Umor alb-negru (5) – Hronicaru: De minunatul hagialâc al Jupânului Godefroy de Beziers în slava Ceriului de-al Doilea

Și iată. după ce a slăvit faptele făcătoare de minuni, ale oiței țurcane, Nechifor Bugesc Hronicaru s-a uitat spre ceriu siniliu și altă minune a văzut. Înainte vreme, zburau paseri, apoi uoamini tocmiți ca zburători la ceriu, dar amu, în tăt omu și în tătă fimeia stă un fel de pasere. De bună samă, dacă știu a oua parale!

• 

De minunatul hagialâc al Jupânului Godefroy de Beziers în slava Ceriului de-al Doilea

Se află preste Ocheanul celu Mare un negustor de ceasloave bogat preste măsură, Jupân Godefroy de Beziers, carele au strâns mai multe avuții într-o viiață decât toți boierii Moldovei laolaltă; ci i-au đis prăvăliei sale dupre o apă mare de la miazăđi den Ivrasilia unde đice-se că sălășluiesc muiari pricepute la gâlceavă (au nu se pricep oare toate la aiasta, cutez a face întrebăciune nevrednicul de mine?) Ci, cetind acest negustor pleșuv la Letopiseț de cum au trimes alt om bogat, Elonie Muscă, o teslă lui Sveti Ilie și nește oameni la Polata Cerească, și de cum l-au urmat un om feciorelnic, Rică Bârsanul đilele trecute, au prins acesta mare pizmă pre aceștia doi; ci, semețindu-se, au cugetat că nu se cuvine a rămâne mai prejos; că dacă și acești oameni pot sbura, ba și puricele se potcovește cu nouă đeci și alte nouă ocale de hier și tot sboară în slava ceriului, neapărat are să sboare și dânsul. Deci au adunat în giurul seu norod ca la trei oameni: pre frâțăne-său Marcu, un prunc den Țearile de Gios căruia îi đicea lumea Măslină, și o babă, Valeria, ce n-au lăsat-o alții să sboare în vremea tinereților sale măcar că se afla vrednică. Ci precum Elonie, au tocmit învățați de au pus buți una preste alta și le-au împlut cu văzduh lămurit; ci i-au đis tarafului acestor învățați „Obârșia Sinilie” iară mihaniei de au clădit-o i-au đis „Păstorul Înnoit”. Iară pre acele buți ca o lumânare au pus un chivot și în chivotul acela pre sine ferecatu-s-au ba și pre acești ortaci de drum, luând cu dânșii și văzduhul apăsat trebuincios, că de răsuflă altminteri în înaltul ceriului făptura omenească numaidecât se înnăbușă. Ci în meseța lui Cuptior în douăđeci de zile, adecă de cinstit praznicul lui Sveti Ilie, au dat acesta poruncă să puie văpaie la tălpile Păstorului Înnoit; ci acesta de la așa usturime au săltat în înaltul ceriului, macar că n-au pătruns decât în ceriul al doilea, fără a încongiura întinsul Pământului; ci înturnându-se aista pre aceasta lume, au mărturisit: „Adevăr, adevăr đic voauă, aiasta iaște cea mai bună đi ce au lăsat-o Domnul!” – iară de s-au veselit Sveti Ilie auđind aceasta, nu avem știință. Ci alții nu s-au veselit, cum s-ar afla Martorii Gretei – feata de șvezi cu chip posac -, carii au đis că fumul de la așa mihănii otrăvește lumea și că așa îndeletniciri alta nu-s decât risipă de om bogat; ci au mai đis unii cumcă mihania de au făcut-o învățații lui Jupân Godefroy aduce a rușine de parte bărbătească; ci le đic acelora că rușine li se cuvine a le hi lor. Ci adevărăciune đic numai aceia de-l mustră pre acest om că nu-și plătește bine simbriașii de la negustoria de ceasloave, deci de ar face aceasta cu adevărat ar câștiga ceriul.