Kocsis Francisko – Fii bun și cînd ceri un strop de apă

Cel mai recent volum de poezii al lui Francisko – Fii bun și cînd ceri un strop de apă, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2021 – a ajuns foarte greu la mine. Un prim exemplar, expediat acum mai bine de două luni, n-a ajuns nici la mine, nici înapoi la expeditor. Cu al doilea, trimis după vreo lună, am fost mai norocoși, am găsit în cutia poștală nu avizul, ci cartea în litere și hîrtie! Poetul crede că ar putea fi cel mai bun volum de poeme din cîte a publicat pînă acum. Cum nu le știu pe toate, nu pot evalua asta, dar sînt sigur că este un volum extrem de bun. Și afirm asta după două lecturi complete și una pe sărite. De fapt, mai potrivit ar fi cuvîntul „citiri”, pentru că volumul mi-a fost citit de cineva care mă ajută să rezolv urgențele de lectură de la începutul toamnei încoace. Cu acest prilej, mi-am dat seama că medievalii aveau dreptate, lectura cu voce tare sau ascultarea unei asemenea lecturi sînt preferabile lecturii tăcute, prinzi mai bine sensul și nuanțele.

Acest volum excepțional alternează, împletește cele trei maniere, sau tonuri lirice observate deja de mine în experiența de lectură pe care am avut-o pe măsură ce am publicat poezii de KF la rubrica dedicată Cercului Poeților Apăruți de pe blog. Unele poeme, de obicei mai lungi, sînt grave, interogative, problematizante, cu sugestii religioase sau etice. Sugestii am spus, poetul nici nu moralizează, nici nu face catehism!

Sînt apoi poemele mai scurte, un fel de stampe foarte plastice, care nu evită uneori cîte o formulă gnomică, care te pune îndelung pe gînduri. Dar și poemele din cel de-al treilea registru, în care poetul apelează la ironie și dă frîu liber simțului ludic, sînt memorabile. Sînt poeme cumva înrudite cu o anume zonă a poeziei lui Mihai Ursachi și a altor poeți de la 70. Am spus înrudite, vorbesc prib urmare de un aer de familie, nu de descendență, poeziile fiind cît se poate de autonome, de personale.

Am publicat deja unele din poemele acestui volum pe blog dar, împreună cu autorul. Am convenit să postez acum trei poeme. Cine vrea să citească și din urmă poate căuta după numele autorului. Deși eu propun mai ales procurarea cărții!

• 

Octombrie 2017, ziua 20

astăzi mi-a venit rău de viitor. nu ştiu dacă vântul bate

în contra sau în direcţia înaintării speranţelor mele, dacă ploaia

lărmoasă frânează sau grăbeşte trecerea zilei,

dacă-i întâmplător că astăzi mi-am amintit că ioan es. pop

crede fără clintire că civilizaţia urmaşului de măcelar

va supravieţui până va fi în stare

să-şi zămislească propriul mozart,

însă am resimţit material că viitorul nu vine, ci se duce,

dar nu ştiam dacă pentru toţi sau doar pentru mine,

şi cum să întrebi asemenea enormităţi, aşa că

răul de viitor a devenit şi mai insuportabil. siderator.

aş fi chemat salvarea, dar nu ştiam cum să explic

un astfel de simptom. ar fi crezut că-mi bat joc, că m-am ţicnit.

şi la ţicneală nu-ţi poate veni nimeni în ajutor. dar eu

astăzi am fost bolnav de ceva ce n-am mai avut în viaţă –

sunt de-o luciditate dureroasă şi văd cum se îndepărtează

tot ce aşteptam să vină. ca o fregată.

nu aşteptam decât să se facă seară şi să închid

cartea pentru cină, dar nici ziua n-a mai vrut să se sfârşească

şi nici cartea să se închidă, viitorul m-a lăsat în urmă,

m-a abandonat ca la capăt de viaţă. e starea în care nu ştii ce ai,

doar că eşti parte la o mare suferinţă. şi încă ceva:

drept în inimă simţeam ţepii răului ce nu se mai putea duce,

nici bine, nici mai rău nu-l putea disloca

şi nici mintea nu era în stare să-i dea nume de-alungare;

răul de viitor m-a năucit ca o năpastă:

urmaşul de măcelar ar putea să-şi zămislească geniul,

dar ce viitor să-l recunoască?

Nu întreba…

nu întreba ce înseamnă figurile confuze

din ceaşca de cafea,

nici mie nu vreau să-mi ghicesc

ce va urma;

în seara asta cu presentimente,

zaţul şi stelele vorbesc limbi diferite –

amândouă sunt atât de bâlbâite

că nici o traducere n-ar fi potrivită;

şi la ce mi-ar folosi să înţeleg

un semn atât de ezoteric,

oricum nu poţi ocoli nici temporar

capriciul cu totul coleric

al bunului făcător de iţe şi urzeli –

tălmăcirea de astăzi

diferă cu totul, nu se mai potriveşte

cu zaţul de ieri

Cocoşatul

Nu l-am întâlnit pe stradă, deși de multe ori

aș fi jurat că el s-a furișat pe lângă colțul vreunei clădiri

în amurguri grăbite spre întunecare;

ştiam că el l-a jucat pe ghebosul de la Notre Dame,

un actor înalt, adus de spate, dar niciodată

nu i-am cunoscut faţa nemachiată;

şi totuşi de multe ori mi s-a părut că l-am zărit

pe cocoşatul acela traversând oraşul înserat

ca o stafie cu ochii mijiți, ca o închipuire

de care m-am lăsat de multe ori tulburat ‒

se flecărea prin oraș că rolul acela l-a scrântit

şi umbla după o ţigăncuşă numită Estera

(el îi spunea Esmeralda)

şi-i făcea propuneri exotic de indecente

pe care limba ţigănească nu le pricepea;

chiar de-ar fi fost o farsă, o minciună gogonată,

o iscusită scorneală a unor minţi deşucheate,

tot ar fi fost un hatâr aristocrat

să mă văd cu el faţă în faţă

ca să-i spun că din farmecul unei asemenea bârfe

mi-aş trage o porţie cât un rai;

din asta se înţelege negreşit şi de îndată

că într-un oraş ca al nostru

o asemenea sminteală te suie la rangul de nabab

al simțirilor de-a dreptul mirobolante