C. P. A. – Maria Grădinaru: Cactusul de la etajul doi

Am primit cel mai recent volum al Mariei – Cactusul de la etajul doi, editura Neuma, 2022 – acum vreo trei săptămîni. Atunci mi-a fost și citit, mai multe poeme de două ori, mi-a plăcut foarte mult și am vrut să-i semnalez imediat apariția. Dar a intervenit neprevăzutul, un meaj în care îi ceream autoarei cîteva poeme în format word nu a ajuns la ea. Noroc că ieri m-am gîndit că e cazul să revin, Maria fiind îndeobște promptă în răspunsuri. Și bine am făcut, poemele au sosit. Într-un text de prezentare de pe coperta a patra, criticul literar Horia Gârbea socotește că acest al patrulea volum este el mai bun din cele publicate de MG pînă acum. Ca om care am citit toate volumele, am participat la lansarea celui dintîi, sau mai degrabă al doilea, și am prefațat un altul. nu sînt sigur că pot fi de acord. Să conced, că primul voilum ar avea unele inegașități inerente unui volum de debut, dar celelalte trei mi se par egale valoric, de altfel ceea ce m-a surprins în cazul autoarei a fost maturitatea poetică dovedită de la bun început – vbiziune poetică, frazare lirică etc. Am publicat în ultimii ani aici o parte din poemele din aceste carte și mă așteptam să fieuna foarte bună. Mă bucur că nu m-am înșelat ăn așteptările mele. Succes mai departe, Maria, dacă țin bine minte, se cam apropie încheierea celui de-al cincilea volum…

la bloc

singurătatea ta creşte proporţional

cu numărul de prieteni pe reţelele sociale

iar tu începi să te simţi tot mai mic

mai mic

mai mic

mai neînsemnat

până când îţi dai seama că de fapt

asta ai căutat toată viaţa

să te micşorezi

vecinul de la unu

nu te lasă să te bucuri prea mult

de noua ta descoperire

şi imediat ce te vede

îţi spune

vai dom’le

dar ce mare aţi ajuns

duduie internetul ăla de poezie

şi dumneavoastră să nu ne spuneţi

că sunteţi aşa un mare poet

poate vrem şi noi să ne lăudăm

cu un selfie ceva

să ştie lumea că locuim pe aceeaşi scară

te închei la haină

îţi tragi gluga peste ochi

şi speri să devii invizibil

ca o tristeţe aruncată în mare

sau cel puţin

să îţi cadă în cap ceva

care să te strivească de pardoseală

ca pe un gândac

care a îndrăznit cândva să zboare

anotimpuri

eram ca florile de mai

din care luna-şi făcea nai

dar nimeni nu îl auzea

ce vis frumos ce viaţă grea

treceam în goană prin trecut

rupeam din mine cărţi de lut

tu din cuvinte-ţi făceai rai

te bucurai mă bucurai

îmi păreai soare fără glas

în toamna ce-ţi eram popas

şi mă-mbrăcai cum doar tu ştii

în râu de frunze aurii

nu ne păsa de nori de vânt

nici de tăcerea din cuvânt

eram pierduţi şi totuşi vii

ca doi copii ca doi copii

damnaţi ai zilelor de ieri

mai luminăm printre tăceri

atât cât să ne amintim

că ne iubim că ne iubim

unde

unde-s ochii care-n taină

îmi topeau zăpezi sub haină

unde-s palmele în care

îmi visam sânii să zboare

unde eşti tu poezie

dragă mie dragă mie