Markó Béla – Trei poeme din volumul „O propoziție despre libertate”

Markó Béla este poetul de limbă maghiară din România care îmi place, probabil, cel mai mult. Mă refer la poeții activi. E adevărat că nu știu maghiara, așa că l-am citit mereu în traducerile prietenului nostru Kocsis Francisko, dar știm cu toții uriașul dar pentru traducerile din literatura maghiară cu care este înzestrat Francisko. L-am citit mai întîi în antologia poeților maghiari de la revista Echinox, realizată de neobositul Francisko, iar acum doi ani, volumul Badminton, din care am și publicat pe acest blog, mai precis aici

Cercul Poeților Apăruți (7) – Béla Markó: Judecata de apoi

Spre sfîrșitul anului trecut, poetului i-a apărut un nou volum în versiune românască – O propoziție despre libertate (Curtea Veche, București, 2022), de bună seamă că tot în traducerea prietenului nostru Francisko. La începutul săptămînii, am primit cartea tipărită, iar ieri, poemele solicitate lui KF în versiune electronică. Public astăzi trei, dar voi recidiva. Îmi place foarte mult…

În spatele măştii, poezia

(Maszk mögött a vers)

Culoarea depărtării e azuriul.

Când se află departe, totul devine dulceag,

siropos, albăstriu. Piatra, copacul, pânza,

chiar şi lanul galben de grâu. Dar şi sângele,

şi lacrima, şi saliva. Depărtarea care

albăstreşte. Nesfârşita pădure azurie,

muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul

azuriu. În logica aceasta, dacă-i azuriu,

e îndepărtat şi ce-i apropiat. Deşi poate fi

uneori albă sau neagră, în pandemie şi masca

e de cele mai multe ori azurie. Nu am habar

de ce. Acum rostesc prima oară o poezie

din spatele măştii. E o senzaţie stranie.

Microfonul îi dă volum, sonorul e în regulă.

Dar la inspiraţie mi se lipeşte când şi când

de buze şi uneori simt violent că nu mai am aer.

Ar trebui exersat şi lucrul acesta. O poezie

în spatele măştii. Cuvinte fără chip.

Câte-un sunet este reţinut de azuriu

ca stropii contagioşi de salivă. O botniţă

foarte deasă pe gura poetului. Buzele,

dinţii, limba. Nu se vede nimic.

Doar depărtarea îndulcită. Încep

să-ţi urmăresc mâna, Doamne, copacii

bătuţi de vânt, norii, firele de iarbă legănate

într-o parte şi alta, sperând să-ţi înţeleg

limbajul de semne, dacă nu-ţi mai pot citi

de pe buze din cauza măştii albăstrii.

Deşi ştiu precis că spui o poezie, deasupra

creştetului meu se deformează, când inspiri,

imensa ta mască. Îndărătul ei, stropi de salivă,

stele mărunte. Da, te poţi deprinde

şi cu masca. Aproape la fel de uşor cum

te obişnuieşti cu tăcerea, în timp ce toată

lumea crede că spun o poezie. Da de unde.

Mai devreme sau mai târziu, o tăcere colosală

se va lăsa peste noi, ca peste surzii care citesc

de pe buze. Vrăbii, mierle, ciori, greieri, viespi,

vânt, ploaie, totul, totul vorbeşte simultan.

Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc.

Rugă către zeii greci

(Könyörgés görög istenekhez)

E favoritul zeilor Ahile cel iute de picior,

dar nu va întrece ţestoasa tocmai din acest motiv,

deoarece pe pajiştile însorite ale timpului divizat

în unităţi tot mai mici, deşi muritorii îl credeau

indivizibil, şuvoiul acela neîntrerupt,

stăvilit uneori de câte-un smoc de iarbă

ori de petalele repede ofilite ale păpădiei,

mai devreme ori mai târziu sigur l-ar împinge,

pe alergătorul de neoprit, pe fugosul cu origini zeieşti,

lângă ţestoasa liniştită cu paşi târşâiţi,

apoi ar şi întrece-o şi ar ajunge primul la ţintă,

însă nu-i nici în interesul lui, de fapt, întrucât

în spatele lui Ahile goneşte şi teribila moarte,

se apropie tot mai mult, şi totuşi nu-l va ajunge niciodată

câtă vreme are ţestoasa în faţă, moartea rămâne în urma lui,

numai dacă săgeata lui Paris, respingând şi ea

paradoxul lui Zenon, ar nimeri călcâiul

atât de spornic săltat de eroul aheu,

o, Zeus, îngăduie-mi încă o vreme să savurez

superbul raţionament al înţelepţilor tăi,

exact nesfârşit de multul cât durează şi zborul pietrei

aruncate spre trunchiul copacului în lumina dimineţii,

îngăduie-mi să încap pe-un smoc uscat de iarbă,

în mijlocul unei flori galbene de păpădie,

în urma invizibilă a unui picior de furnică,

deoarece astfel până şi moartea ar fi doar un accident,

nu o lege pentru ţestoasă şi pentru Ahile,

deci să nu fie lege nici pentru mine.

Hybris

(Hübrisz)

Visul se deosebeşte de realitate prin faptul

că la trezie devenim îndeobşte conştienţi

de forţa sau de slăbiciunea noastră,

adică ne putem cântări şansele,

şi tocmai de aceea ne comportăm precum

cei ce-şi stăpânesc soarta, deşi faptul nu-i,

fireşte, pe de-a-ntregul adevărat, însă-i mai

presus de orice îndoială că-n vis soarta decide,

uneori cu totul infantil, e drept, deoarece

orice e posibil, însă nu născocim, de fapt,

nimic noi înşine şi nici nu depinde de noi

cum se va sfârşi un vis sau altul,

nici vorbă ca eu să visez, de pildă,

ceva ce mi s-a întâmplat deja înainte,

e tocmai dimpotrivă, în realitate

nu mi se întâmplă să mă rătăcesc

şi nu uit unde mi-am lăsat maşina,

n-am picat la niciun examen,

n-am rămas singur nici în piaţa încă foarte

animată puţin mai devreme, n-am pierdut

niciodată biletul de tren şi nu mi-am uitat

valiza pe vreun peron, dar toate acestea sunt

un fel de avertisment, se pare, că vine vremea

când va trebui să ispăşesc pentru eşecurile

amânate, deoarece fiecare călătorie autentică

se opreşte la jumătatea drumului.