Articolul publicat de Dorin Tudoran în această săptămînă, la rubrica sa din revista România literară, este cumva urmarea celui de săptămîna trecută. De data aceasta, apelînd la exegeți cunoscuți, dar și la propria sa experiență literară, DT abordează ceea ce s-ar putea numi, mai ales dacă ar exista, calitatea lirică a discursului propagandist ținut de tînără poetă Gorman la instalarea lui Joe Biden la Casa Albă…
Whitman, Gorman și Thunberg
The Hill We Climb este mai degrabă un discurs-poematic decât un poem. Momentul, contextul și o prezență foarte plăcută au transformat, rapid, un reușit spectacol de divertisment socio-politic într-un eveniment literar. Apele oceanului de elogii au fost tulburate deocamdată doar ici și colo.
Un demers analitic semnează Tabish Khair, la 30 ianuarie în THE HINDU. La întrebarea-titlu, Does Amanda Gorman’s poem match up to the standards of the best Anglophone poetry by Black poets?, analiza lui Khair răspunde tranșant: Nu.
Autorul nici nu ia ca termen de comparație texte celebre ca Omeros, poemul epic al lui Derek Walcott, pentru bunul motiv că ar putea fi “un exemplu prea literar”, ci se mulțumește cu texte mai scurte.
În opinia lui Khair, textul Amandei Gorman nu rezistă comparat cu poeme ca Listen Mr. Oxford Don al lui John Agard sau If I Woz a Tap-Natch Poet al lui Linton Kwesi Johnson. Multe „clișee standard”, inabil administrate. Nu puține stângăcii lingvistice. Începutul poemului este considerat doar “unul decent – pentru poemul unui student.” Ritmulebun, când textul e recitat. În textul tipărit, el devine “dezamăgitor”.
Recunoscând meritele spectacolului oferit de poeta-activistă la 21 ianuarie, Jay Sizemore (The POM Newsletter) introduce în discuție un element important: raportul dintre poezie și subcategorii ale poeziei. Gorman este o ”spoken-word artist”, practică o lirică ce se încadrează în subcategoria de poezie cunoscută și sub numele de “slam”, “amestec de spectacol, scris, competiție și participare a audienței”.
Scrie Sizemore despre poemului lui Gorman: “Îndeplinește el, în ochii mei, standardele pe care trebuie să le atingă meșteșugul poetic modern? Nu neapărat. Pot găsi slăbiciuni în el. Cred că poate fi revăzut și îmbunătățit prin eliminarea bizareriile lingvistice, clișeelor și a efortului didactic de a-i convinge pe cei deja convinși. Dar, în același timp, pentru stilul spectacolului, multe din lucrurile acestea sunt secundare. Am simțit întotdeauna că genul de poezie ‘slam’ este predispus să cadă pradă trucurilor stilistice în defavoarea substanței, dar asta nu e decât o trăsătură a acestei subcategorii a poeziei.“
Întorcându-mă la analiza lui Tabish Khair, scriitor și profesor asociat în Departamentul de Engleză al Universității Aarhus din Danemarca, iată o secvență din finalul ei în care autorul disociază valoarea textului de speranțele poetei-activiste într-un viitor socio-politic mai bun: “Nu-i facem o favoare lui Gorman, aducând laude nemăsurate poemului ei, oricât de mult i-am împărtăși speranțele. Mai presus de orice, nu facem o favoare poeziei scrise de autori de culoare coborând ștacheta atât de jos. “
Amanda Gorman are 23 de ani și trăiește într-o țară unde se poate exprima fără asumarea vreunui risc. La 29 de ani, într-o dictatură, Evgheni Evtușenko publica Babi Yar, poemul în care denunța atât falsul istoric practicat de Kremlin, care arunca vinovăția pentru masacrarea populației evreiești din Kiev pe umerii naziștilor germani, cât și antisemitismul care era încă în floare în Uniunea Sovietică.
E greu de ghicit cum va evolua, ca poetă, Amanda Gorman, dar ar fi foarte trist să fie transformată – cum pe drept se teme un om în ale cărui temeri cred – într-o Greta Thunberg a poeziei mondiale. Deocamdată, mai toată lumea dansează după partitura lansată de cei mai importanți critici și istorici literari americani ai momentului – Oprah Winfrey și Michelle & Barack Obama.
Dacă tot vorbim despre răni, durere, reconciliere și vindecare, cei trei „cognoscenti” ar putea citipoemele The Wound-Dresser și Hymn of Dead Soldiers, dinvolumul lui Walt Whitman Drum-Taps, publicat în 1865, după Războiul Civil.
Dacă vor găsi puterea să-i ierte pe Walt Whitman că a fost alb și pe albul republican Abraham Lincoln că a semnat Proclamația de Emancipare, în vreme ce Partidul Democrat, al „omului de rând”, s-a opus abolirii sclaviei, există șanse să înțeleagă diferența dintre speech și poetry.
Dacă nu, nu.
