Cercul Poeților Apăruți (5) – Anca Goja: bărcuțe de hîrtie & sinucigașul

Am postat în ediția trecută două excelente poeme ale acestei autoare din Baia Mare, care a început să scrie poezii odată cu izbucnirea molimei, deci acum circa un an și jumătate. Nu știu cum arată poemele de atunci, nu le știu nici pe cele de acum jumătate de an, am citit doar un grupaj de zece poeme scrise în ultima vreme, după mărturisirea autoarei. Dar îmi este tot mai clar, autoarea era poetă dinainte de molimă, una care se ignora în această ipostază, iar pandemia a fost doar un fel de catalizator. Am mai spus asta, multpr poeți, vechi sau noi, molima asta lr-a făcut și bine, i-a stimulat… Postez azi încă două poeme, rezerva e încă mare!

• 

bărcuţe de hârtie

oasele craniului ascund un port

alei încețoșate pe care se plimbă alene

oameni de toate vârstele

cască visează la ziua de mâine la

somnul neîntrerupt de datorii absurde

prin neguri alunecă un murmur

cu destinații necunoscute

bărcuțe foi veline mâzgălite

un du-te-vino ca un

film de dragoste nordic

niciuna nu rămâne

cerneala cuvintelor face marea mai albastră

peștii tac: știu prea multe secrete

ne privim cu subînțeles

gravi ca sunetul pașilor pe ponton

discreția e cheia supraviețuirii

uneori ne apucă plânsul

marea se umflă de prea multe lacrimi

supărată ca o mamă când

copiilor li se face o nedreptate

bărcuțele de hârtie se scufundă

un salt în gol niciun gând

înghit poveste după poveste de parcă

o mulțime de prieteni mi s-ar destăinui

pe patul de moarte.

sinucigaşul

m-am întâlnit cu sinucigașul în câlții unei dimineți de vară

mergea clătinat ca un bețiv

palma la ficat obrazul galben

la capătul tunelului văzuse o clipă

becul negru al ultimei certitudini simțise

pH-ul echilibrat

al lumii dinainte de naștere

l-am întrebat dacă nu i-a fost frică

ziua de mâine e cea mai mare spaimă

a mea mi-a spus

mai amară decât pastilele pe care

le-am înghițit ca pe mărgelele de jad

ale femeii iubite legându-i corpul

de al meu pe vecie

mintea mea

e o piatră zdrobită cu scrâșnet

de tăvălugul prezentului

corpul meu

a început demult să putrezească

pe zidul golaș mă așteaptă

umbra mea ciobită.

sinucigașul vorbește poticnit

obrajii i se umflă de voma amară

îl iau de mână fără rușine îi spun

vino învață-mă

am obosit să scriu doar despre mine

să scot globul de cristal din piept

să-l fărâm cu razele soarelui

ca pe un bibelou kitsch.

în iarba încâlcită a realității

sinele e cochilia unui melc

drumul sevei de la pământ la frunză

nu-l va prinde în nadă

un biet producător de mucus

chiar dacă-i hrană zilnică

vino învață-mă

îți voi arăta în schimb

soarele stacojiu și chel cum răsare

și țipă ca un nou-născut.