Nu țin contabilitatea riguroasă a creației colegilor mei de generație, dar la o privire oricît de sumară este evident că Liviu Ioan Stoiciu este cel mai productiv dintre ei. Aceasta nu este, desigur, o judecată de valoare, ci una de existență. Dar judecata de valoare începe din momentul în care constat că poemul și-a fixat de la primele volume, La fanion și Inima de raze, ștacheta foarte sus și aceasta a rămas acolo pînă la acest volum apărut la sfîrșitul primăverii – Luare aminte (Editura ROCart, 2022). Între timp, poetul a mai publicat și vreo zece excelente volume de proză și memorialistică… Îi mulțumesc că mi-a trimis și versiunea electronică a cărții, am putut s-o citesc și prin efoort propriu. Desprind două poeme din volum…
O bestie
Îşi pierde, pe zi ce trece, din substanţă, altfel
nu-şi explică – nu-i mai arde de nimic, în fiecare oră
se prăbuşeşte moral, abia spre seară îşi
mai revine, îşi distrage atenţia, dar noaptea reuşeşte să
se descarce complet şi e normal să o ia
dimineaţa de la capăt, să redescopere ce e mai supărător.
O porcărie. Degeaba are impresia
că răspândeşte iraţionalul în lume şi îl mai guvernează. E
convins că el se află în toate câte există,
reunind începutul cu sfârşitul, şi i se dă dreptate. Dacă
moare el, dispare fiecare
lucru – de aceea tremură toate de frică, întru totul
supuse, stau sub lovitura
lui. Numai că şi lui îi e frică de el însuşi şi stă
retras, nu-l mai găseşte nici dracul când îl
cauţi, unde a ajuns? Acum e dat la munci sub un mal,
vrea să-şi ridice o casă de vacanţă în
lumea lui? Totul
e cât se poate de neplăcut. Nu-şi explică de ce-i e
atât de rău, a pierdut din calităţi,
are o stare sâcâitoare de haos, pe care şi-o stârneşte,
modelele de gândire logică nu-l mai
ajută, nu mai ştie ce demersuri trebuie să facă pentru
a trage concluzii valabile. Şi nici cum se
operează corectări, atunci când apar discrepanţe. „Înainte,
laşule, mişcă-te înainte! Nu da înapoi!”, aude –
şi-şi acoperă urechile.
Ce se zvârcoleşte în el e o bestie.
Un păcat mic
Acesta este un păcat mic, zice tânărul, rob sieşi — şi-şi
ridică, deasupra capului, cuţitul
însângerat, după ce şi l-a înfipt în inimă şi l-a scos
icnind, căzut în
genunchi. În faţa oglinzii dulapului. Ce
am vrut să demonstrez cu asta, Moşule? Linge
sângele de pe cuţit, „are gust bun”. E o dovadă de iubire.
Aici, unde domnesc plecăciunile pe
covoare roşii. Fapta mea vine din trecutul mai îndepărtat,
care mocneşte sub cenuşă. Matale
ştii toate aceste lucruri mai bine ca mine: te rog, deschide
fereastra! În duh.
Moşul îşi face cruce: eşti martor la întoarcerea ciocârliilor acum, fiule, către cine vrei să te îndrepţi? Oprit la lumina tremurătoare a unei candele. Ciocârliile te vor călăuzi, oricum, greşit — trei zile mai târziu. Să trimiţi o telegramă, dacă ajungi, în genul: „Am sosit la Moscova, totul e bine.”
@ntonesei's blog 