Liviu Antonesei (1998): „S-ar putea ca viața literară la Iași să devină mai calmă după aceste erupții de nervozitate”


Din primăvara lui 1997 pînă în primăvara următoare, Viorel Ilișoi a publicat în revista Timpul, pe care o conduceam, o serie continuă de interviurt și o masă (aproape) rotundă, sun genericul Viața litera pe Bahlui. Idee anchetei i-a aparținut, eu am fost numai foarte bucuros că avut o idee atît de bună. Pe care, de altfel, a dus-o cu succes la bun sfîrșit. Recent, Viorel a avut altă idee bună, a adunat intreviurile între coperțile unei cărți, a adăugat un bogat aparat de note, indici, o prefață, un interviu cu șeful actualei serii a revistei și o podfață sociologică de Dan Lungu. A ieșit un document de istorie literată indispensabil celot care vot să înțeleagă viața literară din ptima parte a transiției de pe aceste locuri. Reiau aii intreviul cu mine, care încheia ancheta. Nu înainte de a trimite la un articol în care prezentam mai pe larg cartea. Recomand lecura notelor lui Ilișoi, nu doar pentru că sînt savuroase, dar dau foarte multe informații utile pentru înțelegerea epocii și a oamenilor ei…

S-ar putea ca viața literară la Iași să devină mai calmă după aceste erupții de nervozitate

            VIOREL ILIȘOI – Domnule Liviu Antonesei, domnule director, domnule președinte al Consiliului Județean Iași… Nici nu știu cum să vă mai spun. Circumstanţele au făcut ca în 1997 să vă văd mai degrabă la televizor decât în carne şi oase, am vorbit mai mult la telefon decât față în față, în redacție. Și iată că pentru acest interviu ne-am întâlnit tocmai aici, în Bucureşti, nu la noi, în Iași[i]. Nu ştiu cum vi se pare ideea de a acorda un interviu chiar revistei pe care o conduceţi, dar din punctul meu de vedere este obligatoriu, pentru că nu pot încheia fără dumneavoastră această anchetă despre viaţa literară a Iaşului, cu atât mai mult cu cât ați fost des pomenit în interviurile anterioare. Vă propun să începem cu o chestiune de „istorie literară” recentă: înainte de a prelua Timpul, din 1993, aţi fost în conducerea revistei Convorbiri literare. Pe care, după cum se spune prin târg, aţi distrus-o. Iar acum, tot târgul spune, fiind președintele Consiliului Judeţean Iaşi, lucrați şi la distrugerea judeţului.

            LIVIU ANTONESEI –Da? E interesant, zău! Ştiu cam din ce guri ies vorbele astea… Sunt băieţi pricepuţi ăştia, după câte văd eu. Se pricep şi la reviste…

            – Întrebarea era: aţi distrus sau nu Convorbiri literare?

            –Revista n-a mai putut continua din cauza lipsei de bani. Ea a mers până în momentul în care tipografia care ne sponsoriza a dat faliment. După aceea, bineînţeles, Uniunea Scriitorilor nu ne-a dat niciun ban, Asociaţia Scriitorilor nu ne-a dat niciun ban, nici n-am găsit alt sponsor care s-o ducă mai departe. Cum adică am distrus o revistă? Se vede cum arată Convorbiri literare acum, faţă de cum arăta pe vremea când eram eu redactor-şef adjunct… E suficient doar să compari colecţia din perioada când eram eu şi cu domnul Dobrescu în conducerea revistei şi colecţia de acum. Să ne uităm fie şi numai la nume, la semnături. Atunci, număr de număr apăreau un Manolescu, un Doinaş, un Sorescu, un Paleologu şi o mulţime de alţi autori de primă mână, ceea ce din păcate nu mai este cazul astăzi. Acum Convorbiri literare este un fel de coterie, nu ieşeană, ci interjudeţeană, fiindcă mai prinde câte ceva și de la Neamţ, Botoşani şi, parţial, Suceava. Mă rog, ăsta e modul lor de a face o revistă. Provincială. Nu spun că nu este nevoie de reviste provinciale, Doamne păzeşte, ci doar că atâta pot, atâta fac. Eu nu acuz pe nimeni că a distrus-o…

            – Tot ceva tipic provincial ne obligă să coborâm acum din înălțimile culturii la instrumentele ei: aţi fost acuzat public că la plecarea de la Convorbiri literare v-aţi însuşit un calculator şi nu mai ştiu ce alte piese din inventarul redacţiei…

            – În mod normal ar fi trebuit să le intentez proces în instanță celor care au afirmat asta, dar este norocul lor că n-am timp. Cum poţi face asemenea afirmaţii fără acoperire? Eu nu mi-am însuşit de la Convorbiri literare nici măcar un bold, nu vorbesc de logistică şi de nu ştiu ce. Slavă Domnului, la Timpul nu se pune problema de logistică[ii], avem de la firma care ne patronează[iii]

            – Ne-ne-ne, e vorba de calculatorul pe care-l aveţi acasă…

            –Acela este un calculator cumpărat pe banii mei încă dinainte de a pleca de la Convorbiri…, aşa că nici nu aş fi avut nevoie, nu numai că n-aş fi făcut-o, moral vorbind. Astea-s nişte ignominii şi-mi pare rău că vin de la nişte oameni care au folosit numele meu ca să pună mâna pe o clădire pentru 20 de ani –e vorba de Casa cu absidă[iv], unde îşi are sediul redacţia Convorbirilor…. S-au dus fără ştirea mea la primar spunându-i că eu sunt pentru ideea aceea, după ce ei preluaseră revista dându-ne pe noi afară cu ajutorul lui Ulici. Şi mă mir că vin de la nişte oameni care anul trecut, când au sărbătorit „Convorbirile…”, au venit la mine să le găsesc sponsori pentru mâncare şi băutură; şi le-am găsit, pentru că eu sunt un om care-şi ajută colegii, chiar dacă aceştia nu sunt adevăraţi colegi. Dar dacă ăsta-i stilul lor, dacă ei se îmbolnăvesc fără bârfă, eu ce să fac? Să-i caracterizez ca psiholog, eventual, dar mă abţin.

            – Credeţi că ascensiunea dumneavoastră politică a provocat, a influenţat atacurile la care destui dintre colegii de breaslă v-au supus în presă? N-au fost iertaţi nici membrii familiei…

            – Fără îndoială. Eu n-am fost niciodată un om comod, totdeauna m-am mai certat, am mai polemizat… Fără îndoială că este aşa, mai ales că acum am această funcţie politică pe care ei o supraestimează, ea nefiind nici pe departe atât de importantă pe cât pare. Să nu uităm că trăim în România, unde obsesia „să moară capra vecinului” deja s-a metamorfozat în „nu care cumva să aibă vecinul capră”; aşadar, mi se pare absolut normal, nu văd nimic nefiresc în asta. Este exact în spiritul psihologiei românești, care s-a văzut de altfel şi-n ancheta noastră din Timpul. A fost extraordinară din punct de vedere psihologic ancheta, a fost un revelator minunat. A scos la iveală nişte complexe care, chiar dacă ulterior au fost negate şi renegate vehement, s-au văzut în multe dintre intervenţiile invitaţilor noştri.

            – Chiar există aceste complexe ale provinciei, ale provincialismului? Vă întreb ca pe scriitor și psiholog.

            – Eu nu cred că sunt neapărat complexe ale provincialismului. Pentru că, nu te supăra, şi eu trăiesc în provincie, şi domnul Al. Călinescu trăiește în provincie, şi Mihai Ursachi trăiește în provincie, şi Emil Brumaru trăiește în provincie, fără ca vreunul dintre noi să fie provincial. Însă ancheta a scos în evidenţă complexe personale, neîmpliniri personale, resentimente, uri vechi de 20 de ani pentru că unul i-a luat gagica altuia[v]sau pentru că odată, când s-au întâlnit la cârciumă, unul nu i-a dat altuia un pahar de vodcă sau de bere, poate şi coniac, poate că nici n-a avut bani… Asta a ieşit la lumină şi, din perspectivă psihologică, într-un fel, viaţa literară de pe Bahlui se vede chiar aşa cum este.

            – E bine sau e rău că se vede aşa?

            – E bine, pentru că altminteri cititorii riscă să creadă că scriitorii sunt altfel de oameni, nişte sfinţi, nişte îngeraşi… Nu, sunt oameni ca toţi oamenii şi unii chiar cu mai multe păcate decât ceilalți oameni. Cred că e bine că s-a văzut asta.

            – Aţi ajuns la conducerea judeţului venind din zona literaturii (în care, de fapt, aţi şi rămas: şi ca scriitor, şi ca şef al unei reviste de cultură). Bună parte din comunitatea literară ieşeană aştepta de la scriitorii promovaţi în administraţia locală să facă ceva pentru literatură, pentru scriitorime. Dumneavoastră, în afară de tartinele şi vinul pentru protocolul sărbătorii de care aminteaţi, ce-aţi făcut în acest sens?

            – Mă mir că nu le este ruşine!… S-au învăţat să aştepte pomană. Eu sunt scriitor şi n-am aşteptat pomană. Eu sunt un scriitor care câştigă bine nu pentru că ar fi prim-secretar de judeţ, de tip nou, ci pentru că are patru slujbe. Cea de „prim-secretar” chiar sper să fie tranzitorie. Aici mi-am asumat o misiune, dar mi-am zis: în clipa în care voi avea garanţii că democraţia în România are un viitor, mă voi şi retrage. În momentul de faţă, fiind ales de populaţie, sigur că trebuie să-mi duc mandatul până la capăt[vi]. Nu cu bucurie, o spun sincer, pentru că problemele sunt atât de complicate, şi îţi iau atât de mult timp, şi-ţi mănâncă nervii… Am făcut şi un diabet între timp, încât nu merită! Mai ales că timpul pe care-l pierd, eforturile pe care le fac nu duc la rezultatele pe care mi le-am imaginat înainte de a accede la funcţia asta –deşi nişte rezultate sunt. Însă sigur că eu rămân, mă consider în continuare scriitor. Şi aceasta este meseria la uneltele căreia voi reveni pe deplin când va fi momentul.

            – Ce se plângea Emil Brumaru de lipsă de timp, dar ce-i la dumneavoastră!

            – Sunt bucuros că, în ciuda acestor activități acaparante, mai am timp să mă ocup de o revistă culturală pe care nu eu, ci o mulțime de oameni o consideră una dintre cele mai bune din ţară. Chiar Manolescu a recunoscut că Timpul nostru e mai bun decât România literară, revista pe care o conduce el însuşi.

            – Asta începe să sune a laudă de sine. Care nu a bine miroase… Mai bine să nu intre în interviu…

            –Ba să intre, de ce nu? Pentru că Timpul nu este o abstracţiune. Deci sunt bucuros că mai găsesc timp să fac această revistă. Sigur, cu ajutorul redacţiei, o mână de oameni[vii]. În momentul de faţă, cu siguranţă că, dacă nu mi-aş fi alcătuit o redacţie care, deşi mică, este mobilă, dinamică, nu aş putea face nici măcar acest mensual. Fiindcă nu ştiu dacă, adunând oră cu oră, încropesc 3-4 zile pe lună în care să mă ocup de revistă! Dar mecanismul funcționează pentru că redacția este foarte bună, chiar dacă nu are nişte nume neapărat celebre. Revista este făcută de nişte oameni tineri.

            – Spuneaţi că vă veţi întoarce pe deplin la uneltele literaturii. Anul trecut, discutând despre proiectul acestei anchete, mi-aţi spus că n-aţi mai scris poezie de şase luni…

            – Ei, s-au întâmplat nişte minuni între timp. De fapt, în primăvara lui ’96 am scris Şapte poeme dintr-o primăvară neagră şi în primăvara anului trecut am scris Alte şapte poeme dintr-o primăvară neagră, pe care le-am publicat în România literară. Cum am intrat binişor în primăvara aceasta, sper să mai scriu măcar încă șapte poeme. Nu-i mai puţin adevărat că nici înainte de ’89 nu mă aşezam la masă propunându-mi dinainte să scriu o poezie. Mă apuca aşa câte-o poezie, uneori… Şi atunci aveam perioade albe, pauze de câte un an, poate şi mai mult… E drept, acum a fost o pauză mai lungă. Am scris în ’90, după mineriadă, un poem violent, mai mult o reacție, dacă vrei, care nici nu ştiu cât mai valorează poetic, pentru că nu l-am mai revăzut, şi până în ’96, iată, trecuseră 5-6 ani în care nu scrisesem, nu? Dar asta e: poezia îţi vine sau nu-ţi vine.

            – Din câte ştiu eu, de la Pharmakon încoace n-aţi mai publicat o altă carte de versuri – dacă nu punem la socoteală ediţia a doua. Când vom citi următoarea carte de poezie a lui Liviu Antonesei?

            – La Cartea Românească apăruse numai jumătate de volum, cenzurat fiind, din păcate, de către redactorul de carte, regretatul poet Florin Mugur, şi mai puţin de cenzură. Însă la începutul lui ’91 eu l-am retipărit integral şi cu titlul original, Căutarea căutării. În momentul de faţă (dat fiind că am aceste 15 poezii noi, plus că am mai găsit un set de 30 de poezii pe care eu le consideram exerciţii de acum 15-20 de ani, dar mi-am dat seama acum că sunt extraordinar de bune), intenţionez să fac o carte în care să nu reiau nimic din volumul tipărit. Deci cu noutăţi noi şi vechi, dacă vrei… Dar ar trebui să am răgaz, măcar câteva zile ca să le pun în ordine… Întâi să le găsesc pe toate… Şi încă mai trag de timp o lună, poate îmi mai ies şapte poeme şi-n primăvara asta.

            – Altă temă vehiculată aproape în fiecare număr din ancheta noastră a fost aceea că Iaşul zilelor noastre este un oraş depopulat din punct de vedere spiritual. S-a spus că este un târg prăfuit, că n-avem dramaturgi, poeţi, prozatori, mai ales critici…

            –Asta mi se pare o prostie uriaşă. Iașul, la ora de față, se află, după părerea mea, într-una dintre cele mai bune forme culturale pe care le-a avut vreodată. Şi, ca să argumentez, întâi voi fixa ansamblul. Să nu uităm că la Iaşi trăim într-un oraş foarte bine informat, cu 5 cotidiene, 9 posturi de radio şi 5 televiziuni –dacă le socotim şi pe cele prin cablu. Să nu uităm că la Iaşi funcţionează Polirom, una dintre cele mai bune edituri din ţară, şi Editura Institutul European[viii], care, deşi domnul Lupescu nu mai este acolo, şi-a păstrat o anumită ștachetă. Chiar zilele trecute am primit un pachet cu ultimele apariții, formidabile, în domeniul literaturii de idei. Sigur că mai mult traduceri, dar era senzațional ce-am văzut acolo. Plus seriile lor de clasici: mi-au venit un Dante, un Vergiliu şi aşa mai departe. Să nu uităm nici că la Iaşi apar totuşi în mod constant, aşa cum vor fi fiind ele, patru reviste literare. Mă refer la Timpul, Convorbiri literare, Cronica şi Dacia literară. Deci acestea sunt fapte, dacă vrei. Şi să spui că Iaşul nu are autori de prima mână, când în Iaşi trăiesc, şi scriu, şi publică oameni precum Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Dorin Spineanu, Luca Pițu[ix], Cătălin Mihuleac, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Dan Giosu[x] şi alţii –mi se pare o enormitate. Dacă suntem obiectivi, trebuie să recunoaştem asta.

            – Acuma sigur că lucrurile astea în general le-au spus unii despre alţii, dar asta intră în zona antipatiilor personale, ale vechilor şi noilor duşmănii.

            – Oare de ce Dan Petrescu ar dori neapărat să se întoarcă în Iaşi şi ceea ce-l împiedică este faptul că nu se mai termină odată de reparat casa aia pe care a recuperat-o? Sau Mihai Dinu Gheorghiu care, slavă Domnului, are ce face la Paris: el de ce vine să ţină cursuri la Universitatea din Iaşi, din când în când? Al. Călinescu putea să rămână în Franţa liniştit şi totuşi a venit aici, nu? Să nu mai spun că avem un climat cultural internațional la Iaşi! Există un Centru Cultural Francez, o bibliotecă britanică, s-a inaugurat recent noua clădire a Centrului Cultural German, Filarmonica din Iaşi e una dintre cele mai bune din lume, fiind apreciată ca atare şi de Celibidache… Teatrul cred că mai are loc să progreseze. La teatru este ceva ce ar trebui mişcat, să iasă din inerţie. Şi eu cred că se va întâmpla şi asta, mai ales că a apărut acum această fundaţie pentru sprijinirea şi înnoirea teatrului, care cred că va face ceva în această privinţă.

            – După definiţia domnului profesor Al. Andriescu, viaţa literară ar fi o sumă de manifestări: cenacluri, reviste, reuniuni, conferinţe, festivaluri, concursuri şi aşa mai departe. Nu ducem lipsă de cenacluri la Iaşi, dar ele au lansat, în perioada la care ne referim, puţine nume importante.

            –Aici e o problemă, cu cenaclurile… Mă întreb dacă nu cumva sunt prea multe. Poate din această cauză un cenaclu nu mai reuşeşte să impună şi să lanseze nişte nume…

            – E o disipare a forțelor, a talentelor?

            –Poate n-ar fi rău să se concentreze puţin, că nu sunt totuşi atât de multe forţe creatoare –să le spunem aşa –în tânăra generație, încât să ai 8 sau 10 cenacluri, câte tot aud eu că sunt. Mi se pare că sunt cam multe…

            – Pentru ca aceste cenacluri să se reunească într-o mişcare coerentă sau să se decanteze valoric este nevoie de un spirit director puternic. Avem?

            – E adevărat. Probabil oamenii sunt foarte ocupați acum, le ia prea mult timp lupta pentru supraviețuire. Majoritatea oamenilor importanți nu au numai o slujbă, au două, trei, chiar patru slujbe, şi nu mai reușesc să-şi găsească timp şi pentru asta. Şi din acest motiv probabil nu se fac văzuți şi liderii aceia mai în vârstă, mai experimentați, care știu să descopere talentul şi să-l propulseze. Asta n-o poate face oricine.

            – Deducem că starea economică proastă influențează nefast literatura…

            –Fără a fi marxişti, trebuie să recunoaştem că până la urmă filosofia trece prin stomac. Şi literatura la fel. Dar să nu uităm totuşi că niște centre de lansare există.

            – Dacă ne gândim un pic, totuşi, Mihuleac, de exemplu, a fost produs de Timpul… El spune că de Antonesei.

            – Asta a spus-o el, e treaba lui. Nu vreau să spun că eu personal l-am lansat, dar, ca director literar-artistic al acestei reviste, i-am publicat primul o proză în Timpul, l-am sprijinit să publice în România literară, l-am ajutat cât am putut. Timpul, nu eu ca persoană. Deci sunt forme care se substituie cenaclurilor pentru că şi în jurul unei reviste este o atmosferă. Sau: câţi tineri critici am reuşit să lansăm? Erau studenți în anul I sau II şi le-am acordat încredere, le-am dat cronici literare, rubrici…

            – Nume! Că s-a tot vorbit de șubrezimea criticii ieșene…

            –Avem destule. Ovidiu Nimigean şi Codrin Liviu Cuţitaru să spunem că erau mai cunoscuţi. Dar Gerard Stan[xi]? Dar Corneliu Bîlbă[xii]? Deci oameni care erau chiar studenți când i-am promovat. Sau Radu Neculau[xiii], care acum îşi dă doctoratul în America… Au fost nişte tineri pe care noi i-am scos în faţă. Nu numai în poezie, sigur, nu numai în literatura beletristică, dar în general în producţia intelectuală.

            – V-am pomenit despre cenacluri ca să aduc discuția la o altă formă de manifestare a vieții literare, despre care nu s-a mai vorbit în anchetă, şi anume la Serile revistei Timpul. Ce eficacitate, ce finalitate are această manifestare? Am văzut că vin mereu aceiași oameni, 10-15, iau o revistă, ascultă ceva şi se grăbesc apoi la protocol, unde beau vinurile aduse de Dan Giosu, organizatorul Serilor…

            – Ăsta ar fi publicul constant, dar au fost şi întâlniri cu 60-70 de oameni, nu mai încăpeau în sală. Contează şi ce invitat reușești să aduci… Din păcate, contează şi dacă directorul literar-artistic al revistei are timp să vină… Şi cum directorul e ocupat adesea, nu poate veni, şi atunci lumea mai pleacă. Şi pleacă în primul rând cei care de fapt îl caută pe director numai în calitatea lui de prim-secretar…

            – Da, am văzut cum eraţi acostat şi vi se cereau case…

            –Mi se cer case, slujbe, sponsori, tot ce vrei… nu-i asta problema… şi din păcate nici nu pot să le dau eu, că nici nu am, şi nici nu e atribuţia mea. Dar ţi-am spus cum e cu pomana… În fine, nu este inutil nici că acel cerc de colaboratori se adună măcar o dată pe lună, că-n rest, vorba aia: noi şedinţe de redacţie nu facem, nu prea avem ocazia să ne întâlnim[xiv], cum ziceai și la început… Şi atunci reuşim să ne mai vedem cu toţii, când reuşesc să vin şi eu, când nu-s plecat din ţară sau din oraş ori când nu sunt pe la nu ştiu ce şedinţă importantă pe nu ştiu unde… Dar sunt de acord că trebuie revigorate Serile revistei Timpul. Înainte de ’96, când nu eram nici eu chiar aşa de ocupat, mă îngrijeam mai îndeaproape. Totuşi, nici atunci nu-mi amintesc dacă am văzut o dată sau de două ori să fie 50 de persoane. Şi când întâmplător erau, probabil le interesau invitații. Trebuie să găsesc o formulă ca invitații să nu mai fie doar din Iaşi, fiindcă i-am cam epuizat, unii au fost invitați şi de câte două-trei ori… Vom aduce invitați din afara lașului.

            – Cum se racordează Iaşul la contextul literar național?

            –Pe de o parte sunt revistele trimise la schimb, pe de altă parte schimbul de texte propriu-zise. Cum ştii foarte bine, Timpul nu e o revistă ieșeană. E o revistă națională care apare la Iaşi. Şi atunci este deschisă autorilor din toată țara, așa cum şi autorii noștri din Iaşi publică în România literară –ceea ce mi s-a întâmplat şi mie; sau Euphorion, de la Sibiu, unde iarăşi am trimis răspunsuri la multe anchete, când am reuşit să trimit, sau la Vatra, Familia, Poesis, Contrapunct şi atâtea altele din toată țara. În afară de schimbul de texte, revista Timpul a mai făcut ceva pentru racordarea Iașului la contextul național. Număr de număr, Timpul a publicat –şi va mai publica –interviuri cu scriitori din afara lașului, în special din București, realizate și de tine „pe viu”, nu prin poştă, sistem care, de ce să n-o spunem, a presupus cheltuieli mari cu deplasarea la București, cazare, diurnă… Cred că suntem singura revistă de cultură care face asta. Deci sunt niște căi de comunicare, cu siguranță, între diverse centre literare din țară. Ca să nu mai spun că atunci când o carte apare la Iași, e comentată peste tot. N-aş vrea să folosesc titlul unei cărți proprii ca să ilustrez această afirmație, însă, de pildă, la Jurnal din anii ciumei, pe care am lansat-o într-un turneu prin mai multe orașe ale țării, am adunat peste 40 de articole despre carte, din care numai șapte sau opt erau din Iași. Restul erau chiar din întreaga țară. Deci dacă se întâmplă ceva la Iași, cu siguranță că este perceput în țară.

            – Dumneavoastră călătoriți mult, vă întâlniți frecvent cu scriitorii din celelalte orașe. Cum se vede lașul literar de la Cluj, de exemplu, sau de oriunde din altă parte?

            –Asta-i nebunia, că o mulțime de oameni care au citit ancheta noastră râdeau. Virgil Mihaiu, din Cluj, Mircea Mihăieș, de la Timișoara, I. B. Lefter, de Ia București, mulți mi-au spus: voi sunteți nebuni?; ce scoateţi voi în Viaţa literară pe Bahlui, când de fapt sunteți mult mai buni decât reiese de-acolo? Şi am spus: da, probabil în texte suntem mult mai buni, dar sunt oameni peste tot… parcă voi, dacă v-aţi aduna să faceți o anchetă despre viața literară de pe Someș, Bega, Dâmbovița şi aşa mai departe, nu tot asta ar reieși: că oamenii sunt oameni şi că scriitorii sunt şi ei oameni?

            – Acum un an revista Timpul a inițiat această anchetă, interviul cu dumneavoastră este printre ultimele şi vom încheia curând acest maraton[xv]. Poate tot acum ar fi nimerit să precizez că scriitorii care nu au apărut în această anchetă nu şi-au spus cuvântul pentru că, sub un motiv sau altul, au refuzat. Mă refer la Luca Piţu, Daniel Dimitriu, Mariana Codruţ, Nicolae Ionel, Cassian Maria Spiridon, Horia Zilieru, Nicolae Turtureanu etc. Cum a fost receptată ancheta, se știe. Dar ce efect credeţi că va avea?

            – Faptul că oamenii şi-au spus în public ce aveau de spus poate nici nu-i rău, că așa s-au mai descărcat tensiunile. Cunoscându-se rolul dialogului în psihanaliză, s-ar putea spune că ai făcut psihanaliză cu un număr de scriitori ieșeni care aveau nevoie să se psihanalizeze. S-ar putea ca viața la Iași să devină mai calmă după aceste erupții de nervozitate, de vorbe aspre şi mai mult decât aspre uneori. Pe de altă parte, vezi, am obținut în centrele celelalte reacții foarte favorabile lașului –ce spuneau colegii de care vorbeam mai înainte. Deci ne-am făcut imagine; şi se pare că imaginea nu ţi-o faci numai atunci când spui lucruri bune despre tine, ci reuşeşti adesea să-ţi faci imagine şi spunând lucruri rele despre tine însuți.

            – Să le zicem sincere, nu rele. Ca şi-n politică, un șut în fund înseamnă un pas înainte… Dar, apropo de receptare şi de imagine, în România literară ancheta noastră a fost numită „soap opera pe care o urmărim cu delicii de matroană în siestă”…

            – Da, frumoasă formulă, ha-ha… e foarte frumoasă, dar mai mult decât sigur se axează doar pe o parte din ce a apărut. Pentru că au fost şi unele intervenții foarte echilibrate, dar care, din păcate, s-au pierdut în erupțiile nervoase ale celorlalți.

            – Cred că toată irascibilitatea a pornit de la antipatiile personale şi de grup. Încă de la primele interviuri s-a vorbit de un conflict, nu atât între persoane, cât între grupările din jurul revistelor. Există cu adevărat un conflict între reviste?

            – Nu văd ce conflict poate să existe. De pildă, eu personal nu sunt în conflict cu nimeni. Nici măcar între persoane nu putem spune că există conflicte. Ce să am eu cu nişte oameni care sunt şi ei cum sunt? –atâta pot, atâta fac. Pot eu să-i dușmănesc pentru asta? Doamne păzește! Nu![xvi] Pe de altă parte, ce împiedică revistele din Iaşi să se dezvolte, când Timpul a ajuns, după unele opinii autorizate, una dintre cele mai bune reviste din țară, dacă nu cea mai bună? Atunci care e problema? Deci o revistă se poate dezvolta la Iaşi indiferent de climat. Că-i lăudată, că-i înjurată, n-are importanţă. Eu cred că dacă e şi înjurată, e chiar şi mai bine. Pe de o parte atrage atenția –ce spuneam mai înainte –şi pe de altă parte s-ar putea ca înjurăturile să nu fie chiar nemotivate şi să te ajute să te autoreglezi.

            – În peisajul publicisticii culturale, Timpul mai are o particularitate: este un caz fericit de revistă care apare de ani de zile pe banii unui om de afaceri. În vreme ce mulţi miliardari autohtoni îşi răstoarnă valizele cu bani în ghetele fotbaliştilor…

            –Două asemenea cazuri au fost în România. Domnul Ion Rațiu, care la un moment dat a sponsorizat România literară şi din păcate a renunțat pentru că i-a cerut familia să nu mai cheltuiască bani, şi domnul Viorel Cataramă, care văd că e ceva mai independent față de familie. Domnul Cataramă finanțează din ’93 această revistă culturală, după ce vreo doi ani a sponsorizat-o ca magazin săptămânal. O finanțează total, integral –asta trebuie spus. În momentul când a acceptat să scoată acest mensual cultural a obținut două lucruri: revista deodată a devenit cunoscută şi apreciată, plus că au scăzut cheltuielile domniei sale. Că mai mult te costă un săptămânal tras în tiraj de magazin, care nu se mai vinde, şi mai puțin te costă o revistă culturală de peste 3000 de exemplare[xvii]care apare lunar. Deci a împușcat doi iepuri dintr-un foc. Și-l felicit pentru asta. Și-i mulțumesc că asigură în continuare apariția revistei, ceea ce pentru foarte mulți oameni bogați poate părea absolut inutil și păgubos –să sprijini cultura!… Mă bucur că a avut înțelepciunea să înțeleagă că liberalismul şi cultura sunt legate între ele mai mult decât credem noi.

            – Totuşi nu atât de legate (fac o glumă) încât o revistă de cultură să devină oficios al partidului…

            – Nu numai al partidului, dar nici măcar al celui care plătește. Ca să fiu sincer, şi eu am avut emoții la început, când am acceptat să fac această revistă… și am acceptat după vreo două luni de discuții cu reprezentanții domnului Cataramă, cărora le-am spus: domnilor, eu fac o revistă de cultură, dar fără niciun fel de presiuni ideologice. N-a avut loc niciun fel de imixtiune a finanțatorului, din iulie ’93, când am preluat revista, şi până acum. Și singurul serviciu pe care revista i-l face domnului Cataramă este o pagină de publicitate pentru firma Elvila. Dacă te gândești că Timpul îl costă sute de milioane pe an şi îi oferă doar spațiul acela (pe care eventual îl poate cumpăra într-o publicație de mare tiraj, şi mai ieftin, şi mai eficient), este uşor să-ţi dai seama că nu poate fi vorba de vreo condiționare. Acesta este un lucru remarcabil şi cred că subliniază de fapt structura sa de liberal.

            – Revistei i s-a reproșat că de la un timp s-a închistat într-o formulă fixă şi că folosește un colectiv rigid de colaboratori, care nu este coagulat de un program.

            –Asta mi se pare extrem de inexact. În ceea ce privește programul, el a fost fixat de la început: promovarea tinerilor, atragerea valorilor culturale naționale etc. – și asta facem în continuare. Am făcut și o structură pe care, în linii mari, am păstrat-o. Times, de pildă, de 200 de ani are aceeași structură și asta-i dă seriozitate. Iar cât privește colaboratorii, în afară de rubricile fixe, care nu ocupă decât o treime din revistă, acolo e circulația de pe lume. Ca să nu mai spun că am schimbat oameni și la rubricile fixe. Ovidiu Nimigean și Gabriela Gavril erau la cronică literară și, pentru că Nimigean a avut o sincopă, iar Gabriela Gavril a plecat în Polonia, am recurs la Codrin Liviu Cuţitaru şi, prin rotație, la câțiva tineri. Nu e nimic închis în această realitate.

            – Aţi schiţat adineauri un fel de program al revistei Timpul. Sunt sigur că datele lui esențiale se regăsesc în programele tuturor revistelor literare din țară. Tocmai referitor la această identitate s-a afirmat în ancheta noastră că revistele care apar la Iași nu au un program, apar cu ce se poate.

            – Din punctul acesta de vedere, un program nu-i suficient să existe şi să fie aplicat. Trebuie să fie şi văzut de către cei care au ochi de văzut. Dacă cineva e orb sau numai chior, nu-s eu de vină.

TIMPUL

Nr. 4 (57), Aprilie 1998


[i] Din ianuarie 1998, am început să lucrez la cotidianul Național, în București, continuând de la distanță colaborarea cu Timpul. Pe Liviu Antonesei l-am prins cu mare greu în Capitală, unde venise la un congres al Partidului Alianței Civice (PAC), și interviul s-a desfășurat chiar în sala congresului, într-o pauză, apoi pe hol, din picioare, în timp ce sala răsuna de aplauze: președintele partidului, Nicolae Manolescu, ținea un discurs. Acest interviu, ultimul din anchetă, a apărut în numărul din aprilie 1998, când Timpul s-a oprit. Și-a reluat apariția în decembrie 1998, pentru doar două numere (decembrie 1998 și ianuarie 1999), după care iar a mai stat oleacă, până în 2000. Dacă n-ar fi fost întreruperea asta, cel puțin două interviuri urmau să mai apară: cu George Pruteanu și cu Dan Laurențiu (sau Cezar Ivănescu). Viziunea lor, de ieșeni mutați la București, cumva mai obiectivă, ar fi completat de minune imaginea Iașului literar din acei ani.

[ii] În 1992, când Timpul era încă săptămânal, și tot sub pălăria liberală a Editurii Viitorul Românesc, a ajuns în redacție primul calculator. Bucurie mare, curiozitate imensă. Veneam pe rând, ca la moaște, să-l atingem. În camera în care fusese instalat, încă mai era (și funcționa!) un telex din anii ’60, precum și două mașini de scris obosite, din care săreau literele pe pereți când scriai mai cu nerv. Noi, redactorii, veneam cu textele scrise de mână sau dactilografiate, care pe unde apuca, iar Mariana Irimiță le culegea la calculator. Minunata mașină țăcănea toată ziua în slujba redacției, iar seara în slujba redactorilor, căci se încingeau concursuri interminabile de Tetris și Solitaire, la care Titus Ceia și Volodia Macovei ieșeau mereu, când unul, când altul, învingători. Era cel mai performant lucru pe care-l putea face unicul computer al redacției. O dată pe săptămână, apoi lunar, scuipa printr-o imprimantă cu ace tot ce i se băgase în gușă. Ieșeau bucăți de ziar, Costel Biolan le asambla pe o masă de sticlă, lipindu-le cu scoci, apoi pleca la Chișinău cu acel unic exemplar, la combinatul poligrafic Universul, de unde se întorcea cu tirajul tipărit. Fapt nemaiîntâlnit la revistele culturale, nici măcar după aceea, redacția avea mașină proprie, o dubiță, pentru transportul tirajelor. Și o cameră de protocol la hotelul Unirea. Din august 1993, când săptămânalul social-politic-cultural a devenit mensual de cultură și s-a mutat la redacția din centru, lângă restaurantul Select, cum nu se putea mai bine, a mai venit un calculator. Lucra la el Costin Rusu, informatician, tehnoredactor, corector, de toate. Un an mai târziu, printr-un efort financiar herculean, s-a achiziționat pentru mine un reportofon. Îl aveam pe inventar. Adăugând câteva mese de lemn, scorojite, scaunele aferente și niște pahare cu care ne mai dezmorțeam inspirația, asta era toată logistica redacției. Cu atât se făurea cea mai bună revistă de cultură din țară. Ca să nu pară puțin, trebuie să precizez că nicio altă revistă de cultură din România nu avea pe atunci asemenea dotări – și poate nici acum.

[iii] Elvila International, firma afaceristului Viorel Cataramă, care avea fabrică de saltele la Mizil și revistă de cultură la Iași. Salarii mici, ca pentru Iași. Chiar foarte mici, ca pentru cultură. Cu bani scoși de la saltea. Ca angajați ai firmei de mobilă, redactorii revistei au putut să-și cumpere de la Elvila televizoare NEI în rate. Color! Al meu a mers perfect vreo 20 de ani, fără să fi suferit vreo reparație. Așa l-am dat mai departe, cu șuruburile sigilate, lui Vlad Ursulean, genialul, ca să aibă și tinerii de la Casa Jurnalistului, tocmai înființată, la ce să vadă știrile. Încă mulți ani după aceea, cât mai treceam pe-acolo, a mers perfect și nu m-aș mira ca, reluându-mi vizitele la Ursulean, să văd că bătrânul NEI (30 de ani acuși!), cu ecranul lui pătrat și cu fundul mare, mai aduce în casă neagra realitate redând-o în culorile lui nemuritoare.

[iv] Casa cu absidă a fost construită între anii 1983-1989, reconstituindu-se pe un alt amplasament străvechea casă a cronicarului Enache Kogălniceanu (1729-1795). Clădirea originală, puternic degradată oricum în 1977, afectată și mai mult de cutremur, a fost demolată. Ideea reconstruirii ei a fost susținută și de Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar PCR la Iași. Noua construcție a fost realizată cu pietre și cărămizi din vechiul imobil, dar ceva mai mai încolo, spre Palatul Culturii. Astăzi, în această superbă clădire se află filiala ieșeană a Uniunii Scriitorilor din România.

[v] Nu e doar o vorbă, despre asta amintește și Cătălin Mihuleac. Nu e cartea locul în care să fie dezvoltat subiectul, e suficient că e consemnat și că i-a fost recunoscut efectul malign în metabolismul corpului literar.

                [vi] Nu l-a terminat. Liviu Antonesei, cel de-al doilea președinte al CJ Iași, de la înființarea acestei instituții, l-a înlocuit pe Ioan Amihăesei (1992-1996), a luat mandatul după alegerile din 1996 și a demisionat în decembrie 1998, fiind urmat de Vladimir Tănăsoiu (1998-2000). Un scriitor înghesuit între un inginer constructor și un medic veterinar.

[vii] Redactori angajați, adică având carte de muncă, eram doar eu și Volodia Macovei (plecat înaintea mea din redacție, sedus fiind de frumusețile literare ale Văii Jiului). Liviu Antonesei era director literar-artistic, Florin Florescu – secretar de redacție, Mariana Irimiță la culegere, Virginia Burduja la corectură, Costin Rusu la tehnoredactare, Frăguța Zaharia la secretariat și casierie, Sorin Rădulescu la administrație și difuzare, Liviu Tarcan, șofer. Plus câțiva colaboratori, titularii rubricilor permanente, iar unii numai cu numele, plătiți simbolic sau deloc: Gabriela Gavril, Dan Giosu, Diana Morărașu, Radu Părpăuță, Gerard Stan.

[viii] Una dintre primele edituri private din Iași, tulpina din care a crescut Polirom (cu același altoi: Silviu Lupescu), din start deosebindu-se de celelalte prin nivelul academic, într-o vreme când pe străzile Iașului te împiedicai de tarabe trosnind sub vrafuri de maculatură. Cu un profil predominant umanistic, publica eseistică, memorialistică, politologie, mitologie, istorie, filosofie, beletristică, dicționare, sinteze, propedeutici, manuale școlare. Unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte ale EIE a fost, în anii ’90, Colecția Maeștrii literaturii erotice, îngrijită de Luca Pițu, de mare succes, pe măsura controverselor stârnite. Atunci am descoperit altă față, neștiută, a unor autori precum Guillaume Apollinaire, Pierre Louÿs, Alfred Jarry, Contele de Mirabeau, John Cleland, Alfred de Musset, Daniel Defoe, Boyer d’Argens.

[ix] „Eseist ingenios, original și erudit, cititor avid cu total recall, povestitor inegalabil, mentor contracultural și provocator al multor promoții de studenți, curajos critic al ceaușismului și adversar ireductibil al oricărui regim politic, al aproape oricăror convenții și norme, Luca Pițu a fost un căutător neobosit al libertății fără limite – nu anomică, ci antinomică, libertară, anarhică. A găsit-o în vremuri grele și a păstrat-o până la moarte, a practicat-o, ludic și (auto)ironic, excesiv și radical, adesea riguros și uneori arbitrar, antieroic și apofatic, cordial și solidar, sever până la calomnie și generos până la iertare ori căință, plasând-o în centrul destinului său singular, în care viața și ideile se împletesc inextricabil.” (Sorin Antohi, Observator cultural nr. 906, 19 ianuarie 2018).

[x] Dan Giosu. 24 martie 1960 (București) – 13 iunie 2012 (Bretagne, Franța, unde este și înmormântat). Poet, prozator, publicist. Fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Absolvent al liceului de arte și meserii Gheorghe Asachi din Iași (1980). Debutează la 20 de ani cu poezii în Convorbiri literare. Își continuă studiile ca autodidact. Boem, personaj îndrăgit al Iașului literar, autotintitulat geniu și cel mai mare poet în viață, compozitor de folk, chitarist, bun interpret, mai ales al propriilor creații.

După revoluție este redactor la revista Timpul, unde ține două rubrici de succes: Trăsurica spre Parnas, dedicată debutanților, și Redebut, dedicată poeților consacrați; prezentările semnate de Dan Giosu erau ele însele adevărate poeme. Publică proză, versuri, recenzii, articole de atitudine în România literară, Cronica, Dialog, Opinia studențească, Convorbiri literare, Contrapunct, Observator cultural. Inițiază împreună cu Liviu Antonesei Serile revistei TIMPUL (1993).

Volume publicate: Întoarcerea cuvintelor (poezii, 1984), Liber ca pasărea (poezii, 1989), Scândura lui Afansol (proză scurtă, 1991), Patru plus îngerul (poezii, 1994), Pătratul umbrei (poezii, 1995), Patru plus patru şi ceilalţi patru(proză, 2006), Cântecul Kumulipo (poezii, 2009), Pourquoi meurt la pieuvre, prose fantastique (2010). Volumul Întâmpinarea Morții, care era în pregătire când poetul s-a mutat în Franța (2010), încă își așteaptă apariția.

Premii: Premiul Editurii Junimea pentru debut (1982), Premiul Asociației Scriitorilor Iași (1993), Premiul revistei Cronica (1994), Marele premiu al Festivalului de poezie de la Petroșani, (1995), Premiul pentru Literatură Vasile Pogor (1996), acordat de Primăria Municipiului Iași (Regele Mihai și Regina Ana fiind prezenți la festivitate).

Referințe critice: Liviu Antonesei, Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu, Constanța Buzea, Ioan Holban, Gabriela Gavril, Constantin Pricop, Nichita Danilov, Daniel Dimitriu, Radu G. Țeposu, Nicolae Turtureanu etc.

[xi] Conf. univ. dr. la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Membru al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie şi Filosofie Practică; membru al Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării şi Retorică;membru al Societăţii Române de Filosofie Analitică. Cărţi publicate: Ordinea naturii şi legile ştiinţei (Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2004); Cunoaştere şi adevăr (Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2006); coautor la Existenţă, Cunoaştere, Comunicare (Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2002). La cărţile publicate se adaugă peste 35 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate şi volume colective. Cursuri publicate (la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi): Construcţia realităţii sociale (2006); Introducere în publicitate, (2006); Cunoaştere şi comunicare (2007); Construcţia mesajului publicitar (2009).

[xii] Corneliu Bîlbă este lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie și Știinte Social-Politice a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde predă cursuri de filosofie aplicată (hermeneutica discursului politic, etica internațională, raționalitatea conflictelor). În perioada 1996-2008 a predat cursuri de filosofie modernă, poststructuralism, filosofia limbajului și teorii ale interpretării. Este doctor în filosofie al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, precum și al Universității Charles de Gaulle Lille 3, cu o teză despre Critica reprezentării și sfârșitul modernității la Michel Foucault (2005). A publicat: Locul metafizic al străinului (2003, coautori: Ștefan Afloroaei și George Bondor), Hermeneutică și discontinuitate (2011), Strategiile interpretării (2017), Interpretare și societate(2017).

[xiii] Radu Neculau (n. 1970), licențiat în filosofie, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Bard College, New York, și Universitatea din Konstanz. M. A. în filosofie la New School for Social Research, New York (1997) și doctor în filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca (1999), doctor în filosofie al New School for Social Research, profesor asociat la Universitatea Villanova din Philadelphia. Colaborator la Altera, Noesis, Revue Roumaine de Philosophie, Revista de cercetări sociale, Revista de filosofie.

[xiv] Îmi amintesc de una din puținele întâlniri în redacție – că-n rest ne descurcam singuri, fiecare știa ce are de făcut, cel mult ne auzeam la telefon. Cum stăteam la țară, niciodată nu veneam la ședințe cu mâna goală. Odată am adus două găleți de cireșe. Din alea mari și cărnoase, soiul California. Dar pentru că erau și frumoase, li se spunea „califorme”. Liviu Antonesei, pofticios, a început să cărăbănească în gură cireșele uriașe, una după alta. „Mai controlează-le, l-am atenționat, vezi că unele mai au și viermi!” „Nu există viermi în cireșe”, a replicat el instantaneu, cu hotărâre, continuând să înfulece incredibil de repede. Am adoptat și eu regula postulată atunci de poet și văd c-a avut dreptate: n-am mai văzut niciodată viermi în cireșe, dacă nu i-am căutat. Am povestit asta ca să consemnez de fapt ce atmosferă destinsă era la sedințele de sumar, cât de bine lucram și ne simțeam împreună. De aceea mergea totul ca de la sine.

[xv] N-a mai continuat. Numărul din aprilie 1998, conținând interviul cuLiviu Antonesei, a fost ultimul. Revista s-a relansat abia în decembrie 1998, dar a fost numai o tresărire de două numere, după care a dispărut iar. Evident, ancheta n-a mai continuat: își pierduse tensiunea, iar eu eram deja de un an la București. Mi-ar fi plăcut să public în carte interviurile făcute în avans pentru Timpul, dar nu le mai am. Voi compensa cumva aducând discuția la zi cu actualul șef al revistei Timpul, criticul și prozatorul Bogdan Crețu.

[xvi] „O mişcare literară presupune cinci sau șase oameni care trăiesc în acelaşi oraş şi se urăsc unii pe ceilalţi cordial.” (George Moore)

[xvii]„Niciuna dintre revistele culturale ieșene nu se susține financiar singură. Fără banii Consiliului Județean, Primăriei sau chiar ai Guvernului, fără sedii gratuite și fără sponsorizări, ar pune lacătul pe ușă în scurt timp. Tirajele sunt nesemnificative, «de sacoșă», cum se spune, de la 2-300 de exemplare, la cel mult 2.000. Ca urmare, ele se distribuie în familie, între scriitori, care ajung astfel să se citească practic unul pe celălalt. La Iași se face astfel mai mult literatură de sertar. Puține exemplare ajung în librării sau la tonete, dar numai în câteva. Zilele când o revistă literară ieșeană făcea legea în toată țara au apus de mult. De altfel, nici revistele cu distribuție națională nu se simt foarte bine.” (Din articolul Tiraje modeste. Presa culturală, literatură de sertar, nesemnat, apărut în săptămânalul Ieșeanul, 17. 06. 2019).

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Liviu Antonesei (1998): „S-ar putea ca viața literară la Iași să devină mai calmă după aceste erupții de nervozitate”

  1. Mi se pare că timpul ți-a dat dreptate în multe privințe privind viața literară a Iașului. Și erai mai optimist pe vremea aceea!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Francisko zice:

    Nu erai prea cruțător, dar nici sever peste măsură. Însă lucid cu speranțe temperate, așa te simt.

    Apreciat de 2 persoane

  3. ontelusdangabriel zice:

    ***// fulgurații
    pietoni la fel de grăbiți precum șoferii
    mișcări haotice având totuși un sens
    niște cuvinte care tot revin
    deși altele sunt cel puțin la fel de
    încă o zi
    un playlist aproape la întâmplare
    însă foarte cool
    dai pe discogs
    ți-alegi un gen de muzică
    apoi un an
    și
    pur și simplu iei la rând artiștii și discurile înșiruite
    ascultând doar o singură piesă
    cu toate că exemplificările youtube sunt de regulă mai multe
    după cum mai rar se poate să nu fie nicio ilustrare
    ci doar informațiile privind discul în cauză
    am ales rock 1971
    anul de vârf în branșă
    poți selecta doar anul
    însă recomandabil e să mergi pe genul muzical favorit
    ba chiar și pe stiluri din genul ales
    fulgurații
    bucurii de copil
    în condițiile în care
    treizeci și unu de grade celsius
    încă o zi
    și cam asta e viața
    o zi și încă o zi
    restul

    Apreciat de 1 persoană

  4. Scepticus Scepticus zice:

    Acest interview, cu note destul de sumbre, îmi aduce aminte de scrisoarea lui Creanga către Eminescu, după plecarea acestuia din urma la Buc.
    „Badie MIhai
    Ai plecat si mata din Iesi, lăsând in sufletul meu multa scraba si amăreala. Sa deie Dumnezeu sa fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracu, dintr-un pol el face doi….”
    Si de Toparceanu cu: la Iasi sunt doua drumuri, unul spre gara, celalalt spre Eternitatea.

    Apreciat de 2 persoane

  5. Poetry855 zice:

    ma bucur ca ai avut rabdarea sa faci ordine intre toate aceste post-informatii coplesite de bruiaje
    altfel, gogoasa crestea, dupa un vechi obicei

    intervievatorul, scriitor si el, a pus intrebarile fara ocolis, ceea ce este de admirat, pentru ca impreuna ati facut lumina in hatisul aberatiilor.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Anonim zice:

    Viata de „prim-secretar” te-a lecuit de politica activa – prin diabet daca altfel nu se putea, la cit de hotarit erai. Asa ai vazut ca „meseria” de scriitor e preferabila, fie si macar pentru ca – din politica – nu poti da atitea referinte onorante, cum poti din literatura. Numai insirindu-i pe cei din Iesii de-atunci, iti vine-a-ntreba cum ii chema pe politicienii locali de rang national – nu zic universal, ramin sobru. Timpul, Brumaru, Ursachi, Paca – fresca votiva pentru Iesii lui Nichita (acum, Chirica. pe-asta-l tin minte datorita lui Creanga, Povestea lui Stan patitul).
    Buna treaba a facut Ilisoi c-a prins La Belle Epoque!
    IR

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, a făcut o treabă excelentă. Pe de altă parte, nu regret trecerea perin politică, m-a lecuiy definitiv de asemenea iluzii si am avut acces la lucruri pe care altfel nu le puteam cunoaste…

      Apreciat de 1 persoană

      • Anonim zice:

        Da, curiozitatea pisicii – pe propria raspundere. Desi, de cin’mi-s pisicar si eu, am vazut ca-s prudente pisicile. Probabil ca „noul” le stirneste si pe ele.

        Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.