Am făcut o pauză mai mare că a trebuitsă merg la un eveniment comemorativ. Stînd acolo, mi-am dat seama că aș vrea să recitesc niște poezii de-ale Alexiei, ceea ce a și făcut. Și am ales unul și pentru noi toți…
hai dragule
lasă-ți costumul pe umeraș
și scoate-mă afară
înfige-ți degetele în părul meu
să împărțim lumea
târăște-mă din întuneric
lovește-mă în lumina soarelui
îngenunchează-mă tu
eu nu pot s-o fac
nici măcar atunci când
nu mai suport durerea
sunt sigură că și alții
îmi vor scuipa sânii
hai iubitul meu cel puternic
să învrăjbim lumea
să trezim sentimente
să zdruncinăm conștiințele
de data aceasta îmi pun pielea cu nuanțe de violet
singură la bătaie
ce frumoși sunt ochii mei plânși
ce frumoasă e privirea care te fixează printre lacrimi
nu-ți fie teamă că cineva te va opri
le voi spune că isus există și
vor merge mai departe
liniștiți
@ntonesei's blog 
foart fumoasa poezie… in stilul inconfundabil al Emei. cuvintele o iau razna si spun doua lucruri in acelasi timp, si pana la urma, si al treilea spus, cel al intregului.
finalul exprima intraga schema a acestui volum, nu mai vrem sa traim, doar sa urmam pasii prestabiliti.
îngenunchează-mă tu/ eu nu pot s-o fac/ nici măcar atunci când/ nu mai suport durerea
tulburatoare fraza…
frumusetea de care multi au uitat, caci asta ar fi esenta feminitatii, asteptarea de a gasi barbatul pentru care sa lase jos scutul luciditatii si, convinsa, sa se redea cu totul, ca intr-o credinta,
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cuvinte ivite din mustul suferintei, pacat de final…
ApreciazăApreciat de 1 persoană