opt litri, pe care le-am astupat bine, şi dopurile le-am ceruit cu ceară roşie, topită jur împrejur. În iarna ce-a urmat , în preajma Crăciunului, am spart ceara întărită din jurul dopului damigenei ce ne-a revenit, într-o seară, şi, când am scos dopul, ne-am pomenit înapoi, în livadă, când caisele coapte cădeau în iarba necosită, şi pielea li se crăpa din cauza buşiturii, şi din carnea lor ieşea mirosul de caisă coaptă. Ba chiar mi s-a părut că şi cele două cârtiţe erau acolo, privindu-ne, din vârful muşuroiului, adulmecând cu nesaţ mirosul, şi că mustăţile lor vibrau într-un fel ciudat