Acum 68 de ani…

Pe 25 aprilie 1954. Poza este făcută exact în ziua în care se împlinea un an de la sosirea mea intempestivă în această lume. În fotografie par un copil reușit. Nu la fel fusesem cu un an mai devreme, cînd m-am născut la șapte luni, avînd 1, 350 kg, cu pielea încă neformată, dar cu un invisiv de sus care începuse să iasă. Pe vremea aceea, mortalitatea infantilă era ridicată, iar la prematuri aproape totală. Se puneau oariuri legate de cît voi supraviețui, a avut loc „războiul celor două cuscre” despre care am scris un poem anul trecut, pe care îl voi reposta. Faptul că stăm acumm se vorbă se datorează unei conspirații de factori favorabili, care s-ar putea numi și noroc. Mama, în luna a șaptea, a fost împreună cu tata la o soră de-a ei. Pe 25, au plecat spre gara din Vlădeni, de unde mergeau pînă la Larga Jijia, unde îi aștepta docarul dispensaruluui din Țigănași, la care lucrau. În drum spre gară, pe mama a apucat-o durerile facerii. Erau în fața dispenasrului din sat, unde nu era nimeni, așa că tata a spart ușa, a pus-o pe mama pe masă și a asistat-o, ghidat de ea, care era noașă diplomată. După o vreme, am apărut, connforma descrierii de la început. Și norocul a continuat. Satul acela, deosebit de cel în care locuiau, era electrificat, așa că tata a confecționat un incubator dintr-un pătuț de copil, mult tifon și un bec electric. O săptămînă am stat acolo, după care, înfofolit am fost mutat, îmreună cu incubatorul, acasă la sora mamei. Cred că într-o lună am fost dus acasă. Cu mare grijă…Și între timp, au trecut, azi chiar, 69 de ani!

Răzbelul celor două cuscre

„Cîntă, zeiță, sfada ce-aprinse pe una și cealaltă….”

La nașterea mea, nu, nu s-a născut nici o stea,

dar nici n-a pierit vreun astru singuratec pe cer

ceea ce istoria casei păstrează din acel moment

singular și cumva memorabil, din istorie

l-am aflat și eu, este numai cearta bunicelor,

păstrată sub numele de sfada celor două cuscre…

E voinicel, spusese Ruxandra, privind cu spaimă

spre cele vreo mie și două sute de grame ale mele

învelite în cearșaf în bătaia unui bec puternic,

har Cerului, era electricitate acolo, chiar dacă

despre puterea sfaturilor se uitase de la început…

Ce-o să sufere fata noastră, broasca asta

n-o să trăiască nici trei zile, izbucni Zenovia!

Vorbirea scurtă și repetată a Ruxandrei era

încurajatoare, deși între ea și Ana au fost mereu

relațiile tradiționale dintre o soacră și o noră…

Tăcut, Dimitrie, cu ochii plecați, i-a dat dreptate

Ruxandrei, nu pentru că era mama lui, ci pentru

că întotdeauna tații au nevoie de încurajare, de speranță.

Și mama somnola obosită, cu o mînă întinsă moale

peste incubatorul improvizat din dispensarul căruia

tata îi spărsese ușa ca să se transforme în moașa mea,

iar corul femeilor casei și din împrejurimi era tăcut,

nu îndrăznea să o urmeze pe una sau pe cealaltă,

nici cîntec de bucurie, nici bocet, nimic, doar tăcere…

Și le-am iubit pe amîndouă, dincolo de darurile lor

și de multele lor surprize, dar cînd am aflat de sfada

care inaugurase intrarea mea glorioasă în lume

n-am spus nimic cu voce tare, nici măcar șoptit,

am simțit numai o ușoară strîngere de inimă,

ca și cum n-aș fi putut reface o jucărie stricată…

Și în ultima săptămînă a drumului ei prin lume,

Ana și-a amintit, mi-a amintit marea sfadă

și o mira încă ampla tăcere a femeilor tribului –

ca un cîrd de pești tăceau toate, ca un cîrd de pești!

Tăcerea corului, asta i-a rămas întipărit pe vecie…

16 – 28 Decembrie 2020, în Iași