Liviu Antonesei: Jurnal intim (1980 – 1984) – episodul 3


Cred că luna mai a primului an din acest jurnal a fost cea mai productivă, am împărțit materia în trei episoade destul de lungi. Sîmt necesare cîteva precizări înainte de ediția defintivă, în volum, care va fi adnotată. Îmi dau seama acum că jurnalul va fi completat cu unele documente din dosarele de Securitate, cele care se referă șa revistele studențești, foarte des menționate în jurnal, și la ceea ce avea să se numească Grupul de la Iași. Prima se referă la o notație despre M. D. G, sumară și cam nedreaptă, fapt pe care îl voi lămuri pe larg în volum. Acum, mă limitez să spun că s-a dovedit a fi nu doar cel mai vechi prieten al meu, ci și cel mai constant și mai bun. A doua precizare privește notațiile privind moartea lui Marin Preda. Cu elanul necritic al juneții, am luat de bune cele scrise de Cezar Ivănescu și Adrian Păunescu despre tristul eveniment. Nu am observat nici măcar că alegațiile lor era extrem de jignitoare pentru memoria marelui scriitor. Cum naiba ar fi putut dus de mînuță la băut un bărbat matur și un scriitor a cărui statură grand format a fost vizibilă încă de la primulvolum din Moromeții? Între timp, nu doar căam mai crescut, dar am aflat multe lucruri de la cei care au trăit în proximitatea lui Preda, inclusiv de la regretatul Sorin Preda, prozatorul și nepotul său. Preda nu cosnuma niciodată alcool cînd scria și cînd lupta cu forurilepentru apariția cărțilot sale, iar aceste perioade erau foarte lungi, de luni și chiar de ani. Cînd termina o carte și lupta obligatorie pentru apariție, odată cartea tipărită, se simțea epuizat și cumva golit. Atunci, consuma alcool, ca să umple golul mă gîndesc. Dar cum nu era un băutor constant, nu știa să bea, consuma alcoolul compulsiv, adesea își depășea măsura. Pe acest fond, s-a produs moartea lui. Îmi amintesc că la anecheta din 1983, în timpul percheziției, cel mai important din echipaj, locotenetul major venit de la București, a scăpat o afirmație, probabil pentru că nimerise peste zona din bibliotecă cu cărțile lui Preda: „a rămas dosar după moartea lui Marin Preda”. Am vrut să aflu mai multe, dar mi-a reamintit că e un moment în care el pune întrebările…

11 mai 1980, o duminică

Avantaj al jurnalului și caietelor de notații – ajutîndu-te să acoperi timpul de singurătate care nu poate fi, prin firea lucrurilor, în întregime al scrisului, te protejează împotriva alcoolismului și a ruinătoarelor divertismente. Nu condamn, în absolut, alcoolismul, dar doresc să-l evit încă măcar zece ani (dacă îi voi trăi) pentru a-mi continua opera.

Baudelaire: „Dacă e vreo glorie în a nu fi înțeles sau în a fi numai foarte puțin înțeles, pot spune, fără să mă laud, că prin această cărticică, am cîștigat și meritat dintr-odată această glorie.“

Eseul despre Baudelaire: artistul ca singurătate întruchipată, ca un perpetuu nu spus zvonului cotidian. Poetul, Poezia, Moartea.

Eseul despre Mallarmé: ca o rotire nesfîrșită în jurul și în miezul Neantului.

Poe, teoreticianul. Povestirile.

Îmi place cum se conturează volumul de eseuri. Trei secțiuni: I. Jocul ideilor, II. Cărți și autori, III. Fragmente despre poezie. Ca încheiere, eseul Stil și diferență, separat de celelalte – o postfață. În secțiunea a doua să separ pe „marii dispăruți“ de „cîțiva dintre contemporanii mei“.

A fi alături de cei care, oriunde și oricînd, alcătuiesc ceea ce Baudelaire numea o aristocrație a spiritului. Chiar dacă ea n-ar exista, a te comporta la înălțimea uneia iluzorii și extrase din tiparele culturii. Acum, puțin numeroasă și deloc influentă, retrasă în subterane, ieșind rareori la lumină numai pentru a se observa existența ei, influențînd totuși insidios, dacă nu hotărîtor, există totuși una. Îmi place mie, cel puțin, să o cred.

Faptul că m-am obișnuit să trăiesc în marginea sărăciei este îmbucurător, căci mă poate ajuta să nu fac vreodată compromisuri cu scrisul meu. Independența artistului poate fi obținută și la un nivel foarte scăzut al vieții sale materiale, dacă nu-și fixează aspirații prea ridicate în legătură cu această viață. Cu mici excepții, pot spune că mă simt bine în sărăcie. Unele mici necazuri legate de cărți neprocurate etc. nu contează, acum.

19 mai 1980, o luni

Sînt două luni de cînd – cu excepția cîtorva recenzii – nu pot scrie nimic. Nici în Cartea Nopții. Chiar și la acest Jurnal apelez foarte rar. Cu excepția celor cinci texte finale care mi se par a semnala un drum (dar, din păcate, și o închidere), sînt nevoit să judec volumul foarte sever. Deja nu mă mai mulțumește. Mă întreb dacă eventuala tipărire ar schimba cu ceva opinia mea despre el.

Se pare că s-au prins roșiile răsădite alaltăieri dimineață. Misiunea agricolă este singura care mă mai mobilizează acum. Nu reușesc nici să citesc prea mult fără pauze. Timpul cred că este de vină. Se pare că mulți sînt afectați de această vreme deloc firească acestei luni. Foarte mulți cardiaci sînt afectați.

A murit Marin Preda. Oficialităților le-au trebuit trei zile ca să anunțe decesul. Nu este vorba numai de dispariția unui scriitor important, în linie tradițională cel mai bun dintre prozatorii postbelici, dar de pierderea unui centru de coeziune pentru scriitorii ceva mai onești decît restul. Cezar Ivănescu spunea la telefon unui amic că Preda a fost „ajutat“ de confrați să iasă din scenă. Tot el zicea că tabăra barbistă nu dă semne excesive de tristețe. O să fie și mai greu de acum pentru cei care cred într-o anume rectitudine morală a scriitorului.

TVR a dat azi un film cu Marin Preda, în vizită la Siliștea. Un film foarte firesc și netrucat (cel puțin netrucat evident). Nu știu cînd a fost realizat, dar prozatorul arăta foarte bine, părea foarte tînăr, deloc obez, cu o anume liniște interioară întipărită pe chip. Nu se vedeau deloc expansivitatea și logoreea tipic muntene.

M.D.G a dat examen astăzi la noi la C.S.S. și de la 1 septembrie vom fi iar colegi. De opt ani nu reușim să scăpăm unul de celălalt. Mi-a vorbit de unele posibile proiecte comune (un fel de panorame ale gîndirii psihologice și sociologice autohtone, după modelul celor franțuzești), dar sînt și prea orgolios și prea leneș pentru a lucra împreună cu altcineva.

M.D.G. este un amestec de oportunism și candoare, de prietenie și mică șicană, de o anume pătrundere și un fel de opacitate, pe care îmi vine foarte greu să îl explic. Îl pot simți și chiar înțelege, dar nu pot raționaliza fenomenul. Parcă ar fi o poezie!

Revista, în partea ei culturală va fi bună. Acest număr, ce cuprinde poezii de L.V., N.D., L.I.S. și L.C. (pe care îl debutez), eseuri de L.P., V.G., patru texte de Petru Creția despre Eminescu (cine-ar putea fi mai potrivit decît editorul poetului?); eu public eseul despre Miller însoțit de un fragment tradus foarte potrivit. O pagină despre Preda (V.S. și D.S.), cîteva articole despre artele plastice, muzică etc. Partea de „viață studențească“ nu mă interesează… Important este să nu fie scoasă agramat!

Cartea lui Daniel Dimitriu despre care aș vrea să scriu, e cam,,. Doar articolul despre Macedonski îmi place; pînă acum. E un om de bine…

21 mai 1980, o miercuri

În cîteva dintre articolele despre Marin Preda, apărute acum, la cîteva zile după moartea sa, apar lucruri îngrozitor de grave. Cezar Ivănescu, în Luceafărul: „Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat și pe Nicolae Labiș, vor plînge și vor striga tare, o știu… vor scrie…“

Adrian Păunescu, pe care nu-l iubesc deloc, dar care probabil știe el ceva, scrie tot acolo: „Aș putea întreba, acum, ca membru al Uniunii Scriitorilor ce sînt și ca om care a citit cărțile lui Marin Preda, aș întreba ca om care a lucrat cu Marin Preda, noapte de noapte, într-o anumită perioadă, în care Marin Preda vorbea și eu notam gîndurile sale, care au devenit mai tîrziu cartea Imposibila întoarcere, aș putea întreba ca om care cu puterile sale se străduie să nu-l lase pe Marin Preda nici unui viciu devastator, nici unei plăceri primejdioase, ca om care îl ruga să nu bea whisky și să ia tranchilizante în același timp, și prin încăpățînarea rugăminții mele, el nu mai făcea asta, aș putea întreba pe cei care au fost în jurul lui joi, 15 mai 1980, și joi noaptea, dacă nu au nici o remușcare, dacă nu simt că țineau în mînă un vas fragil și cu un preț infinit pe care l-au scăpat jos.

Dar nenorocirea începe cu mult înainte de 15 mai. Săptămîni și luni Marin Preda a fost hăituit de un demon al falselor prietenii și genialul nostru clasic în viață a devenit unul din geniile noastre clasice în moarte.“

Foarte frumos este omagiul lui Ion Caraion din România liberă: „Trebuie să înțeleg tîrziu, acum, că – în ciuda îndoielilor mele – de fapt ultimii vreo șase-șapte ani, de care am și pomenit, n-au însemnat pentru el, zilnic, decît o pre-repetiție a «dulcelui», decît un exercițiu al hotărîrii de a se hotărî să nu mai fie? Aproape așa, sau poate, se pare: dacă de naturalețe e vorba. Dacă… și cînd cuget la risipa de neodihnă și totală nemenajare pe care și-a administrat-o, la excesele cu care s-a bombardat iar și iar, sigur, spre a-și reliefa un excedent de forță, din pricina altuia de suferință.

Nimeni nu ne poate face mai mult rău decît sîntem în stare să ne facem noi înșine. Dar nimeni nu începe să-și facă lui însuși rău, decît după ce i-au pricinuit alții niște răuri profunde.

Trăia deci cum trăia, în vremea din urmă, cheltuindu-se la hazard fiindcă poate nu mai dorea să trăiască. Nu-i adevărat, el vroia să trăiască, dar nu oricum. Nu oricum. Nu ticălos. Nici josnic și fără luciditate. Se zice că în tîrziurile zilei de 15 mai, ar fi telefonat unui tînăr scriitor către care a rostit următoarele cuvinte: «Sînt distrus, copile. Cu viața mea s-a sfîrșit.» Ce știa? Și de cînd?“

Aici este problema: ce s-a întîmplat cu șapte ani în urmă? Ce s-a întîmplat în noaptea de 15 mai? Nu s-a dat nici măcar un singur amănunt, pînă acum, despre cauza imediată a morții. Toți spun că se ascunde ceva. Dar ce, oare?

Mulți au fost împotriva lui Preda, mulți l-au urît sau invidiat. Mi-amintesc că, acum două-trei luni, și eu l-am bîrfit puțin. De-abia de acum, însă, se va vedea ce înseamnă lipsa lui din cuprinsul unei literaturi (și vieți literare, mai ales) atît de paradoxale ca ale noastre. Am încercat să-mi clarific aceste gînduri într-un scurt text anonim pentru Opinia.

Am trimis lui Radu Petrecu manuscrisul volumului meu de poezii, căci mi l-a cerut printr-o telegramă. Acum sînt, însă, tentat să-l prețuiesc (volumul, desigur) tot mai puțin. Cu excepția textelor experimentale finale, și a cîtorva poezii împrăștiate în restul volumului, cred că este un eșec. Să vedem ce spun și ceilalți. Poate este numai o reacție trecătoare de respingere, poate mă înșel.

În ultimele două luni, cu excepția unei povestiri scurte (mai mult un fel de parabolă) și a unei recenzii, nu am putut scrie nimic.

Au apărut Convorbiri Literare și se pare că reacțiile la scrisorile noastre se fac simțite. Mie mi-au scos recenzia, lui N.D. una din poeziile din grupaj și, desigur, cea mai bună. Sper că sîntem, totuși, scriitori rezistenți, de cursă lungă.

Nu-mi dau seama de ce V.G. îmi adresează periodic mici înțepături. Sper că sînt numai dușuri pentru a-mi tempera orgoliul și nu, pur și simplu, semne ale unei anume răutăți funciare.

Simt că se apropie, totuși, o nouă perioadă de scris. Și chiar de scris poezii. Aproape știu și ce va fi. Dar va veni vreodată acest timp așteptat? Apoi, alt eșec, și altul. Mă consolez cu gîndul că nu poți rata decît avînd ce să ratezi, de nu cumva mă mint și cu formula aceasta. Ne lăsăm ușor furați de formule cuceritoare și uităm de noi, și de drumul nostru cel mai adînc.

Am cumpărat cartea lui Russell (De ce nu sînt creștin) în ciuda titlului, dar mă întreb dacă o voi citi vreodată. Acest autor mă atrăgea în vremea cînd nu cunoșteam existența acestei cărți. Poate doar dezbaterea cu părintele Chesterton să fie un text lizibil căci, acolo, măcar vorbesc ambele părți. Nici eu nu știu cît de creștin sînt, dar sînt, totuși, credincios. Toate moralele laice sfîrșesc în perversiune. Nu pot accepta nici o lume fără mister. Probabil sînt, mai degrabă, un mistic. Va trebui să regîndesc, cîndva, în modul cel mai serios aceste lucruri. Nu suport nici dogma și nici pe ateii fanatici. Mistica mi se pare a fi una dintre cele mai mari manifestări ale libertății, alături de poezie. Poetul este, pînă la urmă, un mistic al cuvîntului și cuvîntul, la origini, este Dumnezeu.

Îmi vine greu să simpatizez gnoza de la Princeton pentru că știința mi-a fost întotdeauna îndepărtată. Mă paralizează pentru că nu a făcut niciodată ceva semnificativ pentru om. Privesc omul ca interioritate. De aceea iubesc singurătatea nopților în care sînt într-adevăr cu mine, în mine însumi. Nu poți afla nimic cert despre om decît în tine însuți. Sîntem niște monade triste și solitare, comunicînd doar prin poezie, extaz erotic și prin spaima din fața unui pericol iminent.

Nu poți avea prieteni adevărați în afara ta și a marilor nevrozați. M-aș fi înțeles probabil cu Kierkegaard, Dostoievski și chiar Nietzsche și l-aș fi urît pe Kant fără satisfacția de a-mi fi văzut întors sentimentul. Oameni ca el nu sînt în stare nici de ură și nici de iubire. Iar dacă „iubirea nu este, nimic nu este“. Are dreptate Preda atunci cînd reia cuvintele Scripturii.

Această vreme nefirească pe care unii o pun în legătură cu felurite fenomene ce s-ar produce în soare mă deprimă foarte tare. În același timp, mă simt împăcat și liniștit de parcă nu aș mai avea nimic de făcut în această lume. Aș putea muri oricînd. Vorbesc din perspectiva prezentului imediat. Trebuie să mă inițiez în redescoperita disciplină a bioritmurilor sau cum s-o mai fi numind ea.

28 mai 1980, o miercuri

Alaltăieri l-am întîlnit, pentru întîia oară după ședința de analiză a Convorbirilor Literare de la Uniunea Scriitorilor, pe redactorul ei șef. Corneliu Sturzu, era ca ghețarul de pe Mont Blanc. Mi-a răspuns, totuși, de două ori la salut, ceea ce mă miră.

Ultimul număr (martie-aprilie) al Dialogului este excelent, în genere. Excepție paginile 2-3, 1, 15, 12-13, adică recenziile de carte științifică, actualitățile, continuările. Totuși zece pagini sînt foarte bune, iar cel puțin patru-cinci excelente: eseurile lui L.P., dezbaterea despre Ironie și prostie (Mihai Ursachi, V.G., O.C., M.D.G., eu), critica literară, unele dintre poezii, interviul cu pictorul Sabin Bălașa.

Și Opinia va fi bunișoară (Creția, Ursachi, poezii de N.D., L.O., L.I.S., debutul lui L.C., Henry Miller pe care-l propun eu, eseul lui V.G. despre ironia socratică, eseul lui L.O. … Mai greu va fi următorul. Ce naiba se mai poate spune nou și neconformist despre 2050 de ani de la crearea statului geto-dac? Poate mai salvez ceva cu Festivalul Eminescu. Oricum, munca asta, acum, mă obosește. Să scoți o revistă (și încă să trebuiască să fie bună) fără redacție nu-i o muncă deloc ușoară. Redactorul șef e unul; noroc de celălalt adjunct care-mi face sectorul de viață studențească. O revistă scoasă de doi oameni, cu ajutorul prietenilor și cunoscuților. Să vedem cît o să dureze.

Mi-am luat în serios, se pare, rolul de promotor: l-am debutat pe N. D. în 1974-ʼ75, pe V. G. tot atunci, l-am lansat pe L/ C. – ca prozator în Dialog și, acum, ca poet – , am tradus pentru prima oară din Blanchot, acum din H. Miller, am fost printre primii care au tradus Eliade și am scris entuziast despre filosofia sa citînd pe Emil Cioran și pe Ioan Petru Culianu. Notez aceste lucruri aici, acum, ca să nu le uit eu însumi.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Liviu Antonesei: Jurnal intim (1980 – 1984) – episodul 3

  1. elsadorvaltofan zice:

    Excelenta suprapunere/comemorarea Marin Preda. Multumiri! Mi-a placut pasajul despre Opinia. Un jurnal, in jurnal.

    Apreciat de 3 persoane

  2. ontelusdangabriel zice:

    ***// se mai împotmolește și textul
    dicteul automat are o dimensiune metaforică
    zbârnâitul
    ca metodă de scriere
    are inevitabil un revers
    ecorșeurile
    iar litaniile infirmierei au primit o bandă basf uzată
    despre ale cărei patru canale de redare nu multă lume ți-ar putea încropi un sinopsis tehnic
    estetizând curgerea prezentului
    ești aici și acum
    precum odoacru în fața moștenirii imperiului
    privilegiul
    singurul admisibil
    ar fi să vrei să înțelegi
    altminteri cerc vicios
    improbabilitatea cuadraturii
    deși neașteptat îți vin numerele razei
    al perimetrului
    un discret cosinus
    încă mai carnal decât cotangenta
    tocmai spre a-ți exemplifica arbitrarietatea cuvântului
    secțiunea de aur
    rost mecanic al unor debușee
    ordinea și haosul coexistând într-o manieră pe care artiștii dintre savanți
    apoi meticuloșii frumosului
    am văzut că ți se zbate ochiul
    fără superstiții
    nu-mi împuia capul cu predicții despre marte în pești
    te întinzi liniștită în iarbă iar eu suspin

    Apreciat de 1 persoană

    • Acum multă vreme, poate pe vremea acestui jurnal, mă preocupau expresiile fiziologic-fiziognomice ale afectelor, într-un ansamblu mai larg al dimensiunilor paraverale ale comunicării. Suspinul mi s-a părut una dintre cele mai interesante, mai complexe…

      Apreciat de 3 persoane

  3. Anonim zice:

    MDG este o poezie, nu pare…

    Apreciat de 1 persoană

  4. Scepticus Scepticus zice:

    Eminescu avea dreptate cand unii ii plâng public pe cei dispăruți nu fac decât să se promoveze pe ei. Cazul Paunescu.
    Ani intunecati si totusi luminosi. Restituirii necesare.

    Apreciat de 2 persoane

  5. Poetry855 zice:

    nu ma mai laud ca am net. a plouat asa de mult. azi, iar nu a fost… si stiam ca este una din acele duminici…

    am citit si, fara sa vreau, cititul are ricoseu. si imi vin in minte multe altele, fara legatura, doar ca se aseaza la locul lor. din pricina intensitatii si a conciziei. dar mie tot partea despre poezie imi place mai mult,
    framantarile, golul, rezonez…

    partea cealalta ma intristeaza. nu ajungeau la mine revistele astea. ce pierdere. plus ca mi-am adus aminte de cele care ajungeau. acea intimitate in contrast cu festivismul general.

    dupa o viata, la Bruges, o expozitie cu desenele lui Picasso mi-a aratat ca tot ce aruncam noi la cos este arta la ei, acel imperfect, si tot ce pastram este, uneori, cantec de fanfara, care nu le tre.
    a fost prea tarziu pentru mine, e dept.
    cam asa si cu acest jurnal. ce bine ca va fi publicat

    Apreciat de 1 persoană

  6. Alex One zice:

    1. MP cel mai important prozator postbelic ? Poate dupa Petru Dumitriu „Cronica de familie” si la egalitate cu E. Barbu „Groapa”, boierimea,taranimea si mahalaua urbana. Apoi Breban ,Buzura si restul lumii. Unul din tovarasii de petrecanie din seara nefasta a fost Mircea Dinescu ? A murit inecat de propria voma, aiurea de pus pe seama Securitatii cum incearca niste veluitari 3. Monser nu era chiar novice in ale bautelor, Agopian,parca, zicea ca lua la bord o sticloanta de viziki si era ok, in anumite limite evident. Absurd sa i sa pretinda lui Barbu ,regrete ca a murit un rival ,la moartea lui Labis,cineva, parca Desliu. ar fi spus ca daca traia ajungeam cu totii la tomberon !

    Apreciat de 1 persoană

    • Cronica de familie daca autorul avea instinctul să o purifice după 1990, are prea multe pasaje jenante. Am dezbatut asta cu Bogdan Suceava intr-un epistolar acum doi ani, publicat pe aici….Cît privește Groapa cam trebuie schimbat numele autorului în Crevedia….

      Apreciază

  7. Valentin Feyns zice:

    Te reamintesti? Te regasesti? Trebuie sa traduci – in alta cheie – fragmente ca sa intelegi?

    Apreciat de 1 persoană

  8. Mihai zice:

    Jurnalul intim e și o iluminare pentru mine, ingineriu ce posta în Viața politehnicii dirijată de N.V.Turcu, asupra vieții literaților ieșeni. Pe atunci băteam la mașina de scris o foaie de circulație evanescentă Clonțul, dar băgată în seamă de criticii Secu, băteam clopotele vecinei Crenguța Diaconescu și vorbeam limba spargă cu prietenul Bebe Mihăescu. Jurnalul intim mi-a ridicat ceața de pe un timp petrecut sub cupola celestă a Țicăului. Mulțumesc,
    Un inginer din Iași.

    Apreciat de 1 persoană

    • Și la mine a avut un efect incredibil asupra memoriei! Cred că toți ar trebui să ținem nimic, am putea regăsi tot trecutul indiferent de ce notăm acolo…

      Apreciază

  9. seahorse zice:

    „Nimeni nu ne poate face mai mult rău decît sîntem în stare să ne facem noi înșine. Dar nimeni nu începe să-și facă lui însuși rău, decît după ce i-au pricinuit alții niște răuri profunde”
    aici a prins esenta dramei IC drama,pe care insusi o traversase cu condamnari și umilinte, si la abea un 1 an duppa a reusit sa decoleze.
    Ca sa nu isi rateze opera, cred ca MP a fortat mana destinului recurgand la alcool, pare a fi fost o dipsomanie, in mari situatii de criza, din ceea am citit, auzit….
    jurnalul tau aduce multe preocupari personale, și in orice caz un autor cu multe deteritati inca de la anii junetii.
    Mulțumiiim pentru farmecul de altadata si de a pururi al tetxelor LA!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.