Am primit un mic grupaj de poezii noi de la Alina împreună cu vestea bună că se apropie de încheierea unui nou volum. După ce-am citit și a doua oară poemul pe care îl postez mi-a venit gîndul că arareori cugetarea ne duce spre optimism, că sîntem norocoși dacă provoacă un fel de împăcare cu lumea și cu noi înșine…

Cugetare
Cum să opresc timpul din umbra obrazului?
Cum să dezleg tainele?
Cum să pricep vântul?
Cum să pătrund în măduva gândurilor?
Cum să descătușez lumina din mirosul tăcut al pietrei moarte?
Sau să spăl ochii durerii care roade până la os?
Cum să opresc sosirea prea devreme a morții?
Versurile mi se ascund
într-un jgheab în șuvoiul ploilor,
iar eu m-am aciuat sub pielea
nălucilor cu trup de hârtie.
Aici, cuvintele sunt atât de albe!
Gratie poetica pe un registru existențial. Frumos!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Vă mulțumesc.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu multumesc pentru momentul partajat. O zi frumoasa va doresc!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Frumos!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Vă mulțumesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
chiar este impacare, da…
ar fi un loc in care am vrea sa ajungem toti cu gandul
conditia poetului din propria perspectiva… cea de autoexilat, de fugar, de ascuns, furisat
da, adevarat
ApreciazăApreciat de 3 persoane