C. P. A. – Mircea Teculescu: Din „Jocul și moartea”

Acum aproape un an – și cam la un an de la debutul șandemiei, scriam aceste rînduri la prima postare a unui poem de Mircea Teculescu: „Nu, poemul postat acum nu este scris la vreme de pandemie, ci cu mulți ani înainte. A apărut în volumul poetului Fiecare vede altceva din 2017! Îl preiau pentru că mi se pare un interesant exemplu de premoniție poetică. Despre autor, nu știam multe lucruri pînă recent, cînd am primit volumul amintit și încă unul de anul acesta, Umbrele copacilor tăiați (Neuma, 2021), prin mijlocirea Mariei Grădinaru. Voi posta din volumul recent în ediții viitoare, acum pun doar coperta, pentru că încep cu poemul premonitoriu…”. Dacă vreți să recitiți acel poem, mergeți la postarea din 13 aprilie 2021. Eu am treabă, poetul a tipărit anul acesta un nou volum, mi-a fost citit și am solicitat cîteva poeme în format word. Voi posta două azi și voi păstra unul, pentru o revenire de întărite.

• 

Sonetul altui început             

Se aude foșnetul merilor din cer,

raiul se vestește tainic, de departe,

trupurile noastre se ascund, deoparte,

cine să le fie, astăzi, grănicer?

îngerul doar strigă, că tu o să arzi,

chip tăiat de lacrimi e a sa figură,

ostenitul cântec a tăcut din gură,

plin acum e locul cu mulţimi de barzi;

smuls din rugăciune e Cuvântul care

spune despre mine că viu încă aș fi

de-aș trăi în cine știe de ce moare;

greu este Cuvântul, dar nu-l poţi zări,

așa cum și drumul se tot pierde-n zare,

o să poţi să-l afli, când vei adormi…

Pavilion strălucind ca un luceafăr           

M-au așezat pe un pat,

între

bolnavul cel drept și bolnavul cel stâng;

este noapte,

nimeni

nu-și are umbra;

cei doi adună lumina uitată

pe noptiere și albii suporţi pentru perfuzii

ca pe-o comoară,

respiraţia lor condensează încet deasupra

mici nori cumulus;

când și când încăperea devine cub auriu,

în ochii celui din stânga poate

nu va mai ajunge nimeni,

uneori, din ochii celuilalt pleacă

păsări măiastre;

deodată afară începe să plouă

în amintirea noastră, a celor

exilaţi în pavilionul strălucitor,

rătăciţi în acest rid al timpului,

asuprind, cu rugăciunea, patimile;

iar vorbele se fac icoană cu soare,

ei își desfac braţele și fâl-fâl, fâl-fâl,

intră ușor în ea;

de atunci, nimeni nu mai știe nimic,

în pavilionul strălucind ca un luceafăr,

despre bolnavul cel drept și bolnavul cel stâng;