Cercul Poeților Apăruți (6) – Codrin Sezciuc: Din „Ecouri în labirint”

Cu poetul Codrin Sezciuc am făcut cunoștință prin prietenul Cezar Straton, care îi este coleg de breaslă și i-a scris prefața volumului de debut. Trebuie să fie un fel de predestinare să primești la naștere numele Codrin și să devii un om al pădurii. Am primit volumul din ptimăvară, l-am citit și mi-a plăcut, dar din cauza diverselor tribulații cu vederea, nu am apucat să selectez cîteva poeme și să sc riu cîteva rînduri de întîmpinare. Reușesc acum și tot e bine. Cezar își necăjește colegul mai tînăr afirmînd că e pășunist, ceea ce ce este sa un fals, sau ironie. Există în poezia lui CS o anume apropiere de natură, dar acesta nu e pășunism, acesta ține de un anumit fel de a orivi lumea și de o anumită frazare, ambele vetuste. Or, Codrin mi se pare o structură neoromantică, iar frazarea e cît se poate de modernă. De altfel, o relație speciakă cu natura au toți poeții, cu excepția celor frenetic citadini. Și, de altfel, nu natura e principalul domeniu explorat de CS, ci dragostea, de unde șiurnura neoromantică a poeziei sale. Ca în orice carte de început, există și anumite naivități în volum, dar culmea este că, aici, îmi cad simpatice, contribuie cumva la sporirea prospețimii lirismului. Dar există și jocuri lexicale și sintactice, trimiteri culturale, aluzii intertxtuale, probe ale unui anume rafinament. Îi urez bun venit lui Codrin Sezciuc în poezie și un drum cît se poate de lung…

• 

Fructul oprit

Așa păpădie cum ești

Purtată de vântul din privirea mea,

Ai pavat calea bisericii.

Numai eu și clepsidra ți-am măsurat

Bătăile aripilor.

Mi-a fost teamă când ai venit,

Cu călcâiul ai săpat în inima mea,

De parcă l-ar fi uitat cineva înadins afară din Styx.

Cu disperare am săpat în stânca inimii tale.

Doar ca  sa  îți ridici privirea,

Adaug  dorință la pangar,

Apărând flacăra lumânării.

Nefertiti își va arunca de pe zidurile cetății neputința

Când tu vei preda copiilor lecția victoriei

Fără să mai ordoni “Am invins”!

Fiindcă eu deja  am capitulat,

Și mi-e groaznic de teama pustiului

Rămas după ce vei fi plecat.

O să mai alinți căprioare

Doar răsfoind prăfuite, uitate albume vechi cu păduri.

Ce păcat că fructul interzis e ferecat în bol, 

Alături de trandafirul roșu, criogenat pe vecie!

Cariatida frântă

 “ Iubirea este  adevărul suprem  ce se află  în inima creației” ( R. Tagore)

Ai vrut purificare prin iubire

Să nu rămâi cu sete și cu dor,

Dar când a fost să iei o hotărâre

Ne-ai despărțit la primul semafor.

Pe drumul care duce nicăieri

Ai aruncat o toamnă prin cuvânt

Și ai ales doar lacrimi și tăceri

Ca să rescriem liniștea-n mormânt.

Păstreaza tu povara, eu nu pot

Întoarcere în timp să cer, mă tem

Că trec degeaba iar oceane-înot

Și nu găsesc un adevăr suprem.

Când ne-ai promis doar neuitarea, într-o vară

M-ai transformat în pelerin pe drum spre iad.

Dar n-a fost vina ta că din iubire ard,

Ci doar că m-ai ucis și-a doua oară.

Iubirea ca o pedeapsă

Iubire de-argint, în scoici ferecată,

Hai, cerne-mi pe suflet de ceară crăpată

Pierduta-amintire  pâlpâind în apus!

Nici nu mai știu când ai fost și te-ai dus…

Lunecând pe sub ape – nghețate din munți

Mă târăști în prăpastii pregătite de nunți.

Mi-ai călcat pe gând în acord de viori:

Cocoșul din turlă a cântat de trei ori.

Dezbracă-mă-ncet de cuvinte de dor –

Fata Morgana  aruncă  iluzii de nor.

Adună-mi lumina reflectată-n abis –

Ecoul răspunde cu-n hohot de plâns.