Andraž Rožman – Casa din Haifa

Pe vremea cînd editam Timpul, Doamna Paula Braga, prin traduceri și eseuri, mă șinea la curent cu noutățile din literatura slovenă, Dar și după aceea, am citit vplume și contribuții în presa noastră culturală. Era corespondenta revistei la Lubjana. Aș sune că azi debone corespondenta blogului, cu acest feangemne de roman scris de un tînăr scriitor sloven.

Andraž Rožman (1983)estealsolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din Ljubljana. Din anul 2005, lucrează ca ziarist la Dnevnik, unul din cele mai prestigioase cotidiene slovene. Este interesat în primul rând de reportaje, dar și de interviuri, ”de poveștile oamenilor a căror voce nu se face auzită”, cum îi place să mărturisească. Orientarea ”literară” a muncii sale de ziarist a început să se contureze după criza migrației din 2015, când s-a implicat ca voluntar în activitatea comunității de migranți organizată în fosta fabrică Rog, din Ljubljana. Aici a avut ocazia să îl cunoască pe poetul și editorul Mohamad Abdul al Munem, a cărui poveste face obiectul autoficțiunii Trei amintiri (Trijespomini), roman apărut în anul 2020 și care a fost propus pentru premiul de proză Kresnik.

Fragmentul Casa din Hajfa face parte din acest roman documentar care abordează, pe de o parte, teme referitoare la războiul din Siria, la chestiunea palestiniană și problematica migrației în Europa și, pe de altă parte, la relația complexă autor-personaj, la prietenia dintre un sloven și un sirian de origine palestiniană, ale căror experiențe de viață atât de diferite ajung să se întrepătrundă.

În prezent, Andraž Rožmanfinalizeazăaldoilea roman alsău, unul de ficțiune, a căruitemăestenebuniașifelulîncareesteeapercepută de societate.

• 

Casa din Haifa

1. august

”Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o!”

Mă dau jos din pat și complet distrat mă îmbrac, apoi, cât pot eu de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la acea casă cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește să elimine istoria și să fie modern. E ca și cum m-aș reîntoarce în anul 1948, când, de pe muntele acesta,Hagana i-a împresurat pe locuitorii palestinieni, a tras în ei, le-a demolat casele și i-a obligat să se refugieze spre mare. Oamenii au așteptat pe chei să se îmbarce pe un vapor, să se îndrepte spre Acra, pe partea opusă a golfului și, de acolo, să își continue drumul spre Liban, Siria. Între refugiați se aflau și tatăl lui Mohamad, bunicul, mama, mătușa … toată familia. La 22 aprilie 1948, nu crezuseră că nu aveau să mai pășească nicicând pe acest pământ. Nu știuseră că niciodată copii și nepoții lor nu aveau să mai vadă Haifa.

Muntele Carmel are un versant abrupt.Cobor două rânduri de trepte nemiloase, trec  peste două străzi cu semafoare ultramoderne și ajung pe strada Wadi Salib. Caut casa de la numărul 16. Când cu câteva minute în urmă, sora lui Mohamad îmi trimisese un mesaj că găsite un document îngălbenit de-al lui Daud purtând această adresă, am fost convins că mai văzusem casa asta. Mă înșelasem. Acolo e numărul 17 și alte numere. Și un parc cu palmieri, cu iarbă tunsă cu grijă și o esplanadă. Acolo e un șantier, pe el răsar apartamente și, în zare,o monstruozitate–o clădire din sticlă de nu știu câte etaje, care pare ca o navă cosmică uriașă cu vârf ascuțit. Acolo e moscheea. Și acolo, la mare, sunt niște macarale alb-roșii. Numărul 16, însă, nu e.

Nu-mi pierd speranța. Mă plimb în sus și-n jos pe strada Wadi Salib. Odinioară, fusese un mare bulevard, cel puțin pentru acele vremuri. Acum e numai o străduță, una din ultimele din oraș, unde mai există case otomane nelocuite, unele destul de șubrede. Când se vor prăbuși, se va alege praful de încă o parte din istorie, iar Israelul va construi ceva care să lucească. Mă plimb, mă uit la case și încerc să îmi imaginez care dintre cele pe care le știu ar corespunde cel mai bine descrierii casei înaintașilor lui Mohamad. Trebuie să fie una din astea. Însă tot nu găsesc numărul 16. Sunt năpădit de o grămadă de întrebări. Să fie casa demolată? După Nakba, când în apropiere sioniști au făcut un cimitir, să fi ciopârțit această stradă, iar acum casa să aibă o altă adresă? Să fi schimbat numai numerele de la case? Strada Wadi Salim încă există. Din fericire. Pentru că 80%[i] din numele arabe ale străzilor din oraș au fost schimbate.

Experții ar putea să mă ajute să dezleg enigma. Mă îndrept spre cartierul următor. Wadi Nisnas. Acum, aici trăiește majoritatea locuitorilor palestinieni. Trebuie să îl sun pe Mohamad. Aș prefera să nu o fac. Mă întreb dacă i-am vorbit prea curând despre casă. Ar fi trebuit să aștept, să fiu ferm convins, nu să mă las pradă euforiei și să îi dau o informație verificată numai pe jumătate.

”Iartă-mă, încă nu am reușit să o găsesc. Dar sunt foarte aproape. Acum știu pe ce stradă e. Am în minte niște case, să fie vreo zece. Una dintre ele ar putea fi a ta.”

”Nu-ți face griji. O să las acolo eșarfa mamei tale.”

”O să fac asta.”

Înainte să plec la drum, în barul Shakira, Mohamad a adus o eșarfă de bumbac. Bine întreținută. Verde, bordo, albastru cu diferite motive. Voia să las în Haifa ceva care îi aparținea. L-am întrebat care e povestea eșarfei. Am citit pe fața lui că nu era momentul potrivit pentru a-mi da un răspuns. ”Îți spun când te întorci.”

Îmi continui plimbarea prin Wadi Nisnas, în cartierul unde a locuit mama lui Mohamad. Ajung până la grădinile Baha’i și mă întorc spre nord, mai merg o vreme spre mare, ca să ajung până la Fattousha. Un restaurant cu o grădină elegantă, cu mâncare palestiniană excelentă și cafea cu cardamom, așa cum mai băusem la Mohamad, făcută de soția lui, Aber.

La una din mesele de lemn îl aștept pe Jafar Farah[ii]. Nu sunt primul care a venit la Haifa, ca să caute o casă. E un bărbat cu păr des și sprâncene stufoase, căruia trebuie să te adresezi pentru asemenea chestiuni. Enumeră niște persoane pe care trebuie să le sun, îmi notez numele și numerele de telefon. Jafar stă sprijinit de spătar și îmi spune că fusese cu o zi înainte la demonstrațiile din Tel Aviv[iii] și căla unul dintre proteste polițiștii îl răniseră la un picior.

Șchiopătând, mă conduce până la mașina lui. Pe GPS tastează ”Wadi Salib Street 16”. Dispozitivul găsește adresa și ne conduce spre est, lângă port, către strada pe care o cunosc deja. Sunt convins că sunt la un pas să o găsesc. Ne apropiem de numărul 16. O voce feminină din dispozitiv ne anunță: destinația este în dreapta. Mă uit în dreapta. Văd numai parcul. Acel parc cu niște palmieri, cu o esplanadă și cu un gazon aproape englezesc. Să se fi aflat casa în acest loc și să fi fost dărâmată? Poate. Dar prefer să mă încred mai curând în experți, decât în GPS. Planific niște întâlniri cu unii dintre ei.

1. august

Telefonez persoanelor sugerate de Jafar. Walid Karkabe pare să fie destul de interesat de poveste. Are acces la arhive. Îmi promite că o să cerceteze niște hărți vechi. Și primesc noi informații de la sora lui Mohamad. Pe documentul găsit poate că nu este trecută adresa case părintești, ci a frizeriei lui Daud. Asta e concluzia după discuția cu ea. Nu știu dacă doresc să mă conving mai ales pe mine că mai e o speranță sau dacă, într-adevăr, explicația ei poate fi interpretată așa. Pot lămuri această confuzie numai dacă văd documentul. O să mi-l trimită. Trebuie să mai aștept un pic. Dar nu vreau să stau cu brațele încrucișate.

Mă întâlnesc cu istoricul Mahmoud Yazbak[iv]. Iar pe jos până la Fattousha, iar cafea cu cardamom și iar cu mașina până la strada Wadi Salib. La vreo zece metri înainte de parc, GPS-ul ne anunță că destinația este în dreapta. Acolo unde este un șantier pe care se înalță niște apartamente. Să fi fost aici frizeria lui Daud? Sau casa părintească, poate, cu trei camere și o mare curte interioară[v]? Discuția cu Mahmoud nu mă umple de optimism. Îmi spune că, probabil, casa nu mai există.  În marea lor majoritate au fost demolate, chiar și pentru cele care au mai rămas există proiecte gata pregătite, pentru ca arhitectura palestiniană să fie ștearsă de pe fața orașului. Este puțin probabil să fi rămas tocmai casa asta. Iar afurisitul ăsta de număr 16 a intrat în pământ.

Veștile proaste mă obosesc. Trag o fugă în Fattoush la humus și labneh. Am capul greu, mâinile și picioarele grele. Nu mai vreau să mă mișc. Lui Mohamad nu îi transmit ultimele vești. I le spun numai Nadei. Nu e surprinsă. Sigur că nu, doar sioniștii au distrus aproape toate casele palestiniene din Israel. Așa cum odinioară Hagana o făcuse cu puștile, acum le încercuiesc cu clădiri noi, lipsite de gust. Acum știu ce înseamnă violența arhitecturii. Mi-a fost clar când, din vârful muntelui Carmel, am văzut doi zgârie nori care se înalță amenințător deasupra orașului. Îmi imaginez cu ușurință că acești doi zgârie nori reprezintă un soldat sau un tanc, care îi alungă pe palestinieni de pe pământul lor.

De ce am venit aici? Mohamad își construise propria imagine a casei, a cartierului și a străzii Wadi Salib, a frizeriei bunicului, a evreicei Rahela, cea cu suflet bun … Iar acum, eu o să-i spulber iluzia. Așa cum au spulberat sioniștii casele palestiniene. Doar îmi spusese că a trebuit să-și imagineze libertatea, ca să poată supraviețui. Iar eu o să-i distrug această imagine. Ce e mai rău: să-ți pierzi casa sau iluziile? E mai bine să cunoști adevărul sau să continui să crezi? Mohamad nu e credincios, nici eu nu sunt. Așadar, răspunsul e clar. Dar adevărul e mai copleșitor decât credința.

Probabil chiar acum, în Črnuče[vi], rememorează parfumul eșarfei mamei lui și își imaginează că o să o las în casă. Poate că exagerez. Poate că această casă nu este atât de importantă pentru el pe cât îmi închipui, pentru că are mult mai multe griji acolo unde se află acum. Poate că a devenit mai importantă pentru mine, fiindcă am ajuns să fiu obsedat de ea. Nu-o să-i spun ce bănuieli am. O să aștept documentul lui Daud, o să-l aștept pe Walid. Informațiile lui vor fi hotărâtoare.

1. August

O să-mi fie mai ușor să aștept telefonul lui Walid dacă fac o excursie. Mă duc la Acra. Cu zece ani înainte de Nakba, Daud, Bagdad și Labiba, care avea doisprezece ani, au părăsit Acra și s-au mutat la Haifa unde, în același an, s-a născut Suleiman, tatăl lui Mohamad. Cine venea la Acra și întreba de frizerul Daud, era trimis la bunicul lui Mohamad.

Simt izul istoriei, plimbându-mă de-a lungul zidului care a oprit armata lui Napoleon, care mai mulți ani a rezistat în fața cruciaților, înainte să fie cucerit de Baldwin I. În cartea lui Suleiman cu amintiri despre Haifa și Acra, pe copertă, este chiar acest zid, iar pe el e Daud, cu un fes pe cap. Mă bucur de vânticelul care bate dinspre mare și admir minaretele, privirea mi se oprește asupra cupolei verzi a moscheii al-Jazzar. Aici a fost imam Saleh, străbunicul lui Mohamad. Pe străduțele ca un labirint mă îndrept spre bazar, fără să știu unde a locuit Saleh și unde s-au aflat frizeria și casa lui Daud, nu știu nici de ce s-au mutat la Haifa. Intru în al-Jazzar ca și când aș aștepta să găsesc ceva care a aparținut lui Saleh. Ulterior aveam să aflu de la sora lui Mohamad că lânga baia turcească a pașei Jazzar se găsea casa familiei lor. Era o casă mare, în stil arab, cu ferestre înalte și cu arcade islamice, cu un spațiu deschis și o grădină.

Ideea de a mă lansa încăutarea unui nou ac într-un car cu fân mi se pare prea obositoare. Trebuie să mă întorc la Haifa, să caut casa din cauza căreia am venit pe malul Mării Mediterane. În timp ce călătoresc cu un tren foarte avansat din punct de vedere tehnologic, găsesc timp să mă gândesc la cât de mult au transformat Palestina, la cât de mult o vor mai transforma. Construiesc. Construiesc. Construiesc. Și rad. Însă amintirile nu pot fi rase. Poate că ei nu înțeleg asta. Poate nu înțeleg ceea ce a scris Gabriel García Márquez[vii]: ”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti.” Dacă o să o țină tot așa, o să rămână și ei fără viață.

Mă sună Walid. ”Numărul 16 nu mai există”. Azi, pe acel loc, pe șantierul acela, se construiesc 180 de apartamente. Îmi trimite o hartă pe care este marcat locul unde se afla casa. Am dovada. Nu mai există. Nu știu dacă e vorba de casă sau de frizerie. Știu însă că, lângă casă, se aflau niște trepte care duceau spre un versant al muntelui Carmel. Și că lângă frizerie se afla un bar – Radio Cafe. Și că distanța dintre casă și frizerie era de vreo 200 de metri. Cel puțin așa scrisese Suleiman în cartea lui. Trebuie să îl sun pe Mohamad.

”Sper că nu ești prea trist.”

”Sunt bucuros.”

”Bucuros?”                                                                                                                                  

”Da, fiindcă vocea mea e acum în Palestina.”

”Vocea ta?”

”Da. Acum, când vorbesc cu tine, vocea mea se aude prin căști în Haifa.”

1. august

Mă pregătesc pentru a doua zi. Scriu un mesaj pe care îl voi lăsa pe strada Wadi Salib. Rememorez indicațiile lui Mohamad. ”Dacă vezi casa noastră, scrie pe o bucată de hârtie: ‘Aceasta este casa familiei Abdul al Munem.’ Și fă-ți o poză cu mesajul. Scriu cu pixul de două ori: This is the home of the family Abdul al Munem. Wadi Salib Street 16. Pe o altă bucată de hârtie scriu numele membrilor familiei și la sfârșit: This is the scarf of Samera Abdul al Munem. Înfășor totul în eșarfa Samerei și o pun într-o pungă de plastic. Îmi amintesc și alte cuvinte rostite de Mohamad: ”Când tata mi-a dat cartea lui, Amintirile unui om din Acra, pe ea a scris: Mohamad și Aber, mulțumesc pentru ajutorul acordat la publicarea acestei cărți. Fiule, dacă mergi la Haifa, du-te la mare. Când vei vedea un palmier mare, sărută-l și spune-i: Suleiman te salută.” Nu cumva să uit să sărut un palmier.

Mă sună Majid Khamra. Un expert. Poate că, în cele din urmă, îmi poate clarifica povestea. A scris o carte despre istoria Haifei. Cunoaște extrem de bine poveștile locului. Iar mama lui își amintește de timpurile dinainte de Nakba.

1. august

Majid vine să mă caute în fața hostelului. Mă duce la șantier. ”Frizeria nu a fost aici”, spune el cu convingere. Îmi face semn cu mâna să îl urmez. Facem vreo zece metri spre sud-est și traversăm o stradă. Coborâm pe strada Omar el-Khatab, o luăm la stânga. Trecem prin fața unor clădiri unde acum este târgul de vechituri, odinioară aici se aflau prăvălioarele palestinienilor. Vedem un minaret și, în spatele lui, monstruozitateadin sticlă. După încă vreo zece metri, Majid se oprește și se întoarce spre stânga. ”Aici era frizeria.” Îmi arată cu mâna spre ușa de la parter, cu o jaluzea din aluminium, aflată la colțul unei case cu două etaje, din piatră arăbească. ”Nu cu mulți ani în urmă, deasupra ușii scria Al Ittihad, Unitate.” Probabil că așa se numea frizeria lui Daud. ”Aici, alături, era Radio Cafe.” De la șantier până la această casă, am parcurs cu Majid 103 metri. Descrierea lui Suleiman din carte este aproximativă și, fără îndoială, cu timpul, percepția distanțelor s-a modificat.

Cred că am răspunsul. Casa se afla acolo unde azi se ridică niște apartamente, în timp ce frizeria nu a fost încă demolată.

De bucurie, îmi vine să-l iau în brațe pe Majid. Casa nu mai există, dar există frizeria, iar eu am răspunsul. Drumul n-a fost în zadar. Dar încă nu s-a încheiat. Îi spun lui Majid cât de mult îi place Mahmoud Darwish lui Mohamad. Ne ducem la locuința poetului. La casa lui Emil Touma[viii], unde Darwish a locuit până a plecat la studii, la Moscova. Fotografiez din toate unghiurile clădirea cu două etaje, din piatră arăbească, o filmez, ca să pot să i-o arăt lui Mohamad. Poate că o să se bucure mai mult să vadă casa lui Darwish decât pe a sa. Păcat cu nu am reușit să vizitez Al Birwa, satul natal a lui Darwish, dar, mai mult ca sigur, n-aș fi avut multe de văzut. Se află la numai câțiva kilometri de Acra, când a avut loc Nakba, a fost făcută una cu pământul. Dar intenționez să merg la Ramalah, la mormântul lui de pe un deal, sub un cedru maiestuos, de unde privește într-o parte spre Ierusalim, și de cealaltă parte spre țărmul Mării Mediterane. Și la smochinul sub care a creat. Încă un mister pe care îl dezleg la Haifa, înainte să plec.

Ultima dovadă. Primesc un email de la sora lui Mohamad. În anul 1943, Daud a primit din partea guvernului palestinian, aflat sub mandat britanic, o licență de utilizare a telefonului. În document scrie că domiciliul lui Daud este pe Wadi Salib 16 și că la această adresă poate beneficia de o conexiune telefonică până la 31 decembrie 1947.

Acum e clar. Casa nu mai există. Clădirea în care se afla frizeria este încă în picioare.

Aștept să se facăseară, când Wadi Salib și străzile din jur rămân pustii. Iau punga cu eșarfa și cu bilețelele. Cobor din nou cele două rânduri de trepte și trec  peste două străzi cu semafoare moderne. Merg în jurul parcului. Mă însoțește un parfum de citronelă și de rozmarin. Printre măslini și palmieri, ajung în cele din urmă la șantier.

Nu pot lăsa eșarfa pe betonul ăsta. Arunc peste gardul șantierului unul din bilețele pe care scrie că aici este casa familiei lui Mohamud. Merg mai departe spre casele otomane. Pe una din ele văd o inscripție în arabă în care este menționat anul 1948. Nu sunt singurul care a căutat o casă pierdută. Merg mai departe. Aleg niște trepte lipite de o casă,la capătul cărora este o boltă.Casa eaproape o ruină, fără acoperiș, dar cu arcade frumoase deasupra intrării și cu un spațiu unde s-ar fi putut afla curtea interioară. Nu mă grăbesc. Mă uit în punga în care e eșarfa și la bilețelele pe care le țin în mână. Mi-aș dori ca povestea eșarfei să continue. A călătorit din Siria în Slovenia, iar acum din nou, în Orientul Apropiat, acolo unde au crescut părinții lui Mohamad. Poate o va găsi cineva, o va folosi sau o va dărui cuiva. Poate o să aștepte în acest loc până când casa va fi demolată și odată cu molozul va fi dusă la groapa de gunoi. Sau poate că un muncitor o să o observe la timp și o să o ia pentru soție sau pentru fiică. Oricum ar fi, o parte a familiei va rămâne acolo unde sunt rădăcinile lui Mohamad, acolo unde el nu poate să se ducă.

Mă întorc spre șantier. Încerc să-mi imaginez cum a trăit Daud. Dis-de-dimineață, îi săruta pe Bagdad, pe Labiba și pe Suleiman, închidea ușa de pe Wadi Salib 16 și se ducea la lucru. De cum ieșea pe stradă, o vedea trecând pe Rahela. Își zâmbeau, schimbau în grabă câteva vorbe, când o să aibă Rahela grijă de Suleiman. Mă uit spre marea care e la câteva sute de metri și unde, odinioară, fusese ancorată barca lui Daud. Când pe strada Omar el-Khatabi mă apropii de frizerie, am impresia că merg pe urmele lui. Înainte să ridice jaluzeaua de la ușă, se ducea la Radio Cafe, la o cafea cu cardamom. Apoi pregătea salonul pentru clienți și, între timp, mai stătea de vorbă cu proprietarii prăvăliilor vecine despre evenimentele cotidiene. Despre ce vorbiseră la 20 aprilie 1948? Știau, oare, că peste o zi-două aveau să fie alungați din oraș? Și cum reușiseră să fugă de violența Haganei? Cu copii și bagaje.

Merg spre apus, o iau în sus, pe strada care odinioară se numise Stanton Street. Aici locuise Leila Khaled[ix]. Când s-a declanșat Nakba avea patru ani. Mai mult ca sigur că se plimbase cu părinții prin fața frizeriei, poate că odată s-a dus la Daud sau la Radio Cafe, ca să îi caute pe tata sau pe mama. Ajung în dreptul unei clădiri ovale, cu patru etaje, una din cele mai mari, mai cunoscute și mai bine conservate construcții palestiniene din oraș. Stanton Street 83. Daud mergea aici la medic, la doctorul Kemal. Mă uit spre cimitir, aflat la o distanță de câțiva metri de cabinet. Văd plăci funerare surpate, morminte abandonate, iarba care crește sălbatic și strada care a tăiat cimitirul în două. Aici a fost îngropat Daud, dar și Bagdad, Suleiman și Labiba. Ajuns în jumătatea superioară a cimitirului mă întorc, îndreptându-măspre frizerie, aflată pe direcția moscheii. Parcurg un drum în cerc, pe care Daud l-a străbătut în fiecare zi.

Și mă mai duc la palmieri. Nu lângă mare, pentru că portul s-a extins atât de mult, încât artrebui să merg kilometri întregi dacă aș vrea să ajung la dig. Îmi aleg un palmier din parcul de lângă șantier. Și duc la îndeplinire ceea ce mi-a cerut Mohamad.

”Suleiman te salută. Și Daud. Mohamad. Samera. Bagdad. Labiba …”

1 septembrie

Mohamad își pune mâna la gură și, fără o vorbă, se uită fix la calculator. Vede cum stăteam pe treptele din Haifa și cum am aruncat eșarfa într-o casă părăsită. Se uită la film până la sfârșit. Mohamad tace.

”Cum te simți?”, îl întreb.

Continuă să tacă.

”Ce să spun?”

Își ia mâna de la gură. Fața i se înseninează.

”Acum aș vrea să fiu lângă mama.”

Ieșim pe balcon la o țigară.

”Ți-am dat eșarfa mamei mele, ca să o duci la Haifa. Sunt genele mele. Iar acolo e o casă nouă. Cea veche nu mai există. Încetul cu încetul, totul are un sfârșit. Un sfârșit.” În timp ce s-a uitat la înregistrare nu a fost atât de liniștit cum pare să fie acum. ”Când am văzut cum ai aruncat eșarfa în casă, am vrut să întind mâna și să o prind. Numai că în acea clipă m-a trecut un fior.”

Pun pe măsuță săpunul cu ulei de măsline, niște cardamom măcinat din Nablus și o plăcuță de lemn cu un citat din Darwish, pe care am cumpărat-o la Ramalah.

”Darwish spunea că patria este o amintire. Ești de acord?, îl întreb.

”Răspunsul este în cartea Parfumul de Patrick Süskind. Amintirea e parfum. Dacă amesteci tot ce avem pe masă, apare un parfum nou, o nouă amintire. Îmi amintesc de parfumul pe care îl avea eșarfa mamei.”

”Mirosea de parcă ar fi fost nouă.”

”Nu am spălat-o niciodată.”

”Îți aduci aminte când ți-a dat-o mama ta?”

”Nu mi-a dat-o. Când a murit, am ținut-o de mână, mâna ei mai era caldă. În jurul gâtului avea eșarfa. Am luat-o și am plecat. N-am plâns.”

A pus-o la păstrare într-un dulap. Și, uneori,în Siria, în Slovenia, când era pe drum, și-o înfășura în jurul gâtului. Când pe strada Kotnikova[x] nopțile de așteptare erau sumbre și avea impresia că lumea din jur este ferecată, o folosea ca să se acopere. Iar la granița de la Idomeni l-aprotejat de gazele lacrimogene care îi intrau în gură și în ochi.

”La pipăit, textura eșarfei este asemănătoare cu pielea mamei mele. E catifelată. E dintr-un bumbac de calitate. Încep să mă bucur.”

”Dar nu mai ai eșarfa.”

”Ah … Important e că nu mai e în Siria. La fel ca și tabachera și dischetele. Nu vreau ca amintirile mele să-i rămână lui Asad. Când te-ai dus în Palestina, m-am întrebat ce să-ți dau, să iei cu tine. M-am gândit să iei eșarfa, apoi m-am răzgândit. Și tot așa, de mai multe ori. Poate că mama a decis să ți-o dau.”

Eșarfa a părăsit Siria împreună cu Mohamad. Dar pe drum s-au despărțit. Înainte să se îmbarce la Izmir, a lăsat-o în gara Basmane unui băiat din împrejurimile Alepului, care muncea la un restaurant. Mohamad nu voia ca, în cazul în care s-ar fi înecat, eșarfa să dispară odată cu el. Când, după o a doua tentativă, a reușit să ajungă la Chios, l-a sunat pe băiat și l-a rugat să i-o trimită. I-au adus-o niște angajați ai Crucii Roșii, care erau în drum spre Grecia.

Iar acum eșarfa e în Palestina. Dar pentruMohamad, Palestina nu mai este ce a fost odată. ”În timpul războiului, amintirile mi s-a alterat. Orașe distruse și oameni uciși. Toate acestea fac parte acum din amintirile mele. Siria. Înainte era Palestina. Amintirea ei mi-a transmis-o tata, iar lui i-a transmis-o tatăl său. În tabăra de refugiați Neirab, știu orice piatră. Ca și în cartierul Sheikh Abu Bakr. Acum, asta e amintirea mea.”

De fapt, nu are o singură amintire, ci trei. ”Am trei patrii, trei popoare și trei amintiri. Uneori, toate trei se amestecă, alteori nu. Se întâmplă ca una să dureze mai mult decât alta. Când erai în Palestina, a prins viață acea amintire a mea. Sentimentele mele erau cu tine. Tu erai acolo, iar eu aici. O nebunie.”

De câte ori stăm de vorbă despre amintiri, nu putem să nu ne referim și la cea pe care încă nu o avem, care ne așteaptă după colț.

”Știi, am scris despre tine”, a continuat Mohamad.

”Serios?”

”Am scris că ești o pasăre. Te-ai urcat în avion, ți-ai luat zborul, apoi ai zburat înapoi.”

”În timp ce tu nu poți să zbori.”

”Să zbori. Mi-ar plăcea să zbor. Oriunde mi-ar pofti inima. Poate m-aș întoarce, poate nu. Dar mi-ar plăcea să încerc.”

---

[i]Informație din cartea lui Johnny Mansour: Arab streets of Hajfa, Association for Social development, Hajfa (1999).

[ii]Activist pentru drepturile palestinienilor și conducător al organizației Mossawa Center, care promovează egalitatea locuitorilor arabi din Israel.

[iii]Împotriva legii care stipulează că Israelul este un stat național al poporului evreu, iar palestinienii și celelalte minorități sunt considerate a fi cetățeni de categoria a doua.

[iv]Șeful catedrei de Istorie a Orientului Apropiat de la Universitatea din Haifa.

[v]Pe parcursul cercetărilor mele am constatat că această casă era oarecum diferită de cea din amintirea lui Mohamad. Din spusele surorii lui Mohamad, aceasta reiese din cartea tatălui lor, Suleiman.

[vi]Suburbie din nordul Ljubljanei. (n.trad.)

[vii]În autobiografia A trăi pentru a-ți povesti viața, Učila (2007). Traducerea citatului aparține Teodorei Șandru-Mehedinți, traducătoarea în limba română a acestui volum, apărut în anul 2014, la editura RAO. (n.trad.)

[viii]Istoric, ziarist și gânditor palestinian. Numele lui îl poartă Institutul Emil Touma pentru studii palestiniene și israeliene, înființat în anul  1986, la un an de la decesul acestuia.

[ix]Leila Khaled este una din figurile marcante ale revoluției palestiniene. În anul 1969 a deturnat un avion, care se deplasa de la Roma la Tel Aviv, îndreptându-l spre Damasc. L-a obligat pe pilot să survoleze Haifa, pentru ca, prima dată după Nakba să îi poată vedea orașul natal, fapt pe care mi l-a confirmat în timpul unei scurte discuții pe care am avut-o pe internet. A fost membră a Frontului Popular Habash pentru Eliberarea Palestinei (PFLP). În taberele de refugiați palestinieni pot fi văzute și acum graffiti reprezentând-o zâmbind, acoperită cu kefiah și ținând în mână un kalașnikov.

[x]Stradă din Ljubljana unde se află un centru pentru azilanți. (n.trad.)