Rîsul revine (6) – Kyre: Localitatea noastră…


Iată, a venit momentul ca enigmaticul Kyre să ne propună un pastel! De bună seama, unul în maniera sa greu de confundat…

LOCALITATEA NOASTRĂ

AȘA CUM ERA ÎN TIMPUL EPIDEMIEI DE ASTENIE DE PRIMĂVARĂ

(PASTEL)

            Motto:

           Putred e tuberculul de cartof după ce iese din el vrejul viu.

           Putred devine mărul, îngăduind seminţei să încolţească.

           Putred va deveni şi Omul, când în el va încolţi sămânţa Noului.

          

 

            Doar Ochiul Observatorului  nu putrezeşte niciodată. În el nu încolţeşte nimic nou, în el nu încolţeşte nici măcar nimic vechi, el rămâne de-a pururi calm, detaşat şi obiectiv.

            Noaptea toate pisicile sunt negre. De asemenea, ochii obosiţi se închid fără voia lor, iar cugetele adorm împăcate. Nimic nu le poate tulbura.

            Ochiul Observatorului n-a sesizat cum o umbră a părăsit cimitirul pe una din găurile de gard intrare-ieşire; n-a remarcat nici liniştea (netulburată de nimic – i-am putea spune) unei anume locuinţe; în fine, n-a remarcat cum aceeaşi umbră (acum parcă mai sprintenă) a galopat de-a lungul Aleei Rozelor Albe, a planat peste gard şi a dispărut în cimitir. Ochiul Observatorului nu avea cum să vadă toate astea; Ochiul Observatorului era închis, veghindu-şi universul interior, ale cărui margini nu se confundă cu centrul.

            A doua zi, Ochiul Observatorului n-a remarcat-o pe fetiţa Andreea, dar i s-a spus că e bolnavă. O banală astenie de primăvară.

            De-a lungul nopţilor, Ochiul Observatorului rămâne la fel de calm, detaşat şi obiectiv ca întotdeauna când veghează. Noaptea, Ochiul Observatorului îşi veghează universul interior, ale cărui margini nu se confundă cu centrul şi, în plus, mai veghează liniştea netulburată de nimic a odihnei Localităţii.

            Ochiul Observatorului e neliniştit (metafizic vorbind; în rest, el rămâne la fel de calm, detaşat şi obiectiv ca întotdeauna). Toată iarna, o cucuvea s-a văitat în Localitate.

            Noaptea, Ochiul Observatorului nu remarcă nimic deosebit. Dar ziua el vede (calm, detaşat şi obiectiv ca întotdeauna) cum creşte numărul copiilor bolnavi de – o acum neobişnuită – astenie de primăvară, vede cum încep să se îmbolnăvească de astenie de primăvară şi adulţii; în fine, vede cu durere (metafizic vorbind) cum încep să moară copilaşii (şi, în scurt timp, şi adulţii) de această astenie de primăvară.

            Medicii sunt neputincioşi: şi ei, şi familiile lor, s-au îmbolnăvit şi au murit.

            Începem să ne impacientăm: Ochiul Observatorului ne redă, în mijlocul unei naturi nuntind plină de fast, un alt fel de nuntă – nunta dintre pământul germinativ şi victimele sale.

            Comparativ cu natura canină, pământul este ca un câine ce se despăduchiază mâncându-şi păduchii, dar care niciodată nu se despăduchiază total, pe de o parte din cauză că nu-i plac ouăle de păduche (deci nu le mănâncă), pe de altă parte din cauză că n-are habar de ouăle de păduche – şi, în plus, nici nu le vede (deci le lasă în pace); iar pe de-a treia parte, păduchii îngurgitaţi pe o parte conţin ouă ce ies gata clocite pe partea cealaltă.

            Ne-am liniştit. Începem să înţelegem: pământul germinează prea voios (sublinierea nu ne aparţine), îşi secătuieşte  deci  rezervele de energie vitală, pe care însă şi le completează cum poate. Ochiul Observatorului ne redă în continuare evenimentele.

            Ochiul Observatorului o remarcă pe fetiţa Andreea (s-ar putea spune că, aici cel puţin, această istorisire nu ar mai fi pastel; dar nu, rămâne pastel, căci, după cum veţi remarca imediat, fetiţa Andreea e natură moartă) întinsă pe catafalc. Giulgiul e de un alb imaculat (comparativ cu natura florală, abia acum ni se relevă sorgintea denumirii Aleei Rozelor Albe. Rozele sunt  într-adevăr albe; doar pistilul e de un galben pământiu). Fetiţa Andreea e îmbrăcată într-o rochie de un alb imaculat – fetiţa Andreea pleacă pe ultimul drum (în cazul de faţă, Aleea Rozelor Albe) ca o dalbă şi proaspătă mireasă. Ea n-a avut mire pe această lume, poate îşi va găsi unul în lumea de dincolo. (Aceasta este o speranţă deşartă; după cum se va vedea, fetiţa Andreea îşi va găsi un mire tot pe această lume. Acesta va fi copilaşul Onasis, vecinul de peste drum al fetiţei Andreea. Se va povesti însă la locul potrivit).

            Fetiţa Andreea este foarte emoţionată. Moare pentru prima dată – ori, se ştie asta, toate evenimentele nemaitrăite sunt aşteptate cu neastâmpăr şi nerăbdare de copilaşi. Ei vor să vadă şi să afle totul dintr-o dată. Este exact cazul fetiţei Andreea: obrajii îi sunt roşii ca para focului şi pare că priveşte pe sub pleoape (deşi i s-a dat de înţeles că e interzis asta, când i s-au închis ochii, conform datinei). De asemenea, fetiţa Andreea pare că tremură de nerăbdare. Cum am mai spus, copilaşii vor să afle totul dintr-o dată.

            Cei veniţi la înmormântare nu intră în cadru (dacă ar face-o, această istorisire nu ar mai fi pastel; aceasta, însă, este şi va rămâne, până la un anumit punct, pastel). Se aude însă murmurul vocilor lor, şi cântările preotului. Preotul n-a fost atins de această astenie de primăvară. Ca el mai sunt două babe ofilite, precum şi încă vreo cinci inşi. Ceilalţi sunt prea bolnavi. Părinţii fetiţei Andreea n-au venit la înmormântare. Ştim asta deoarece Ochiul Observatorului nu le remarcă vocile în murmurul vocilor. Sunt doborâţi de durere – aude Ochiul Observatorului cum vorbesc între ele cele două babe, sfidând preotul. Acesta nu le bagă în seamă, şi cântă mai departe.

            Aici se pot face două observaţii:

            De ce cântă preotul?

            De ce nu le bagă preotul în seamă pe cele două babe ofilite?

            Fetiţa Andreea e dusă cu dricul pe Aleea Rozelor Albe spre cimitirul înflorit şi înmiresmat. Ei îi place: freamătă toată de plăcere. Nimeni nu observă asta (cu excepţia Ochiului Observatorului, care ne confirmă că el e singurul care observă. În rest, Ochiul Observatorului – cu ajutorul celorlalte simţuri ale sale – nu desluşeşte nimic deosebit. Dricul continuă să înainteze).

            Fetiţa Andreea se bucură sincer când se pune capacul la sicriu şi se bate în cuie. Sicriul e coborât în groapă şi groapa astupată. Pământul poate fi fericit: fetiţa Andreea îi va acoperi o parte din nevoia de energie vitală.

            Fetiţa Andreea, în rochia ei imaculată de mireasă, se uită pe geam. Fetiţa Andreea îl vede pe copilaşul Onasis cum doarme. Fetiţa Andreea îl strigă:

            – Onasis!

            Ochiul Observatorului aude şi tresare. Brusc, îşi dă seama (cu un sentiment de spaimă ce nu are ce căuta în calmul, detaşarea şi obiectivitatea lui obişnuite) de crudul adevăr.

            Fetiţa Andreea îl strigă din nou pe copilaşul Onasis. Acesta se trezeşte, o vede şi se bucură.

            – Vino aicea, Andleea! gungureşte el bucuros.

            Fetiţa Andreea trece prin geam şi se aşează lângă copilaşul Onasis. Îl ia în braţe şi îl alintă până ce acesta adoarme. Apoi, fetiţa Andreea se întoarce în cimitir. Copilaşul Onasis are acum şi el astenie de primăvară.

            Copilaşul Onasis are astenie de primăvară. Priveşte mult în gol, nu are poftă de mâncare. Lumina îi răneşte ochii, aşa că el se trage scâncind în penumbră. Copilaşul Onasis e speriat, căci e singur şi bolnav. Plânge, ca să nu mai fie singur. Nu îl aude nimeni. Toţi au astenie de primăvară. (Astenia de primăvară e o boală ce se manifestă diferit de la caz la caz. În cazul Localitaţii, toţi locuitorii au vădit aceleaşi simptome: apatie, fugă de lumină/tendinţă spre penumbră şi întuneric, lipsa poftei de mâncare, diminuarea activităţii diurne şi sporirea activităţii nocturne. În toate cazurile – cu o excepţie – a fost mortală. Excepţia este Ochiul Observatorului. Ochiul Observatorului e şi nu e excepţie).

            Din noaptea în care a auzit-o pe fetiţa Andreea strigându-l pe copilaşul Onasis, Ochiul Observatorului este apatic. Tot de atunci, Ochiul Observatorului a renunţat să-şi mai vegheze noaptea universul interior (ale cărui margini nu se confundă cu centrul) şi veghează asupra universului exterior (al cărui centru este). În acelaşi timp, Ochiul Observatorului nu mai are poftă de mâncare. Are oare Ochiul Observatorului astenie de primăvară? Nu, căci el veghează atât ziua, cât şi noaptea, fără discriminare. Ochiul Observatorului veghează acum şi noaptea tot universul exterior pentru că îi este frică. Are o frică metafizică extraordinară, extrem de intensă (ce nu îi afectează nicicum calmul, detaşarea şi obiectivitatea percepţiei, parametrii ce încă se mai încadrează între normele tehnice de obiectivitate admise) de când a auzit-o pe fetiţa Andreea strigându-l pe copilaşul Onasis în toiul nopţii. Acest fapt, coroborat cu informaţia (exactă, de altfel) cum că fetiţa Andreea murise şi fusese îngropată, constituie cauza fricii metafizice extrem de intense pe care o resimte Ochiul Observatorului în cursul veghei de noapte (veghe de noapte în cursul căreia, după cum am mai spus, Ochiul Observatorului veghează asupra universului exterior).

            În una din nopţile următoare nopţii în care fetiţa Andreea l-a strigat pe copilaşul Onasis (ce s-a întâmplat după aceea, Ochiul Observatorului nu ştie, dar îşi închipuie), fetiţa Andreea l-a strigat pe Ochiul Observatorului.

            – Da! a răspuns acesta, gâtuit de acea spaimă metafizică extraordinară.

            – Lasă-mă să intru! s-a rugat de el fetiţa Andreea, dar Ochiul Observatorului a zis Nu! cu o voce extrem de hotărâtă (având în vedere circumstanţele) şi a aruncat după ea cu o cruce decupată din hârtie.

            Fetiţa Andreea a plecat, dar s-a întors în noaptea următoare, însoţită de copilaşul Onasis şi de domnul Tase (fost măcelar, cunoscut în Localitate pentru marea-i forţă fizică). Domnul Tase a spart geamul cu o bâtă înflorită (ruptă, fără urmă de îndoială, din unul din merii aflători în grădina Ochiului Observatorului) şi a dat de pereţi cu crucea aruncată de Ochiul Observatorului asupra lor.

                    La acea vreme, Ochiul Observatorului era singura persoană nesuferindă de astenie de primăvară din Localitate.

            Ochiul Observatorului remarcă clar scena: o lună plină îşi aruncă belşugul de raze asupra grădinii lui înflorite (un măr – se vede bine asta – e ciuntit; i s-a rupt o creangă mare). Lumina îi arată pe cei trei intruşi. Copilaşul Onasis rânjeşte ciudat şi vine de-a buşilea (cu o viteză uluitoare) spre Ochiul Observatorului.  Fetiţa Andreea calcă degajat, rochia albă de mireasă îi flutură în urmă; rânjeşte şi ea. În ceea ce-l priveşte pe domnul Tase, acesta a parcurs în zbor (literalmente) distanţa dintre geam şi Ochiul Observatorului şi i s-a atârnat de gât, de unde l-a şi muşcat cu sete. Fetiţa Andreea şi copilaşul Onasis îl imită la perfecţie. Ochiul Observatorului simte cu detaşare cum îi este lins și supt sângele.

            Cel mai mult Ochiului Observatorului îi place treaba asta la fetiţa Andreea.

            Copilaşul Onasis, domnul Tase şi fetiţa Andreea sunt naturi moarte (sau cel puţin ne-vii), deci această istorisire rămâne încă un pastel.

            Copilaşul Onasis, fetiţa Andreea, domnul Tase şi mulţi alţii continuă să-l viziteze pe Ochiul Observatorului. Toţi îi ling şi îi sug sângele. Cum e şi firesc, Ochiului Observatorului (care e totuşi un bărbat în putere) îi place să fie lins şi supt de fecioare şi femei. Partea proastă e că Ochiului Observatorului îi place cel mai tare să fie lins şi supt de fetiţa Andreea. Suflet naiv, s-a legat de prima venită. Ochiului Observatorului nu-i place să fie lins şi supt de domnul Tase şi de ceilalţi bărbaţi. Nu-i place, şi gata.

            E de mirare că Ochiul Observatorului nu se îmbolnăveşte şi el de astenie de primăvară după ce a fost atât de lins şi de supt, dar el nu se îmbolnăveşte căci (el n-o ştie) e etern şi imuabil, e centrul universului cunoscut, avem nevoie de el ca să ne releve fapte din însăşi miezul acţiunii şi, deci, nu este un om de rând. Poate fi lins şi supt o veşnicie, că tot nu va face astenie de primăvară. Ochiul Observatorului nu are moarte.

            La un moment dat, ceilalţi se satură şi ei de atâta lins şi supt. Fetiţa Andreea se satură prima. Toţi încetează să mai sugă sângele Ochiului Observatorului. Pur şi simplu se strâng în gaşcă şi intră în casa acestuia, unde îl privesc neclintiţi cât e noaptea de lungă. Ochiul Observatorului îi priveşte şi el şi, prin intermediul lui, îi privim şi noi.

            Nouă nu ne plac deloc.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Rîsul revine (6) – Kyre: Localitatea noastră…

  1. ontelusdangabriel zice:

    ***// însă am impresia că e mai simplu decât pare
    unii se iubesc atât de mult
    încât rahatul lor
    chiar făcut praf
    își impune mirosul asupra nu știu cărui parfum ori miresme naturale provenite din surse obscure
    alții
    pentru compensație
    nu vor să iasă-n față
    fotofobie
    la haine de soi teoretizată de către jacques le rider e totuși o chestie mai sofisticată
    o fi stricată zicea cândva maximilian
    și-atunci
    un argument tare în favoarea hazardului din cele simbolice
    paritate a puterii de cumpărare
    în oglindă a bunurilor
    iar umbre
    iar jocuri ubicue ale conștiinței
    nu începem serbarea fără dumneavoastră
    dați greutate momentului
    în secunda aceea miliarde de albine & păsări zburau nestingherite
    confirmând în tăcere sălășluirea
    maestrului sensei
    i se descheiaseră șireturile
    pânza bluzei surmonta
    cu toate că
    media statistică a vânzărilor de carte devenise peste noapte un peer review admis în comunitate
    bobine
    cupru
    high voltage ca piesă de referință ac/dc

    Apreciat de 1 persoană

  2. Poetry855 zice:

    ha ha, ne-a blocat pe toti. mai citesc maine, sper sa am net.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Poetry855 zice:

    Azinoapte am adormit cu povestea lui Kyre in minte. de fapt, o imagine suprarealisa a acestui Big Brother pe care nu il puteam fixa, la cererea autorului in culori pastel. Big Brother ca un Budha de folosinta contemporana
    pana la urma este o schema aplicabila oricarei comunitati.
    sper sa nu se ia virtual :v

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.