Daniel Lascu: Patru poeme pentru Ioan Petru Culianu


Desprind acum din excepționalul volum de debut postum Șerpii de lumină (Editura Cartea Românească Educațional, 2022). a cărui lansare va avea loc azi la 17 la librăria Cartea Românească, patru poeme pe care poetul le-a dedicat mai tînărului său prieten Ioan Petru Culianu. Primele trei, tripticul Clopotele, sînt din iulie 1967, cînd Nene termina liceul, iar Daniel era student la filosofia ieșeană. Perugia nu este datat, dar deduc că poate să fi fost scris după ce IPC își începuse studiile de italiană la București, poate chiar după plecarea acestuia în Italia, în vara anului 1972… Din ce-mi amintesc, Daniel era impresionat de înclinațiile de cărturar ale adolescentului Culianu și de talentul de povestitor al acestuia. De altfel, debutul absolut al lui Nene se petrecuse cu vîteva povestiri publicate în revista ieșeană Cronica.

PS Din păcate, mașinăria iar nu a păstrat împărțirea în strofe a poemelor. Primele trei sînt alcătuite din strofe de cinci versuri, iar ultimul din strofe de patru…

Clopote I-III

                Lui Ioan Petru Culianu

I.

Din câte omu-şi face trist din orice lucru

Nu-i un final mai mângâiat de-nmărmurit amurg.

De-ar fi să sboare păsări şi iar păsări

Şi zilele mereu topind amiezi în picuri de ceară

Şi sufletul în pânze s-ar umfla păgân pe rug.

Vedeţi dumneavoastră, avem în noi un demon

Mereu mai tânăr şi iubăreţ de lume cum altul nu-i

Şi cum poetul întârzie adesea pe un drum de ţară

Îi vine parcă razna pe câmp s-o ia şi pietrele să-ntrebe

Unde se-ascund de-atâtea toamne cocorii în poezia lui.

Eu, să vă spun, la iarmaroace, îmi plac grozav de mult

Urşii lăboşi şi orbi şi jocul de noroc de la tarabe

Şi unde mă-spăimânt şi plâng de clovni şi de paiaţe,

Aş vrea cu puşca-n toţi să dau, să sufăr chiar de moarte,

Dar cum mă simt copil, înlăcrămez la botul ursului s-adape.

Aşa că izbucnesc din iarbă neştiutoare cântând,

Fragedă renunţare la tot ce-i ştiinţă plină de sine;

Poate că e un clopot capul acela de zeu ce mă trage pe sfori,

Dar dacă e uşoară rotunzimea mâinii mângâindu-mă în sunet,

Întru greutatea muzicii aceste, am coborât de pe trepte la mine.

Să nu pierd nimic din câte te-arăţi, întocmai ca orbul.

II. 

Ştiţi, uneori setea de oameni se cheamă durere;

Ca un paing se spânzură de aţe sufletu-n nimic boltit,

Desgustul se află muşcând liniştea cu dinţii

Şi ziceţi-mi că nu-i clădit din pene târziul din voi,

Poate că un Phoenix bolnav ciocul de aur şi l-a înfipt

În a spune şi în cuvântul ploconindu-şi ecoul.

Lăsaţi-mă să cred că un nume e singurul care-mi dăinuie în chip

Contemplând cât e zvonul neschimbat, cât de sus

Urcă fiorul şi ochiul curat şi duioşia puterii?

Şi atunci fără hotare îngenunche vântul în nisip.

În vreo alcătuire anume, sângele spumegă rechinii

De fiecare dată mai fioroşi în iuţile sclipiri.

Nimeni, chiar nimeni nu priveşte în sus cum întunericul

În firul de iarbă crescând se scutur-n pletele

Femeilor şi-n umezirea duioasă a caldelor priviri.

Trageţi de sfori, strangulaţi infuzii de sunet în palme,

Ştiţi, uneori setea de oameni se cheamă durere;

Mulţi dintre voi, cei destoinici vor pune clopote-n inimi

Şi cum viaţa începe încifrând alfabetul minciunii,

Timpul aplaudă sonorele trepte de piatră deghizate în stele.

10 Iulie 1967

III.

Ceea ce-ai fost la nesfârşit îţi va părea o întoarcere lesne;

Tremurătoare zodia cu tâlc neştiut se sparge ca o coajă de nucă.

Şi din greşeli cum se învaţă, chiar prinţii şi domniţele lui Andersen

Jucăriile clădesc piramide oriunde e cer şi-un colţ de lumină

Şi chiar aşa, solemnele improvizaţii, când se plictisesc le aruncă.

Desigur, ai să te întrebi, aparenţele au nedreptatea lor atât de firească

Şi-o să laşi deoparte inscripţiile legendelor cu regele Midas, obosit de ocară.

Tot aurul suferă de ne-aur şi stingher veşnic e-n lume

Şi cine se-atinge de el încearcă să dureze mai rodnic ori se-nspăimântă

Chiar îngenunchind şi-n frumuseţi strălucirea-i povară.

Dacă ţi-e dor strigi să te-audă păsările şi îndrăgostiţii,

Fii blând şi duios, mărinimos cu copii de struţ şi cu florile aidoma

A scrie poezii ştii şi tu, nu-i un lucru grozav şi fără asemănare

Armonia la nesfârşit şi cercurile-i albe ne sunt balansoare

În care cuminţi ne-aşezăm şi citim despre Horaţiu şi Roma.

Lăuntric şi somnul e culoare; zeii au semnul lor nestatornic

Aş spune că din toate câte se nasc şi durează, fructul suferă de sâmburele său

Şi uitaţi-vă, au început mestecenii frunza bolnavă s-o sune în vânt.

Poate că de înălţime şi de vis melancolia atâtor şi atâtor toamne

Ameţitor se zbate spre lună când mistreţii trec mânaţi de corn şi sămădăi.

Să orândui anotimpurile, soldaţii de plumb pierduţi undeva de-un copil

Spălaţi de lacrimile lui şi de Ṧvek, soldăţoiul acela pus pe şagă

Şi încotro s-a înălţat îngerul lui mic, prin catedrale, clopote

Minune-ne, miră-te de necunoscut şi de stelele lăuntrului miră-te

Să aud adâncimile şi sfincşii şi lumea clopotelor întreagă.

23 Iulie 1967

Perugia

(din Armonii prestabilite)       

                   

În amintirea adolescentului Ioan Culianu

Măslina şi santuriul, ţepoasa iarbă

herminii îngeri şi gloria latină

deasupra barbariei cu ninsuri de lumină,

Minerva’nnobilând penaţia arabă.

Aceasta’i urbea pe care ţanţoş şi hirsut

vlăstarul Geției-o-ntâmpină-n sfială

de june bour pândind cerboaica’n rut,

Perugia savantă, visată sau reală!

Jacinto şi Cornelio – câţi ani de’atunci?

în fum de  „charlas” vorbeau politiceşte

de vrăbii şi poeţi, pictori şi lunci,

de cele pământeşti şi foarte multe celeste.

Ei, da, amice Pietro, ai noștri-au convorbit

sub dulci arcade de verde chiparoase;

Tu singur salutează cu romanul „Vixit”

din partea-mi geniul vremii glorioase.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Daniel Lascu: Patru poeme pentru Ioan Petru Culianu

  1. Pe drept neuitatul Ioan Petru Culianu, poate cea mai strălucită minte a acelor ani.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Anonim zice:

    Renascentism redivivus. Pare ireal…
    IR

    Apreciat de 1 persoană

  3. ontelusdangabriel zice:

    ***// și cam atât
    niciun pas în plus
    niciunul în minus
    acelora care se pot arăta intrigați de șobolăniu
    invocând plumbul bacovian
    le semnalez un detaliu ce schimbă radical peisajul
    în vechea logică
    a evitării sistematice de fente
    și descriu oarecum supărător
    cerând anticipat scuze celor care-au înțeles deja
    fenta este similitudinea dintre griul șobolăniului și griul plumbului
    șarada e mai simplă decât pare
    șobolăniul e totuși viu
    în timp ce plumbul
    și nu doar la poetul lovinescienelor toamne reci
    simbolizează
    are drept referent
    explicitează moartea
    și cam atât
    niciun pas în plus
    niciunul în minus
    chiar dacă după primăvară și vară vine iarăși toamna
    ori poate tocmai de aceea

    Apreciat de 1 persoană

  4. Poetry855 zice:

    acestea is poezii mai complicate
    la fel de frumoase dar e nevoie de ceva meditatie

    Apreciat de 1 persoană

  5. Poetry855 zice:

    ne trebuiau niste note la subsol asa cum ne-a obisnuit minunatul traducator al lui Villon, dimnul Adrian Vasiliu
    ce pot sa remarc este felul cum se foloseste poetul Daniel Lascu de limba romana. se joaca pur si simplu, nu tine cont de nicio cutuma face absolut tot ce vrea. cum vrea, dupa nevoile poeziei sale

    Apreciat de 1 persoană

  6. Bănuiesc că pe primele poeme Culianu le-aflat, că era în țară, oare ce reacție o fi avut?

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.