Dorin Tudoran propune: Sean Rowe – To Leave Something Behind…


Îi mulțumesc în primul rînd eu, nu cunoșteam acest muzician de folk alternativ, afirmat începînd cu 2009. În postarea sa, DT transcrie și textul frumosul cîntec. Pe Youtube sînt mai multe piese în interpretarea lui SR și vă sugerez o audiție mai extinsă…

http://www.dorintudoran.com/to-leave-something-behind/

Aici, articolul din Wikipedia pentru cîteva informații privind viața și cariera muzicianului.

https://en.wikipedia.org/wiki/Sean_Rowe

Și aici linkul către un mix care începe cu piesa propusă de Dorin Tudoran…

Anunțuri
Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

BAFTA 2018 – Palmaresul integral


Filmul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, de Martin McDonagh, a fost marele câştigător la gala premiilor industriei de film britanice (BAFTA), unde a fost recompensat cu cinci trofee, inclusiv pentru cel mai bun lungmetraj şi cel mai bun lungmetraj britanic. Filmul a fost nominalizat la nouă categorii. Mai jos, întregul palmares al galei, cu cîteva thriller-uri oficiale ale filmelor, preluat după Metropolis. Cotidian cultural. Îi mulțumesc lui Bogdan Stoicescu pentru link.

https://www.ziarulmetropolis.ro/three-billboards-outside-ebbing-missouri-marele-castigator-la-gala-bafta-2018/

tim

 

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Ana Pop Sîrbu despre „Opera poetică” de Liviu Antonesei


În numărul din februarie al revistei Cronica Veche, la pagina 9, excelenta poetă timișoreană Ana Pop Sîrbu publică o frumoasă cronică literară la volumul meu de anul trecut Opera poetică (Editura Paralela 45), care reunește întreaga mea producție lirică pînă în momentul apariției volumului. Postez însă în întregime pdf-ul revistei, pentru că sînt multe lucruri de citit. Numărul este ilustrat cu lucrări ale pictorului Liviu Suhar (căruia îi este dedicat și un dosar critic) la aniversarea celor 75 de ani… Revista poate fi descărcată de la linkul de mai jos.

CRONICA VECHE – februarie 2018.

1

 

Publicat în Fără categorie | 16 comentarii

Liviu Antonesei – Cenzura noastră cea de toate zilele


Am postat dimineață textul lui Dorin Tudoran relatînd un caz de cenzură din vremea comunismului. M-am gîndit că nu ar fi rău să postez și acest text mai vechi al meu care, desigur, nu cuprinde „totul despre cenzură”, dar cuprinde multe elemente care ne pot ajuta să înțelegem modul în care aceasta a funcționat. Povestea textului este în paratextul – introducere și note – Dnei Simona-Ioana Dragne, pentru a cărei teză de doctorat am redactat versiunea de față. Teza urmează să apară în primăvara la o importantă editură românească și reprezintă o analiză multidimensională a presei studențești din România comunistă. În cea de-a doua parte, sînt cuprinse cîteva zeci de interviuri și mărturii, cum este și această, ale unor autori care au lucrat în presa studențească, care au cunoscut-o din interior… Textul este destul de lung, dar nu prea avea cum să iasă mai scurt!

Fotografia, realizată de Tudor Jebeleanu în curtea editurii Cartea Românească, în iunie 1983, cam la o lună de la declanșarea vastei anchete a Secu în mediul revistelor studențești ieșene. De fapt, a fost un fel shooting, victime fiind Florin Iaru și cu mine!

1983, iunie, potret de TJ 01

Istoria unui text de cursă lungă despre cenzură.
Cenzura noastră cea de toate zilele

Motto:

 

În patria mea

în patria mea în care unii au pîinea

şi alţii cuţitul şi un inoxidabil

lanţ de interese îi leagă pe unii de

ceilalţi,

în patria mea strălucitoare şi tristă,

eu sînt un corb bătrîn, fără aripi,

un paria însemnat cu stea albă în frunte,

un recipient fără fund în care-şi vomită –

cu toţii – fierea şi neputinţa şi ura.

Şi pentru că în patria mea de nimic

nu-mi e teamă

şi pentru că în patria mea nimic nu mi

se poate întâmpla în afara iubirii (…)

Drept care, în patria mea de gînduri     ucise,

de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,

eu răspund şi semnez propriu:

Liviu Antonesei.”

 

(III. Antonevroze sau Păcatele capitale, În patria mea,
LIVIU ANTONESEI[1], Un taur în vitrina de piatră, Ed. Adenium 2013)

 

„Dacă vă interesează,am un text memorialistic-analitic despre cum lucra cenzura cu noi. a aparut în versiune franceză, apoi şi română (la Polirom) într-un volum coordonat de regretatul profesor Adrian Neculau. Dacă îmi amintesc bine, se cheamă Cenzura noastră cea de toate zilele[2]”  îmi răspundea domnul Liviu Antonesei în 6 mai 2014 în timpul documentării mele privind cercetarea despre presa studenţească şi a îndrăznelii de a-l aborda, ştiind că a fost redactor-şef la Opinia studențească din Iaşi şi s-a format în acest nucleu important de presă sub comunism care a generat ulterior o adevărată şcoală studențească, şi, nu numai, de jurnalism. În aceeași zi din luna mai 2014, Liviu Antonesei continua să îmi răspundă: „Vă ataşez textul despre cenzură, în versiunea dintîi, cea franceză. cu racolajul n-am avut de-a face, că am intrat în urmărire de când eram student.”

I-am răspuns cu multă încântare domnului Antonesei: „Ar fi ideal sa aflu modul de funcţionare al acestor reviste. Încerc să adun cât mai multe mărturii. Deocamdată, am doar povestea lui Mircea Toma despre racolarea din studenţie pe care susţine că i-a făcut-o Marga. La ora primului meu interviu, Marga era director ICR. Interviul dovedeşte vina morala a acestuia pe vremea ASC-ului Cluj.” După ce am primit varianta franceză a textului său despre Cenzură, şi ulterior, pe cea în limba română, am continuat corespondenţa: „Vă mulţumesc din suflet! Daca aveţi timp, în viitorul apropiat despre o cât de mică întâmplare din vremea comunismului scrisă…privind modul de racolare al generaţiei în pantofi (cf. Marius Oprea) mi‑aţi întări capitolul Cazuistică – O istorie orală a presei studenţeşti” În 5 iunie 2014, Liviu Antonesei îmi răspundea: „cred ca o să găsesc nişte documente în partea de dosar pe care am reuşit să o recuperez de la CNSAS…” Între timp, a venit sezonul concediilor, domnul Liviu Antonesei a scris minunata serie de poeme cretane, eu n-am mai ajuns la Iaşi, aşa cum îmi propusesem. În iarna lui 2014, am primit de la coord. Sorin Bocancea, volumul De la presa studenţească în comunism la presa postcomunistă[3], prefaţat de Emil Hurezeanu, în care am regăsit textul despre Cenzură scris de Liviu Antonesei. Apoi, eu am plecat la Universitatea din Creta pentru a-mi satisface stagiul extern prevăzut în contractul POSDRU cu Universitatea Transilvania din Braşov. Nu ştiu dacă a fost un efect al subconştientului meu faptul că am ajuns tocmai în Creta să-mi satisfac stagiul extern, după momentul lecturării câtorva poeme cretane scrise cu măiestrie de Liviu Antonesei, cert este că, la întoarcerea în ţară, după un incident absurd asupra transcrierii unuia dintre interviurile legate de tema mea de cercetare doctorală, scriitorul ieşean mi-a acordat cu multă generozitate drepturile de folosire în conţinutul tezei de doctorat textului său de cursă lungă, Cenzura noastră cea de toate zilele. Acest text defineşte sucapitolele capitolului meu legat de instituţia Cenzurii şi este prezentat mai jos în starea sa autentică.

 

Liviu Antonesei, „Cenzura noastră cea de toate zilele”

 

  1. La ce bun presa studenţească?

            „Acum, este simplu de răspuns. Trăim, totuşi, într-o societate liberă, ce se îndreaptă spre democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sînt garantate, cel puţin formal, prin Constituţie, iar pentru a edita o publicaţie nu trebuie aprobarea nimănui – dacă există mijloacele financiare necesare, este suficientă voinţa de a ieşi pe piaţă cu un ziar, o revistă, o carte. Cred că este foarte plăcut să faci o asemenea presă acum. Şi cred că este foarte bine că se multiplică vocile publicistice, inclusiv prin reviste „specializate”, de difuzare restrînsă, cum sînt cele studenţeşti ori ale grupusculelor literare. Este un excelent exerciţiu al libertăţii şi un mod foarte eficace de antrenare a expresivităţii. Mă voi strădui să argumentez că, în vechiul regim, chiar dacă era infinit mai dificilă, această îndeletnicire putea deveni şi foarte palpitantă, îţi putea pune la încercare ingeniozitatea, imaginaţia, tocmai prin mulţime de obstacole ce-ţi ieşeau în cale.

Pe vremuri, statul-partid era „în toate”, vorba poetului, şi, prin urmare, nu existau decît publicaţii editate de acesta, prin intermediul diferitelor sale structuri. Dreptul la liberă iniţiativă nu exista în niciun domeniu, deci cum ar fi putut funcţiona el într-unul aşa de sensibil cum era cel al presei? De o oarecare autonomie editorială se bucurau publicaţiile Uniunii Scriitorilor, cele ale Academiei Române ori ale altor asociaţii profesionale similare. Însă, autonomia editorială era foarte relativă, iar cenzura funcţiona cel puţin la fel de eficace, dacă nu şi mai şi, ca şi în cazul publicaţiilor de partid, stat, sindicat, UTC ori UASCR. Şi, totuşi, prin Echinoxul clujean, prin Alma Mater/Dialog şi Opinia studenţească de la Iaşi, chiar şi prin „centralele” Viaţa studenţească şi Amfiteatru – acolo a publicat Ana Blandiana celebrul poem cu „poporul vegetal” ce-a condus la interzicerea temporară a semnăturii poetei şi la demiterea redactorului şef al revistei! – studenţii români au avut la îndemînă o zonă a presei „aproape liberă”, oricum mai liberă decît presa „profesionistă”. De altfel, dacă ne îndreptăm spre alte zone de expresie, vom întîlni, tot la Iaşi, încă din anii `80, Divertisul, un grup ce practica un cu totul alt tip de umor decît cel „oficial”. Şi băieţii se manifestau, mai ales, în taberele studenţeşti, în casele de cultură ale studenţilor ori pe scenele anuale ale FACS-ului, manifestări cu toatele tutelate de UASCR, adică „Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România”, aflată multă vreme sub conducerea lui Nicu Ceauşescu, preşedinte al UTC şi ministru al tineretului în ultimul deceniu al regimului! Era acesta un liberal? Se poate, dar nu despre asta este vorba. Partidul a permis înfiinţarea revistelor studenţeşti, la mijlocul anilor `60, pe fondul liberalizări relative dintre 1964-1971. Dar asta nu înseamnă că scopul iniţial n-a fost propaganda. De altfel, revistele la nivel de centru universitar, cum era şi Opinia studenţească, au fost înfiinţate în 1974, cînd „liberalizarea” se încheiase de multă vreme! Numai că, deosebit, de jurnaliştii maturi, „profesionişti”, care-va-să-zică, cei „amatori”, studenţii, erau persoane structural mai libere, mai puţin afectate de ideologia oficială. E adevărat că aveau şi mai puţine de pierdut! Nu aveau nici slujbe relativ bine plătite, nici poziţii de conducere de apărat, nici familii de care să depindă în mod direct soarta lor. Şi, apoi, dacă nu eşti cît de cît critic şi non-conformist atunci cînd eşti tînăr, cînd o să mai fii?

 

  1. Două tipuri de cenzură

 

Am devenit student în 1972 şi am intrat în presa studenţească un an mai tîrziu, ca titular al rubricii Cartea de sociologie în revista Dialog. În acelaşi an, regretatul Ştefan Aug. Doinaş m-a debutat cu poezii în revista Familia de la Oradea, la o rubrică devenită celebră printre tinerii autori de poezie. Cine era debutat acolo era, oarecum, confirmat ca autor talentat. N-am fost cenzurat, la început, nici în Dialog, nici în grupajul de poeme. Pot să spun că habar nu aveam că există o instituţie care face cenzură, că există cenzura, mă tem că nici nu auzisem cuvîntul. Eram absolut convins că fiecare publică exact ceea ce a scris el însuşi, fără vreo „îndrumare”, decît eventual pur profesională, şi fără control. Aveam să aflu repede că nu ştiam nimic despre cum stau lucrurile cu adevărat. La al treilea articol, despre o carte dedicată „sociologiei americane” scrisă de un autor ce se numea Mihail Cernea, am fost informat că „Direcţia presei şi tipăriturilor”, cum se numea pudic cenzura, are obiecţii. Pe şpalt, am văzut că fuseseră tăiate cu stiloul mai multe fragmente – în unele eram prea entuziasmat de „sociologia americană”, în altele spuneam că am avea cîte ceva de învăţat de la sociologii americani, în fond sociologia redevenise acceptată doar de vreo trei-patru ani şi, de altfel, pentru puţină vreme! În sfîrşit, aduceam şi unele obiecţii autorului, pentru evitarea unor zone, credeam eu, interesante ale sociologiei de peste ocean. Nu înţelegeam de ce se efectuaseră tăieturile. Cineva cu experienţă mi-a spus că o asemenea carte a putut să apară doar datorită autorului ei, bine situat „în aparat”, că nici el nu avusese permisiunea să acopere chiar întreg domeniul, în sfîrşit că nu e elegant ca un autor atît de tînăr să fie critic cu unul atît de bine situat. Am înghiţit în sec şi am înţeles că instituţia cenzurii există şi că trebuie să fii ceva mai inteligent decît cenzorii dacă vrei să publici texte de care să nu te ruşinezi. Pînă în 1977, cînd s-a desfiinţat „Direcţia presei şi tipăriturilor”, Ceauşescu anunţînd că, în România, s-a desfiinţat însăşi cenzura, am reuşit să-mi fac un sistem de ocolire/fentare a cenzurii. Ceea ce făcea cam toată lumea. Dar, mai întîi, să remarc că faptul că aşa-numita „desfiinţare a cenzurii” a însemnat, în realitate, multiplicarea acesteia, inclusiv prin repartizarea unor sarcini de cenzură redactorilor şi conducătorilor de publicaţii, inducînd subtil ideea autocenzurii. Înainte, „te citea” instituţia de stat specializată, după decretul din 1977, treceai prin cel puţin trei-patru „filtre”, dacă nu mai multe, pînă reuşeai să ajungi la public cu ceea ce mai rămăsese din „producţia” ta intelectuală. Aceste lecturi „preventive” multiple riscau, adesea, să mutileze un text pînă la nerecunoşterea sa de către autor. Şi, din păcate, pînă la nerecunoaşterea autorului de către cititorii săi obişnuiţi! Îmi amintesc că, prin 1978, dintr-un articol compact am rămas cu o frumoasă colecţie de aforisme! Iar aforismul nu era genul meu!

 

  1. Sub „Direcţia presei şi tipăriturilor”

 

Ca om care a lucrat „sub” ambele tipuri de cenzură, am senzaţia că a fost mai uşor pînă în 1977. În 1975-1976, ca redactor şef-adjunct al Opiniei studenţeşti, am fost de cel puţin zece ori la „Direcţia presei” cu şpalturile revistei. În primul rînd, conta la cine „nimereşti”, pentru că, oameni fiind, cenzorii erau şi ei destul de diferiţi. Unii erau mai îngăduitori, alţii mai absurzi. Unii mai curajoşi, alţii fricoşi precum iepurii. Iar aceste caracteristici le influenţau vizibil comportamentul. Pe deasupra, dacă, după ce treceau şpalturile prin mîna lor, „dezastrul” era prea mare, puteai apela la „arbitrajul” şefului instituţiei. În ce mă priveşte, am avut noroc – am „recuperat” multe pasaje după discuţii de ore cu dl. Iordăchescu, ce conducea instituţia cenzurii pe vremea aceea. În sfîrşit, dacă nu erai încă destul de mulţumit cu ceea ce salvasei, puteai merge mai sus, la secretarul cu propaganda de la CJ al PCR Cît a fost acolo dl.Cristea Chelaru, iar ne-am descurcat. Mergeam cu şpalturile luate de la cenzură, îi arătam tăieturile, ne mai servea cu cîte o cafea şi cu ţigări Kent, după care punea mîna pe telefon, comunica şefului cenzurii ce „tăieturi ale cenzurii” a „tăiat” el însuşi, şi astfel mai salvam cîte ceva. Ca într-un ritual, D-Sa nu uita să-şi încheie intervenţia cu afirmaţia că „revista nu e cuprinsă în circuitul naţional de difuzare a presei şi, deci, putem fi mai îngăduitori”. Şi adăuga:”Băieţii îs foarte tineri, au vreme să devină mai conformişti”! Cred că modul de lucru al D-Sale nu a fost tocmai pe placul celor „mai de sus”, pentru că, după un scurt ocol pe la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste (cu sigla CCES, ce dădea frisoane tuturor oamenilor de cultură), a fost trecut „pe linie moartă”, la conducerea radioului ieşean pînă la desfiinţarea acestuia în 1985. După aceea, a venit dl. Alecu Floareş, „un Goebbels al culturii la Iaşi”, cum l-au poreclit destul de repede artiştii şi intelectualii locali, însă rolul său a fost atît de important în înăsprirea cenzurii, în a doua formă a acesteia, încît ar merita un capitol separat, eventual un volum colectiv scris de cei ce-au avut de-a face cu foarfecele sale. Poate îi voi dedica, fără plăcere, un paragraf, după cei voi prezenta „strategia” primei forme de cenzură, modul său de lucru, precum şi unele din modalităţile inventate de jurnaliştii-studenţi, dar şi de scriitorii maturi, pentru a se strecura printre ochiurile plasei. De ce? Pentru că „lupta” nu era chiar aşa de inegală precum poate să pară la prima vedere. E adevărat că cenzura avea în spate întregul aparat al statului-partid. Însă ea lucra după regulamente, proceduri şi liste oarecum standard, ce deveneau destul uşor previzibile pentru observatorul atent şi interesat. În schimb, studenţii aveau şi ei la îndemînă cîteva arme redutabile, poate chiar mai redutabile decît ale cenzurii şi cenzorilor – cultura, spiritul critic, imaginaţia şi, de ce nu?, un anume „jemanfişism” ce conferea un grad libertate inevitabil mai ridicat decît al bietului funcţionar al cenzurii, care adesea tremura pentru scaunul său şi încerca din răsputeri să nu-şi supere nenumăraţii şi tot mai sus-puşii şefi.

 

  1. Să intrăm în cîteva detalii!

 

Pe vremea instituţiei specializate în cenzură, se cenzura, cum altfel?, totul – ziarele şi revistele, manuscrisele cărţilor, manualele şcolare, cursurile universitare, dar şi afişele pentru spectacole, programele de sală ale teatrelor şi filarmonicilor, cataloagele pentru expoziţii, etichetele pentru diferite produse, pînă şi biletele de tramvai. Tot ceea ce era tipărit în România trebuia să primească de la „direcţia” amintită o viză – se aplica pe şpaltul textului o mică ştampilă pe care erau săpate magicele litere „BT”, adică „Bun de tipar”. La un moment dat, probabil ca să se evite cheltuielile tipografice pentru textele eventual respinse în totalitate, a apărut şi ştampila cu „BC”, adică „Bun de cules”. După „desfiinţarea prin multiplicare” a cenzurii, ultima ştampilă a revenit directorilor ori redactorilor şefi din redacţii, oficializîndu-se astfel rolul lor activ în caracatiţa ce a devenit cenzura. În cazul revistelor studenţeşti, şefii redacţiilor, studenţi fiind, nu prezentau probabil suficiente garanţii „de securitate”, aşa că magica ştampilă era în grija unui cadru didactic, de încredere, membru partid şi aprobat de Comitetul Judeţean al PCR. În anii finali ai comunismului, cei mai duri, această responsabiltate a revenit unui distins profesor de la filosofie care, între altele, a introdus în ultimul număr prerevoluţionar al Opiniei studenţeşti, un articolaş injurios despre dizidentul Dan Petrescu. E important de menţionat – în ultimii ani, cenzure de partid nu se mai ocupa doar cu tăiatul, cu scosul, ci şi cu adăugatul!

Ce trezea atenţia cenzurii? Mai întîi anumite domenii, cum ar fi sexualitatea, religia, starea reală a economiei şi vieţii sociale şi, desigur, orice fel de idee politică non-conformistă. Pînă şi manualele de sexologie deveniseră locul de manifestare a pudibonderiei regimului care, totuşi, devenise în urma decretului din 1966, unul foarte natalist! În ce priveşte religia, erau admise textele referitoare la rolul ei în cultura românească veche şi, bineînţeles textele de „ateism ştiinţific”. Cînd, în anii `80, s-a început o oarecare recuperare a operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, cenzura preventivă a fost înlocuită cu una „prin difuzare”. Exemplarele din Istoria credinţelor şi ideilor religioase nu au fost distribuite prin reţeaua de distribuţie, ci prin instituţii pe baza unor liste de persoane aprobate de CJ al PCR! Acum, aveţi la dispoziţie întreaga operă a lui Eliade, dar eu n-am intrat atunci în posesia unui exemplar din cartea amintită decît datorită faptului că persoana care a făcut lista pentru Universitate şi institutele de cercetare asociate m-a trecut pe ea dintr-o oarece simpatie. Scrisesem cîte ceva despre Eliade şi i s-a părut absurd să nu am un exemplar, în ciuda faptului că nu eram membru de partid!

Însă cenzura „de meserie” lucra cu o mulţime de liste de nume şi cuvinte. Scriitorii care rămăseseră în străinătate nu puteau fi amintiţi sub nici o formă, decît eventual în Săptămîna lui E. Barbu şi Vadim Tudor, de fapt o oficină a Securităţii, dar numai pentru a fi acuzaţi de trădare de ţară, spionaj, calomniaţi şi injuriaţi. Aceeaşi era şi situaţia pictorilor, muzicienilor, chimiştilor ori matematicienilor care „aleseseră libertate”. Din momentul exilării, indiferent de importanţa operelor lor, ei pur şi simplu nu mai puteau exista pentru publicul românesc, dispăreau ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată oameni cunoscţi pe aici! Mai auzeai de ei doar la Europa Liberă, Vocea Americii ori dacă aveai norocul să pui mîna pe vreo publicaţie  străină ori pe vreo carte tipărită în exil.

 

  1. Cuvinte interzise, cuvinte persecutate

 

Dar cenzura nu folosea doar liste de persoane interzise, ci şi liste de expresii şi de cuvinte comune interzise. Deloc puţine de altfel! La mijlocul anilor `60, s-a înregistrat o mare victorie – cuvîntul „înger” a fost acceptat pentru prima oară într-o poezie de Nichita Stănescu. Funcţionînd ca precedent, cuvîntul a putut fi utilizat, cu măsură!, şi de ceilalţi poeţi, eventual după „negocieri” cu cenzura. Însă listele de cuvinte au fost o constantă, ele au funcţionat şi sub al doilea tip de cenzură. Un document de „uz intern” al CCES din 1982, pe care am avut şansa să-l pot răsfoi cîteva ore, re-inventaria domeniile de autoritate a cenzurii desfiinţate, practic întregul domeniu al tipăriturilor, dar re-înnoia, aducea „la zi”, şi lista cuvintelor „interzise”, „persecutate”, „supravegheate”. Pe lîngă cele deja „clasicizate”, apăreau şi multe „noutăţi”, cuvintele ce putea evoca degradarea accelerată a nivelului de trai, extinderea mizeriei economice şi sociale, foametea, frigul din locuinţe, lipsa de medicamente etc. În poezii, de pildă, chiar dacă evocai firescul „frig al iernii”, nu aveai siguranţa că termenul va trece de cenzură. La fel se întîmpla cu „întuneric” (doar trăiam într-o „epocă a luminii”, cînd electricitatea se oprea la cele mai neaşteptate şi nepotrivite ore!), „foame”, „sete”, „gheaţă”, „urlet” (care putea trimite la revoltă, chiar dacă trimiterea era la un animal!) ş.a.m.d. Comuniştii erau, în fond, ca şi populaţiile primitive, adepţii gîndirii magice – dacă nu vorbeai despre ceva era ca şi cum realitatea respectivă nici n-ar fi existat. Dar nu erau „supravegheate” doar cuvintele izolate, mai abitir poate erau urmărite expresiile. Spre sfîrşitul regimului comunist, remarcabilul poet Florin Iaru a propus unei edituri volumul „Înnebunesc şi-mi pare rău!”, ce parafraza titlul unei cunoscute romanţe interbelice. La ultimul nivel al cenzurii, care pentru cărţi era atunci CCES, titlul a fost respins. Fiind dotat, aş zice excesiv, cu umor, autorul a propus un alt titlu – Înnebunesc şi-mi pare bine!”. Bineînţeles că a fost respins cu şi mai multă vehemenţă, astfel încît volumul avea să apară cu titlul său original cu tot de-abia în 1990, după dispariţia efectivă a cenzurii. În ce mă priveşte, am publicat, în 1989, la Editura Cartea Românească volumul de poezii Paharmakon. Doar că volumul reproducea cam o jumătate din manuscris, restul fiind eliminat, oarecum „frăţeşte”, de redactorul de carte, delicatul poet Florin Mugur, care îşi luase în serios rolul de cenzor, şi de CCES, iar titlul original, Căutarea căutării, dispăruse şi el pe drum. De ce? Pentru că trăiam într-o societate care avea doar răspunsuri, nu şi întrebări? Pentru că parafraza Cîntarea cîntărilor? Nu ştiu. Ţin minte că mă bucurasem că-mi acceptaseră, la schimb, un titlu în greaca veche, ceea ce era neobişnuit chiar dacă te-ar fi chemat Platon!

 

 

  1. Lupta „corp la corp” cu cenzura

 

După un anume „exerciţiu în comun”, cenzura îşi dovedea totuşi slăbiciunile, vulnerabilitatea, o anume previzibilitate. Dacă ştiai „temele interzise” şi „listele” de nume proprii şi cuvinte comune, puteai să te strecori printre ochiurile ei. Autorii cu statut consolidat, pe care regimul n-ar fi dorit să-i supere prea mult ca să nu (se) „defecteze” procedau adesea „în forţă”. Ca să-i  intre filmul Glissando în reţeaua de difuzare, regizorul Mircea Daneliuc şi-a depus carnetul de partid la CCES şi a ameninţat că intră în greva foamei. Pînă şi Eugen Barbu, un favorit al regimului de altfel, şi-a trimis soţia cu carnetul de partid şi decoraţiile, ameninţînd şi cu exilarea, în momentul scandalului cu plagiatul din romanul Incongnito. A ţinut în ambele cazuri. Glissando a intrat pentru puţină vreme în circulaţie, iar plagiatul lui Eugen Barbu a fost muşamalizat. Marin Preda, fiind director al Editurii „Cartea Românească” şi posedînd ştampila „B.C.”, şi-a trimis manuscrisul trilogiei Cel mai iubit dintre pămînteni direct în tipografie, „uitînd” să-l mai transmită şi la CCES! A ţinut, dar Preda era deja un clasic în viaţă, fiind studiat în manualele şcolare. Pe deasupra, acceptase recent să intre în partid, ceea ce celui din urmă, partidului, i s-a părut, oricum, o mare victorie, dat fiind că prozatorul rezista presiunilor de peste trei decenii, aşa că a închis ochii. Nicolae Breban, profitînd oarecum din dubla cetăţenie, mai dădea cîte un interviu prin străinătate, ori doar ameninţa cu asta, şi obţinea în general dreptul de publicare. Chiar dacă a fost „executat” într-o mare şedinţă plenară a CC al PCR,  romanul Bunavestire a trebuit mai întîi să fie tipărit.  Chiar şi autori mai puţin cunoscuţi, precum Virgil Mazilescu ori Paul Daian, cel care cîntă acum din trompetă la tîrgurile de carte!, se mai legau cu lanţuri de gardul CC-ului ori ale Uniunii Scriitorilor şi mai obţineau unele concesii din partea cenzurii. În 1977, Mihai Ursachi a lansat zvonul că semnează protestul lui Paul Goma, iar cenzura a dat drumul unui volum de poezii pe care-l tot „citea” de aproape un an şi nu reuşea să-l termine! Trebuie să recunosc, deşi nu mi-am reamintit probabil toate cazurile, că acest tip de opoziţie deschisă la cenzură nu era totuşi foarte răspîndit printre jurnaliştii, scriitorii şi artiştii români. Cei mai mulţi preferau procedee mai degrabă indirecte, mai ocolite, să le zic mai „subtile”. Cele descrise sînt tehnici mai degrabă de „război”, fie el şi doar informaţional. Celelalte sînt tehnici „de guerrilla”, de hărţuire, dintr-un îndelungat război de uzură. Nu trebuie nici ele dispreţuite pentru că, în absenţa lor, cultura din cei aproape cincizeci de ani de comunism ar fi fost şi mai săracă, şi mai malformată de o ideologie dementă, şi mai mutilată, decît a fost. Nu toţi creatorii au avut curajul luptei deschise, dar unii dintre ei nu s-au lăsat complet „mancurtizaţi”, au încercat să respire cît de cît normal într-un mediu îngrozitor de poluat. Fără efortul lor, adesea disproporţionat, cu un consum uriaş de energie şi nervi în raport cu rezultatele obţinute, tranziţia noastră nenorocită, inclusiv la nivel mental, ar fi fost încă şi mai puţin promiţătoare. Iar dacă tranziţia mentală ar fi mers mai greu, e limpede că toate celelalte – economică, legislativă, instituţională – ar fi riscat să se blocheze de-a binelea. Poate nu e întîmplător faptul că o bună parte din cei care, după decembrie 1989, au inaugurat presa liberă din România proveneau fie din presa studenţească a regimului anterior, fie din cea literară. Deci, din acea parte a presei care, deosebit de cea „ideologică”, se exersase îndelung în lupta cu cenzura, pentru a obţine mici oaze de libertate de exprimare, mici insule de normalitate.

 

  1. Tehnicile de „guerrilla” şi vulnerabilitatea cenzurii

 

            Limbajul aluziv, cel eliptic ori criptat prin recursul la limbaje tehnice era o bună tehnică a evitării cenzurii dar, din păcate, şi de reducere drastică a numărului de cititori, cel puţin al acelora care să şi înţeleagă despre ce este vorba. Puteai, de pildă, chiar cita din autori interzişi, dînd doar titlul operei, nu şi pe al autorului. Am putut astfel cita pe Cioran, Culianu, odată chiar şi pe Virgil Ierunca, destul de copios, menţionînd doar titlul articolului pe care i-l dedicase lui Eliade în volumul special editat de Cahiers de l`Herne 1978. În acel comentariu, îl citam de altfel şi pe Culianu, dîndu-i numele!, şi cred că a fost prima oară înainte de 1989 cînd s-a putut. A doua oară a reuşit Sorin Antohi, care a publicat un interviu cu regretatul cărturar în Revista de istorie şi teorie literară care, mai tehnică fiind, cu mai puţini cititori decît o publicaţie pentru publicul larg,, avea un regim de cenzură mai relaxat, fiind „citită” de un funcţionar „specializat” de la Academie. Îmi amintesc amuzat că, în Dialog, Luca Piţu a dat un frumos motto extras din Cioran unuia din eseurile sale, ortografiindu-i acestuia numele pur şi simplu pe dos: E. M. Naroic!

Sigur, trebuia să ai imaginaţie, să-ţi exersezi inteligenţa, să nu-ţi pese pe deasupra şi să nu uiţi că atenţia cenzorului – ori a cenzorilor, cum era cazul după 1977 – era una orientată. Am cîştigat un pariu cu cîţiva prieteni de-ai mei în legătură cu posibilitatea de a publica un articol despre pluralism. Am ales critica literară, am argumentat ce bine e că există acolo pluralism, am descris pe scurt formele acestuia – critică tematică, psihocritică, critică impresionistă, de inspiraţie sociologică ş.a.m.d. –, după care, în fraza finală, conchideam că „pluralismul e benefic şi vital în orice domeniu”! A trecut de vreo trei instanţe de cenzură – poate că se bazau şi una pe alta! –, articolul a apărut, am cîştigat nişte sticle de votcă de la amicii mei, nu s-a întîmplat nimic, dar probabil că nici un procent dintre cititorii articolului nu şi-au dat seama ce spuneam eu, de fapt, acolo!

Cel mai dificil pentru cenzori era însă să-şi facă treaba atunci cînd era vorba de spectacole. Textul era, desigur, cenzurat în prealabil, iar unele din piese aparţineau clasicilor şi nu puneau probleme. Puneau însă spectacolele ca atare şi nu de puţine ori un spectacol după Caragiale ori Cehov dispărea de pe afiş imediat după premieră – Pintilie, Ciulei ori Tocilescu ar putea depune mărturii mai bune decît ale mele. Sigur, exista aşa numita „vizionare”, în care echipa de activişti, cenzori, securişti etc, vegheau la puritatea ideologică a spectacolului şi scoteau replici, cuvinte, scene întregi. Numai că, în spectacolele propriu-zise, cum ar fi putut cenzura gesturile actorilor, intonaţiile acestora, pauzele semnificative dintre cuvinte? Din acest punct de vedere, cu totul senzaţional mi s-a părut un spectacol al trupei Divertis din anii optzeci, pe vremea cînd se întrerupea mereu electricitatea. Spectacolul începea pe întuneric cu replica: „Cine stins lumina?”, iar răspunsul era „E stinsă de la tablou!”. Doar că, în momentul în care se aprindea lumina, mîna actorului – nu mai ştiu dacă era Toni Grecu ori Greţcu – era îndreptată spre „tabloul” cu Nicolae Ceauşescu, agăţat parcă dintotdeauna pe scena Casei Studenţilor! Îmi amintesc şi acum, feţele marmoreene ale activiştilor, securiştilor şi profesorilor conformişti din acea sală. Sigur, textul fusese cenzurat, dar cum ar fi putut cenzura punerea în scenă? Slavă Cerului, toţi politrucii au fost atît de speriaţi încît au acoperit toată povestea. Sînt dintre fericiţii care au văzut, probabil, cea mai curajoasă atitudine „de sceană” din toată istoria comunistă a ţărişoarei. Cu vreo douăzeci de ani mai înainte, desigur că băieţii de la Divertis ar fi ajuns la Canal, iar acum ar fi fost membri AFDPR. Ar fi păţit-o ei şi atunci, dacă frica politrucilor n-ar fi păzit bostănăria.

De altfel, acest joc de-a şoarecele şi pisica cu cenzura nu era complet lipsit de riscuri. O mulţime de regizori, după vreo montare îndrăzneaţă, au plecat să monteze în altă parte. După ce te prindeau că „i-ai fentat”, cenzorii deveneau mult mai vigilenţi şi-ţi tăiau şi ceea ce n-ar fi fost cazul. Iar cînd li se părea „băieţilor” că ţi-ai bătut prea mult joc de ei, că există riscul să contaminezi „minunatul tineret revoluţiona”, îţi dădeau pur şi simplu peste bot. Pe 18 mai 1983, Securitatea a declanşat o anchetă de mari proporţii împtriva tinerilor, pe atunci!, scriitori din jurul revistelor Dialog şi Opinia studenţească, începînd cu profesorii Al. Călinescu, Luca Piţu, Tereza Petrescu-Culianu, continuînd cu Dan Petrescu, Dan Alexe şi cu studenţi foarte tineri din redacţie. Revistele erau lăudate periodic la Europa Liberă, pentru calitatea unora din texte, pentru curajul ori inteligenţa altora, iar asta devenise insuportabil pentru regim. Percheziţii, anchete, ameninţări, şedinţe de demascare cu „oamenii muncii”, Al. Călinescu şi Sorin Antohi daţi afară de la conducerea Dialog-ului, iar eu de la cea a Opiniei studenşti.  O parte dintre noi nu am putut publica nimic vreme de vreo şase luni, Dan Petrescu n-a reuşit să publice decît sub pseudonim cîteva articole şi traduceri în reviste şi almanahuri SF pînă prin ianuarie 1987 cînd, devenind opozant deschis, n-a mai publicat decît artciole, interviuri şi scrisori împotriva dictaturii în presa internaţională. Luca Piţu a fost exclus din Universitate în iunie 1989, nici eu nu m-am simţit mai bine în octombrie 1989, după semnarea apelului împotriva lui Ceauşescu iniţiat de Dan Petrescu. Dar tot ceea ce am scris în acest ultim paragraf ar putea fi începutul unei alte poveşti din vremurile cenzurii. Pentru că, în toate formele sale, cenzura mi s-a părut cea mai perversă, mai eficace şi mai sinistră armă a regimului de tristă memorie. De aceea, nu pot decît să mă îngrijorez cînd observ formele poate mai subtile, dar la fel de periculoase, în care se insinuează acum în diferitele dimensiuni ale spaţiului public băştinaş – de la cenzura economică şi controlul publicităţii la procesele de opinie şi bătaia propriu-zisă aplicată tot mai frecvent jurnaliştilor şi spiritelor libere.”

 

 

 

[1] Liviu Antonesei (n. 25 aprilie 1953, satul Vlădeni, județul Iași) este scriitor, cercetător, publicist, politician democrat, actualmente retras din politică, profesor universitar în Iași. A absolvit școala primară, gimnaziul și liceul în acest oraș. A optat pentru secția de Psihologie-Sociologie a Universității din Iași, pe care a absolvit-o în 1976. În timpul studenției, a descoperit presa studențească, fiind titular al rubricii de sociologie a revistei Dialog și redactor-șef adjunct al surorii sale Opinia studențească. A revenit la conducerea celei din urmă în 1980, iar în mai 1983, a fost eliberat din funcție în urma unei prime anchete a Securității, foarte decisă „să facă ordine” în rândurile tinerilor scriitori ieșeni. Între 1976-1978, a fost psiholog-terapeut la Centrul logopedic interșcolar din Iași și profesor de Logică și Psihologie la Liceul pedagogic din același oraș. Între 1978-1989, a fost cercetător în Științele educației la Centrul de științe socioumane al Universității ieșene. Din 1990, este Lector la Catedra de Științele educației a aceleiași universități. Din 1996, este doctorand în Ştiințele educației cu o teză despre pedagogie ca știință a culturii”. Din 1978, autorul a circa o sută de studii științifice din domeniile sociologiei educației, istoriei intelectuale, istoriei și filozofiei culturii, didacticii moderne, metodologiei cercetării educației și științelor politice. În septembrie 2001, și-a susținut doctoratul, iar din ianuarie 2002, a fost promovat Conferențiar universitar. Din octombrie 2005, devine, prin concurs, Profesor la aceeași catedră. Debut în volum în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului, Editura Junimea, Pharmakon, poezii, Editura Cartea Românească, 1989, Căutarea căutării, poezii, Editura Junimea, 1990, Jurnal din anii ciumei, 1987-1989, Încercări de sociologie spontana, eseuri, Editura Polirom, 1995; 1990, Vremea în schimbare, interviuri, Editura Moldova, 1995, O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica, Editura Polirom, 1997, Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, Editura Axa, 1999, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, eseu, Editura Ars Longa, 2000, Un taur în vitrina de piatră (poezii, Editura Adenium, 2013). În perioada 1974-1976, este redactor-șef adjunct la revista Opinia studențească. În anii 1980-1983, este redactor-șef adjunct la aceeași revistă. Între 1990-1995, devine redactor-șef adjunct la revista Convorbiri literare, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Între 1990-1995, este membru al Uniunii Scritorilor și al Consiliului său de conducere; demisionează din ambele în toamna anului 1995. Este membru al PEN Clubului român din 1990 și al ASPRO de la înființare. Devine Director literar-artistic al revistei Timpul din august 1993 și director din 1998; este președinte-fondator al Fundației culturale Timpul în 2000, instituția editoare a revistei în acest moment. Din 1974, este autor a circa 1500 de articole, eseuri, cronici în presa culturală și curentă.  A fost tradus în antologii de poezie și în reviste din Ungaria, SUA, Grecia, Italia, Germania, Rusia, Franța etc. Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – Lumina piezișă, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

[2] Varianta primă a textului, în limba franceză, este Notre censure de tous les jours, apărut în volumul – Adrian Neculau (sous la direction), Preface Serge Mosovici, La vie quotidienne en Roumanie sous le communisme, L`Harmattan, Paris, pp. 131 – 139; apoi, la Polirom, cu acelaşi titlu tradus în lb. Română, în 2004 şi în volumul din 2014, coordonat de Sorin Bocancea

[3] Institutul European, Iaşi, 2014

 

Publicat în Fără categorie | 24 comentarii

Dorin Tudoran – Iar s-au speriat cei de la UASCR…


UASCR este sigla pentru Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, organizație care era mai selectivă la începuturi, dar pe vremea studenției mele ajunsese să-i curpindă pe toți studenții. Între altele. era și editoarea a două publicației centrale – Viața Studențească și Amfiteatru, iar prin filialele din centrele universitare, a încă vreo 15 – 20 de reviste, cum erau, la Iași, Dialog, la nivelul Universității, și Opinia studențească, revista centrului universitar. Dorin Tudoran ne prezintă azi un episod din istoria nesfîrșită a cenzurii… Sîntem în 1980, în principiu, cenzura nu mai exista din 1977, doar că aceasta dispăruse ca „cenzură de stat” – Direcția presei și a tipăriturilor -, în fapt căpătînd mai multe niveluri, de la cel redacțional, care nu avusese obligația cenzurării, pînă la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, iar în cazuri mai dificile la Secția de presă a CC al PCR

Revistele centrale erau făcute de redactori angajați, cele din teritoriu de voluntari, nesalariați, care primeau o dată la cîteva luni un fel de „premii”, modeste. Poate din acest motiv, dar și din cel al vîrstei, unele reviste din teritoriu erau mult mai curajoase decît cele centrale și decît celelalte reviste din țară. Dar curajul se plătea, pînă la urmă! În 18 mai 1983, Securitatea a declanșat o vastă anchetă în mediul revistelor studențești ieșene, care a cuprins circa 25 – 30 de persoane, studenți, tineri universitari și cercetători, care lucrau sau colaborau la cele două reviste. Conducerile au fost schimbate, dar revistele și-au menținut pînă la căderea regimului un nivel al deschiderii și curajului mai ridicat decît cel obișnuit în presa vremii…

https://anamneze.net/iar-s-au-speriat-cei-de-la-uascr/

CCI19022018_2-1-1-234x300.jpg

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

RIP Didier Lockwood!


Astăzi ne-a părăsit, la numai 62 de ani, muzicianul francez Didier Lockwood, unul dintre cei mai buni violoniști de jazz din lume. Postez linkul către site-ul său, precum și două piese interpretate de muzician. Mulțumesc lui Bogdan Stoicescu pentru linkurile muzicale.

http://didierlockwood.com/

Publicat în Fără categorie | 8 comentarii

Geta Brătescu, 91 de ani, portret în N Y R of Books


merlin_131322898_aacf6555-6bb3-4ac1-8772-f33c1c038477-superJumbo

La 91 de ani și în plină activitate artistică, plasticiana Geta Brătescu se bucură de un frumos articol în New York Review of Books – Still Making Art, and Sly Jokes, at Age 91 – semnat de Ana Codrea-Rado. Chiar mi-a făcut plăcere să-l citesc, mai ales că-mi amintesc de ilustrațiile la cărți pentru copii din care a trebuit să se descurce în anii 50. Mulțumesc frumos lui Gheorghe Câmpeanu pentru semnalare.

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii