Liviu Antonesei – 7 poeme în revista Vatra

Probabil că unii din oaspeții blogului le știu, sau măcar o parte dintre ele. Au fost postate pe măsură ce s-au scris în martie și aprilie. Dar am senzația că laolaltă produc un efect suplimentar. Mă rog, dacă nu mi se năzare mie! Nu am mai marcat spațiul dintre strofe, dar se poate vedea în formatul pdf…

vatra-liviu-antonesei-2021Descarcă

Adevărata istoria a veșniciei…

Atunci cînd privirea, precară cum se înrîmplă acum să fie,

întîlnește razant aripa unui șoim în năvalnic zbor,

e semn sigur că se vor mai întîlni o dată –

și încă o dată, și încă o dată, și încă o dată,

pînă la sfîrșitul tuturor vremurilor. Iar vremurile se apropie.

Și nu e elipsă, nu este nici spirală, nici sfera de aur,

E doar un moment care pulsează, sistolă și diastolă,

care cuprinde în el totul. Și mă cuprinde,,,

Die Kehre, altcum văzută…

Întotdeauna, cuțitul cel bun are două tăișuri –

și vîrful care le încununează, le catalizează,

ca un punct incandescent, un  foc alb, care

îl aruncă, le aruncă cu putere spre înainte…

Așa am încercat să-mi duc în lume viața

și am reușit atît de puțin, atît de arareori,

încît zece degete au căzut pe podea,

unul după altul, pînă la cel de pe urmă…

Le-am ridicat de la primul la cel din urmă

și le-am pus cu meșteșug la  locul lor –

un calm nesfîrșit m-a cuprins în găoace,

o albă, suprafirească împăcare cu toate…

Ianuarie 1984

Iarna cumplită a celor morți în trenuri, de

hipotermie, de parcă se răcea întreg universul..

în fața cinstitei și speriatei adunări academice,

care nu mai avusese parte de asta de decenii.

stacojiu la față, că-mi era frică să nu facă vreun

atac de apoplexie, colonelul perora despre vinoăția

mea și a acuzatului vedetă de data aceasta,

dar o făcea cu repetiții, cu neașteptate volute retorice –

în cele din urmă, am înțeles că eram vinovat

că prin exemplul  meu, prin ce spun și ce fac

stric tineretul, îl abat de la drumul glorios

al construcției socialismului la orașe și sate.

Mi s-a dat în mod neașteptat cu vîntul și

am fost scurt. Înțeleg că sînt Socrate și

regret din toată inima că eu mai și scriu.

Da, era ianuarie 1984, dar asta n-am spus,

știa toată lumea, plutea colțuros și greu

în aerul somptuoasei săli a Senatului …

Trecerea unui rîu

Cînd merg la plajă, curge molatesc, leșios

pe sub alb-albastra punte din metal,

umflat de primăvară, cenușiu, capătă

alură de bestie în călduri, cu spinarea

acoperită de paie, de pene, de spuma gălbuie –

puntea vibrează ușor deasupra tumultului,

vibrația îmi urcă prin tălpi către ceafă…

Umbraa punții tremură deasupra apei.

tremură și umbra mea, dar tremură subțire

și umbra ta, care acum nu ești aici!

E aici dinaintea punții, dinaintea venirii mele,

era aici din adîncul erelor geologice…

Te poți oglindi de cîte ori vrei în apa unui rîu,

limpede sau tulbure fără de măsură,

va fi aici și după ce privitorul nu va mai fi…

Nevăzutul care coboară

Cînd lungul amurg se va preschimba

în marea noapte de smoală topită și rece,

va rămîne lipit de degete gestul mecanic

al mîngîierii tocului inutililor ochelari –

atît de negru, atît  de neted și atît de cald

sub atingere obsesivă…

precum toiagul de măslin mîngîiat

de cel împărțit între șapte cetăți,

poate mai multe, sau rama de jos

a țiterei mereu mîngîiată în ritm…

Cîndva asta se va petrece, dar voi avea

degetele antrenate pe tocul atît de negru,

atît de neted, atît de cald, atît de zadarnic –

marile bucurii sînt fără de foloase!

Vieți paralele, în timp

Un om puternic, un om bogat, după măsura

locului său și a vremii sale, ca un Cressus,

și-a ridicat o casă cît vechile piramide –

visul său era să adune tot tribul de jur-împrejur…

Cei veniți s-au uitat și au plecat grabnic, uimiți,

dar poate mai cu seamă speriați de trufie…

Bogatul om se plimba nedumerit prin multele,

și largile, și goalele încăperi, rătăcea, vorbea

singur, poate cu pereții, pînă ce s-a pierdut

s-a topit în gol ca într-un labirint, fără capăt…

Înțeleptul era fericit în butoiul său fieruit,

noaptea, în vis, se simțea legănat de valurile

domol ritmate ale mării presărate de insule…

Iar dimineața, era și mai fericit, dacă vreun

 măreț al lumii nu-i fura ceea ce nu-i putea da,

lumina urcătoare a zilei care se naște…

Big bangul fiecărei clipe…

Privesc prin sticla ferestrei crengile arțarului

cu mugurii gata să plesnească sub ploaie

și sub presiunea sevei ce urcă din adîncuri –

energia din miezul unei bombe înaintea

exploziei nu e alta, cum lava care fierbe

așteptînd să evadeze din piatră este la fel…

nașterea și moartea sînt fețe ale energiei,

același proces misterios și mereu altul

cu fiecare repetiție, cu fiecare revenire –

efectele mereu diferite, imprevizibile…

Și-n trupuri seva andantino pulsează.