Liviu Antonesei; Un vis de septembrie


A sosit și al doilea poem de după apocrifele cretane. După cum mi se pare,poezia a ales o altă manieră de înfățișare…

Un vis de septembrie





Urcam pe firul apei, cred că spre izvor,

printre sălciile cu frunzele galbene și ruginii,

în stînga, rîulețul spunea ceva, pe muțește,

mai bine auzeam vîntul mișcînd crengiile

și parcă și mai puternic pulsația sîngelui –

nu era teamă, nu era cred nici nerăbdare,

numai o emoție, o așteptare deloc clară…





Mă apropii să beau apă, dar rîul se retrage!





Urcam pe firul apei, da, da, către izvor,

sălciile au dispărut, au rămas în urmă,

cărarea șerpuia ocolind pîlcuri de stînci,

pietroaie și tufișuri de arbuști țepoși,

iar apa dinspre stînga prinsese glas sonor

acoperind și vîntul și bătăile inimii mele,

se pregătea ceva, habar n-aveam ce anume…





Mă aplec iar să beau apă și rîul de retrage!





Urcam pe firul apei cu gîndul la izvor…

deodată, văd izvorul ieșind vioi din stîncă,

pe piatra neagă, șade o arătare, o vedenie,

o știmă în strai galben, cc-mi face semn

să vin – mă apropii, înainte de a bea apa,

mă atinge pe ochi, pe frunte și pe buze,

cu mîinile ei ude și beau, și beau, și beau!





26 Septembrie 2021, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Liviu Antonesei; Un vis de septembrie

  1. Vasilica Ilie zice:

    Un vis care vă pune la încercare de două ori și în cele din urmă, descoperind izvorul, se arată acea ”știmă” care vă salvează în dorința de a bea apă din acel izvor. Frumos poem! Felicitări!

    ”pe piatra neagă, șade o arătare, o vedenie,
    o știmă în strai galben, ce-mi face semn
    să vin – mă apropii, înainte de a bea apa,
    mă atinge pe ochi, pe frunte și pe buze,
    cu mîinile ei ude și beau, și beau, și beau!”

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc frumos/ Acum, abia acum mă gînddesc că poate apa vie e vie numai la izvor…

      Apreciat de 1 persoană

      • ancasigartau zice:

        Daca vrei sa-ti spuna Anca ce-are in ghioc tiganca, uite cum, din trei miscari, facem doua suspinari si-o reducem doar la una:
        Aratarea galbena e la varsare…ea te face sa plangi de dor viu smaragd…
        Esti un indragostit incurabil si iremediabil. Iubesti tot ce vezi si vezi tot ce simti, asa cum fac barbatii crescuti de-ai sai parinti.
        Asa… vede tiganca-n ceasca-i de cafea: Istoria-i a mea, si-a ta.
        Izvorul e vesnic. Dorul ne seaca.
        Tu in Creta,io in Cadiz.
        Fiecare cu acelasi ViS despre
        APA
        MARE
        PORT
        SUPORT
        Te iubesc ❤

        Apreciat de 3 persoane

      • Cred că țiganca a ghiit bine… Dpril efără sațoi, după cum spunea marele poet Emoș Bptta, la fel de mare actor…

        Apreciază

  2. ionfercu zice:

    Mitologie, magie, suflet, singuratate lecuita cu esente si metafore. Imbratisari! 👏👏🤗🤗🤗🤗🤗🤗💐🍸🥰

    Apreciat de 3 persoane

  3. „Mă aplec să beau apă și râul se retrage”

    Poetul nostru e bântuit de o sete nebună care trece nestingherită din diurn în vis.

    E DE BINE MAESTRE!

    Nu aveți o clipă astâmpăr;
    și mai apoi să ținem cont că avem și noi naiadele noastre care ne atrag irezistibil spre mitic:

    Hai vino!
    Hai vino!

    Până ne stropesc ca lumea pe față, de ne trezim uzi de transpirație și sătui cu încă un poem!

    PS. Eu l-aș numi” Poetul și Naiada”

    Apreciat de 3 persoane

  4. ancasigartau zice:

    ViS@m impreuna, Bunicule

    Apreciat de 1 persoană

  5. ancasigartau zice:

    Visez? Daca da, atunci binecuvantat fie-mi visul!
    Izvorul nu se retrage…. Izvorul se lasa cautat, el nu se ascunde, el e acolo unde l-a lasat Bunul Dumnezeu dintotdeauna, sa fie,pentru ca tot acel caruia ii este SETE sa poata bea din Izvorul care …nu se retrage si nici nu seaca vreodata….el doar se ascunde… cum zici, serpuind printre stanci din roci diverse,din magma de ardezie, din esenta de erezie…..si daca-i Negro Bierzo la piedra pizarra, ea nu ascunde izvorul ci doar inalta ALLA ALTURA de TU ESTATURA…peisajul feeric prin care te plimbi in cautarea pietrei divine, verde smarald,precum ti-e Marea pe care o adori si pentru care plangi de dor.

    Pestisor de aur… Bunic drag, Profesor Emerit ,iti lipseste Creta.
    Iti spune asta nepoata ,deloc discreta:)))

    Apreciat de 2 persoane

  6. Poetry855 zice:

    peisajul din vis este tot cretan. iar naiada aceasta, știma izvorului, este invesmantata in galben, ca si fata din amintirile cretane, de pe plaja.

    calatoria fiind tot interioara, pare ca ne-am apropiat de Sine, de unde primim energia necesara vietii. un loc ascuns, unde, iata, aflam ca iubirea este atat de puternica, incat a patruns pana in acel loc, fiind stapana vietii
    prin imagine si urcarea greoaie a muntelui, poezia aeasta are un punct culminant in final, unde parca simtim momentul reincarcarii cu energie vitala. sa nu uitam ca apa, in toate mitologiile, credintele si riturile este simbol feminin prin excelenta. sensibilitate, traire sensibila

    probabil, ar putea fi centrul apocrifelor cretane, sau, finalul.
    foarte frumos

    Apreciat de 3 persoane

  7. Valentin Feyns zice:

    Bucura-te de vedenia in galben (cred ca ai si o poza) si de apa de izvor

    Apreciat de 1 persoană

  8. Scrisoare și poem către maestrul Liviu Antonesei.

    Acum la încheierea unei părți din ciclul apocrifelor Cretane (parca au fost ale tuturor);
    cu o presupusă permisiune, într-o apreciere oarecum portretizată, doresc să exprim modest câteva percepte, despre:

    foaia de parcurs poetic nici pe departe încheiată;

    onestitate;

    condescendență;

    puterea exemplului, nedisimulat;

    altruism și iubire;

    și nu în ultimul rând:
    foaia de observație pentru ” bolnavii dimprejur”, rămasă intenționat nefinalizată.

    AVATAR

    Mă-nconjur cu atâtea și-atâtea pierderi…

    *
    Cerbul își caută cornul frânt
    până aproape de blocul turn;

    cu umbra răvășită și amară,
    se întoarce-n crâng:
    muget, durere și sfială.

    L-a regăsit în hățișul descompus
    de lumină și putregai…

    *
    Posesia inexplicabilului
    mă-nhață,
    ca o haită de coioți…

    Unde să fie oare, confluența
    gajului promis,
    cu fuga improvizată,
    din această precaritate,

    tot mereu renăscută?

    (Poemul Avatar, dedicat maestrului Liviu Antonesei, va fi inclus într-un volum de versuri ce urmează să apară)

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.