Altă baladă  (Cearta dintre inima și trupul lui Villon)


Și iată o nouă baladă a magistrului Villon în excelenta transpunere românească a Domnului Adrian Vasiliu. Nu mai am nici un dubiu că vom avea parte de o nouă ediție integrală pre rumănește tocmită…

Altă baladă  ( Cearta dintre inima și trupul lui Villon)





–  Ce-aud?  – Eu sunt. – Cine? – Inima ta,

   Care de-un firicel abia se ține

   Nu mai am vlagă, dusă-i forța mea

   Când văd că ești stingher, închis în tine,

   Pleoștit, bătut de soartă, ca un câine.

–  De ce-i așa? – Din propria-ți folie.

–  Și te privește? – Plină-s de mânie.

–  Ia lasă-mă! – De ce? – Să mă gândesc.

–  Când? – Când ieși-voi din copilărie.

–  Mai mult nu-ți spun. – Nici că mă sinchisesc.





–  Ce ai de gând? – Să fiu om mare-aș vrea.

–  Ai ani treizeci!  –  Cât are-un  bun asin.1

–  Copil eștiNu. –  Deci nebunia-i cea

–  Care te-a prins. – De gât? De el vorbim?

–  Nimic nu știi– Ba da. – Ce ? – Musca-n vin:

  – Vinul e alb, ea neagră, doar se știe.

  – Asta e tot? –  Ce vrei? Polologhie?

  – De nu-i de-ajuns, pot să mai găvăresc.

  – Tu esti pierdut! – Rezist cu bărbăție.

  – Mai mult nu-ți spun. – Nici că mă sinchisesc





  Sunt tristă, răul te va domina.

  Dac-ai fi fost  nebun sau un cretin

  Aș fi găsit motiv de-a te scuza

  Dar rău sau bine, ambele-ți convin.

  Ori tare ești de cap, și nu puțin

  Ori dai onoarea pe nevrednicie:

  Care din ele, poți să-mi spui și mie?

   – Scap eu de toate când mă prăpădesc.

  – Reconfortant răspuns! Ce teorie!

   Nu-ți spun mai mult. –Nici că mă sinchisesc.





De unde-atâta rău? – Din soarta mea:

   Saturn când mi-a croit acest destin,

   A pus doar lucruri rele. – Nu-i așa !

   Nu-i ești supus, stăpân îi esti deplin

   Iar Solomon ce-a scris, prea bine știm:

   ” Cel înțelept domină pe vecie

    A stelelor din cer împărăție”.

–  Nu cred: cum mi-a prezis așa trăiesc.

 Ce tot îndrugi? – Așa e dat să-mi fie.

–  Mai mult nu-ți spun. – Nici că mă sinchisesc.





–  Vrei să trăiești? Dea Domnul să mă ție!

–  Iți trebuie… – Ce?  – Remușcări  o mie,

Lecturi. Ce să citesc? – Filozofie,

Lasa-i pe fraieri.Am să chibzuiesc.

Ori, nu uita! – Memoria mi-e vie.

Nu zăbovi, nu ezita-n prostie.

Nu-ți spun mai mult.Nici că mă sinchisesc.





Traducerea: Adrian Vasiliu





  1. Se știa că măgarul ( asinul) trăiește 40 de ani sau mai mult, prin urmare 30 de ani era o vârstă numai bună, atât pentru măgar cât și pentru personajul Villon! 
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Altă baladă  (Cearta dintre inima și trupul lui Villon)

  1. Amalia Achard zice:

    Geniali! Si Villon si dl. Adrian Vasiliu.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Anonim zice:

    Cu voia dv, ma bag si io in seama.
    Cujetări pe zloată
    Aleanuri sonore, la melomanul afon. Suflete-pereche-n orchestra simfonică de două instrumente, Azi, tuba și toba
    În lumea celor care doar cuvîntă, e cînd polifonie, cînd cacofonie. Și-o singură partitură – de rostit, nu de cîntat dar de interpretat. Cei care doar cuvîntă nu pot interpreta dar pot pune suflet în rostire.
    Dacă vocea umană ar fi asimilabilă vreunui instrument de fanfară, aș alege tuba: sună cam la fel oricît ți-ai umfla obrajii dar dă o puternică impresie de atașament trup și suflu.
    În timp, nevoile de expresie ale soliștilor s-au tot restrîns, din nevoia de concentrare a atenției publicului plătitor, care nu poate urmări corul pe mai multe voci, neavînd – natural – simțul armoniei. Dar avîndu-l pe-al vrăjmășiei, el – publicul plătitor – poate cu finețe stabili care-i tuba mai convingătoare: aia care mugește mai lung, mai răgușit, mai a disperare: Sara pe deal, buciumul sună cu jale… – v-amintiți? Ei, tuba-i bucium alămit și răgușit de limitat entuziasm – singura limită unde nu mai e nici o măsură. Din necesități de adaptare la spațiul urban – limită, căci buciumul avea menirea de-a face să clocotească munții, era clopot național la vreme de restriște ori de mare bucurie populară. De la el, ne-a rămas zbuciumul etno-folcloric (mor după cvasipleonasmul ăsta!)
    Vedeți ce simplu e? În loc de a vesti ceva, exprimi ceva. Să recunoaștem, tuba-i mai potrivită pentru exprimat – la cît de furioasă pare, așa răgușită, bosumflată.
    Acum, eu nu știu cît scuipat era-n bucium – că n-am văzut unul răsturnat spre scurgerea salivei suflătorului. Dar tube energic scuturate spre desalivare, am văzut.M-am gîndit că tubiștii nu pot fi flegmatici, că s-ar înfunda instrumentele. Că-i musai să fie colerici – cînd îi apucă, să-și dea sufletul tubăind. Atunci, sunetul tubei ar fi ca răcoarea deodată cu ploaia. Dar tot atunci, ar fi ca și cum tot secretul să stea-n cît scuipat poți sufla-n tubă. Iar mugetul său să fie o flegmă simbolică – spre avertizarea vecinilor de ecosistem.
    În muzică, la fel ca-n mai toate de pe lumea asta, esențial este tactul – ritmul sau bîzul, etnoflegamtic (pardon, etnofolcloric) privind. E un simț natural, ba chiar bun-simț ar fi după unii autori. Academic vorbind – căci se studiază și la Conservator – ritmul e-n sarcina intrumentelor de percuție: toba, timpanele, talgerele, tamburina, castanietele, tot ce e muzică fără melos, doar din ritm – ca o incantație rituală.
    Poate n-o să vă vină să credeți dar Wikipedia socotește și biciul, instrument de percuție datorită etimonului percussio – lovitură; a cărui pereche e etimonul percussus – bătaie ritmică. De unde, pesemne, bătaia cu strigături – suavă armonie a loviturii, cu geamătul corespunzător. Acum se vede mai bine nevoia împerecherii tubei cu toba – un bici muzical, armonic socotind. Armonie destinată timpanului uman – tot o membrană tensionată spre a recepționa lovituri în urma cărora produce sunete înlăuntrul ființei îngrozite de tăcere.
    Poate că Biciu’ lui Dumnezeu să fi fost primul instrument – din perechea primoridală tubă-tobă – pentru insuflarea groazei sacre în păcătoase mădulare de gură-cască. Păcătosul mădular – vorba domnitorului fanariot – fiind cela cu care se-nfăptuiește grozăvia, și-a cărui vinovăție sfîrșea-n nemiloasă tăiere. De se păcătuia cu limba, apăi aceea se desprindea de gura păcătosului, aceluia rămînîndu-i a-și împărtăși groaza vieții și a morții prin onomatopeee aducînd binișor cu toba-tuba.
    Am putea crede că perechea promordială tuba-toba-i din vremea muțeniei Pămîntului, cînd omenirea mai comunica încă prin semne? Cînd mîna era vorbitoare? Cînd ajunse ea cîntătoare prin apariția biciului?
    Bănuiam eu că tuba-i din vechime, ca toba – înrudită cu frunza, după unii, prin comuna vibrație sonoră. Că-i semn al pedepsei, amintind de păcatul originar – care altul nu poate fi decît musai graiul omenesc. Memento avertizînd asupra primejdiei limbii dulci, melodioase, persuasive, încîntătoare – acela de-a deveni limbă moartă ale cărei înțelesuri zac la fundul conștienței omenești ca Atlantida pe fundul mării. De ne apar doar în vise – și-alea, sever cenzurate de-un fel de gîrcălod (Mărul lui Adam) avertizînd că subconștientu’i prea de-ajuns cutie de rezonanță pentru muzica elementară a sferelor și stelelor – din tubă și tobă.
    De-aici, o nemeritată dar reală senzație de trogoloditism, asociată betitudinii induse de melos pe de o parte, ori doar de ritm iuțit-sacadat, pe de alta. În cele din urmă, e dreptate pe Pămînt cîtă vreme și-aceia cu limbile legate (simbolic tăiate, zic eu) au dreptul la democratică expresie pe un segment al scării frecevenței undelor electromagnetice – care nu-s decît din aer strecurat prin lume ca printr-o pădure de sunete moarte. Abia aceea fu prima-nviere – iar a de-acum, a doua venire-i.
    Ita Amen.
    IR

    Apreciat de 2 persoane

  3. Anonim zice:

    la cestiune: mi-nu-nat!
    ir

    Apreciat de 1 persoană

  4. Mihai zice:

    Un dialog post modern al unui poet genial, tradus, adică readus, de un baladist pur sânge.
    Îmi doresc opera finală.

    Apreciat de 3 persoane

  5. Gabriel Chiriac zice:

    Un Villon introspectiv și meditativ, la care se simte tensiunea interioară (nimic de mirare, gândindu-mă la perioada când a scris balada). În plus, efectul dramatic este amplificat de dialog, formulă des folosită în Evul Mediu, dar așa cum manevrează Francoise forma de expresie impresionează și mai mult, empatizezi cu sfâșierea, contradicțiile sale intime. Inima predică trupului, ca să zic așa. Oricum, între gingășie și obscenitate, între lirism și obraznicie, între ironie acidă și elogiu, Francoise, poetul Evului Mediu, este fermecătoarea voce care vorbește direct inimilor noastre într-o atractivă modernitate… Așteptăm de la dl. Vasiliu volumul cu excelentele sale traduceri! Seară liniștită!

    Apreciat de 2 persoane

  6. Poetry855 zice:

    cred ca mi-a placut cel mai mult, fiind din spatele cortinei )))

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.