N-am mai publicat de ceva vreme un poem de Daniel Marian și asta în ciuda faprtului ca la capitolul peolificitate se bate umăr la umăr cu un alt poet sudic, Gelu Ungureanu. Așa că voi posta două foarte recente, Care miau plăcut, desigur!
***
dragostea căţea vagaboandă
scăpată în lanul cu croiuri
kitsch pe calapoade desuete
leşinată de la atâta umblet
prin cioturi şi tigve de basm
doborâtă de călduri şi streche
o nenorocită apărută in vitro
la spartul nunţilor de câini
care au refuzat facerea ei
din vremea când pe numele
cândva al unui şarpe vâscos
se scriau poeme de dragoste
la noi în cartier
ciorile sunt tot mai aproape
ne cumpără şi ne veştejesc
prin radiografiere hipnotică
prevăzându-ne stârvurile
de atâtea ori pansate încât
seamănă cu o fabrică
bombardată din ordinul
generalilor în izmene
cărora le cântă cucurigul
s-a făcut un grup de luptă
din dezlegări de noduri
la cravate ministeriale
şi surâsul bujorilor de asfalt
în braţele precupeţelor
aliniate la sfinţirea amiezei
mizeria de sub preş e praf
de stele şi praf de grenadă
nu trageţi pe nas fără reţetă
@ntonesei's blog 
Viziunea unui sfarsit functional in care si dragostea a decazut la functia ei proximala, vagaboanda catea, o deriva din pacatul primar, din care poetul retine un sarpe oarecare, nicidecum pe Nahash.
As zice, un poem post-industrial de dragoste, despre ceea ce a mai ramas din ea. Capacitate extraordinara de a transmite pustiirea in casa functiei existentiale, iubirea.
La noi in cartier, minunat. Corbul, ca simbol al sufletelor pierdute si blestemate, intr-o amiaza lipsita de sansa, in care mizeria de sub pres e praf de stele (minima speranta), dar si de grenada. Poem de atitudine bacoviana, cu final ironic, intors spre noi, noua. Excelent!
ApreciazăApreciat de 5 persoane
***// temerile sufletești ale medievalului
întâlnindu-se cu cele trupești de astăzi
o sistematică fugă de durerea fizică deși
cea din interior n-a dispărut o secundă
despre emoții prin urmare și pare tot mai
clară eclipsa rațiunii lucru chiar trist
dar explicabil căci omul e vulnerabilitate
și aici până și medicina confirmă infarct
plus accident cerebral drept cauze pentru
cele mai multe decese cu istoric de stres
poluare un regim de viață la întâmplare că
stimulii trag de om și pe afară și în sine
încât lumea poate spune că-i păcat și nu e bine
deschid cartea citesc textul și-armonia-n grabă vine
ApreciazăApreciat de 2 persoane
tot al doilea poem imi pare mai legat,
cred ca as fi optat pentru versul mai lung, inca nu imi e clar de ce.
totusi, cred ca daca era mai lung, chiar cu aceleasi cuvinte, ar fi lasat libera ideea
si ar fi scapat de sacadare… de fapt, versuri de toae marimile, dupa cum este respiratia la citire.
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Ai dreptate, dar caracterul sacadat ii da strigătul.
Criza, în punctul cel mai vulnerabil, se poate striga.
Tot caracterul sacadat ajuta enunțul în contrapunct. Și îl aduce la frontiera cu dicteul automat. Asa îl simt eu la lectura cu voce. Dar înțeleg foarte bine bemol tău.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
din cand in cand merge si sacadat. asa este. criza se oate striga, si mai sunt si alte motive stilistice dar asa m-am gandit, pentru ca exista continut bogat si poate sacadarea sa fie uneori, ca un strigat. in fine, oricum, abordeaza subiecte dure reale
mizeria de sub preş e praf/ de stele şi praf de grenadă/ nu trageţi pe nas fără reţetă
ApreciazăApreciat de 3 persoane
***// și un text cuminte
având exact atâtea cuvinte
câte cere mesajul
într-o formă
simplă
un pretext de fapt
nemaicerând posttexte
intenție
pentru care traducerea
se suspendă
spre deosebire de alte contexte
aici intenția trăiește
în sine
pentru sine
exprimând aproape contrariul
neintenționat
dar real
neștiind cum funcționează
și de ce
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Nervos, autorul! Suparat pe lume, viata, ca tot poetul care se respecta. Sper ca-i tinar, de-i depresiv – ca toti milenistii. Dac-as avea fata de maritat, nu i-as da-o, c-ar iubi-o cineste. O, unde ni-s menestrelii! Pierre de Ronsard era-nchis cind vedea doar frumusetea domnitei. Sigur nu era sincer, ca se tineau si-n Londra, lant, nuntile de ciini.
IR
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi a plăcut chestia cu fata de măritat…
Exigent cum sunteți cred ca ati organiza un concurs pentru pretendenți. Nici nu vreau sa-mi imaginez întrebările…grele!
Sa speram ca va decide fata, de una singura!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mereu decude fata…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ma tenteaza ideea de tata autoritar, ca un joben de probat in oglinda. Dar nu-i de mine tilindru’…
IR
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Așa cred și eu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
POEZIA semnată Daniel Marian, amară, revoltată, sictirită de propria realitate din care îşi trage seva, realitatea dură faţă de care nu poate să se prefacă indiferentă, şi bine face – trage un semnal de alarmă, se revoltă prin ea-nsăşi contra propriei degenerescenţă prin tema realistă, dureroasă abodată. Este degerarea iubirii şi a dragostei, legată direct de conţinutul social în care trăim, respirăm şi nu ne place. „La noi în cartier//ciorile sunt tot mai aproape/ ne cumpără şi ne veştejesc/
prin radiografiere hipnotică/ prevăzându-ne stârvurile (…) Pare ireversibil procesul de deprimare, ca o boală fără leac. „dragostea căţea vagaboandă” (…) „doborâtă de călduri şi streche” (…) „o nenorocită apărută in vitro/ la spartul nunţilor de câini/ care au refuzat facerea ei”
Temă consumatoare de energie, să fie primit şi să ne dea idei de mai bine! Mulţumim!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asa este, aveți perfecta dreptate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană