Liviu Antonesei – Jurnal intim (1980-1984), episodul 1

Un jurnal este un cimitir de proiecte

Țineam desigur minte, cumva ca prin ceață, că pe vremuri începusem un jurnal intim. Dar credeam că am scris în el cîteva zile după ce l-am inițiat. Căutînd prin vrafuri de caiete și dosare un caiet de notații, în care țineam minte că aveam niște încercări pentru un roman al Cracoviei, pe care nu l-am găsit, am dat peste un caiet pe coperta căruia scria Jurnal intim, I și mai jos strict secret. Acel I mă face să cred că aveam planuri mari, care n-au fost însă urmate. Sînt totuși vreo 50 de pagini întinse între 1980 și 1984. Ultima, singura de altfel din 1984. Cerneala s-a decolorat și se citește destul de greu. Acum, grație ajutorului a două vrednice Doamne – mulțumesc ND și LP -, toate paginile sînt transcrise și am putut citi jurnalul acesta în întregime. Mă miră titlul, nu este un jurnal intim în sens strict, cuprinde notații despre proiectele mele literare, despre literatură în general, altele despre viața literară și climatul cultural, vag și politic, al epocii. Sînt și aprecieri legate de anumite persoane, unele publice încă de atunci, altele care aveau să devină în timp. Unele judecăți sînt excesive, fie prin entuziasm, fie prin simțul critic. Se înțelege că nu sînt judecățile mele de acum, ci ale unui tînăr de 27 – 30 de ani în care mă regăsesc parțial, uneori îmi este chiar greu să mă recunosc. Dacă este notații vor deveni vreodată carte, sau parte dintr-o carte, se înțelege că le voi însoți de un bogat aparat de note care să explice și contextele și evoluțiile în timp. Nu e cazul la publicarea lor în acest laborator care este blogul. Unele persoane sînt scrise cu numele întreg, altele numai cu inițiale. Din cîte îmi dau seama sînt scrise cu numele în întregime cele care se bucurau déjà de o mare notorietate. Am o listă cu cheia inițialelor, dar o voi utiliza la eventuala publicare în volum.

Însă probabil concluzia cea mai frapantă este că un jurnal este un cimitir de proiecte. Poate nu chiar toate jurnalele, dar cu siguranță cele mai multe. Voi împărți material autobiografică recuperată în circa zece episoade și voi publica aici cite unul pe săptămînă, duminica. Fotografia este din epocă, a fost făcută de Tudor Jebeleanu în curtea editurii Cartea Românească din București, în iunie 1983…

16 mai 2021, în Iași

Liviu Antonesei – Jurnal intim (1980-1984)

14 aprilie 1980

Încep acest nou jurnal (primele mele două încercări, după cel din adolescență, fiind distruse) acum cînd știu foarte bine că nu am a răspunde, pe acest pămînt, decît exigențelor operei mele și că restul, tot restul, nu este decît opoziție la aceste exigențe și deșertăciune. Viața în cotidian este marele hoț al timpului, timpul cel prea puțin, căci, dacă există un exces de spațiu, acesta se însoțește cu o infinită lipsă de timp. Dar, dacă aș avea tot timpul meu pentru construcția operei, rămâne de văzut dacă nu este vorba de un altfel de timp. Cu ce seamănă clipa din fața foii albe de hîrtie cu orice altă clipă a existenței mele sub cerul acestei lumi? Deosebirea este ușor de observat și numai dacă constați ce greu reintri în timpul scrierii după ce un eveniment oarecare al cotidianului (Andreea care s-a trezit acum două nopți ca să ceară apă, în timp ce eu lucram la cel de-al treilea text despre poezie) te-a smuls acestuia. Aici este drama. Nu-ți poți poseda tot timpul tău și, dacă Cineva ți l-ar oferi cu o dărnicie inimaginabilă, nu-l poți transforma, în întregime, în timp al scrierii, așa cum nici piatra filosofală, care să transforme totul în aur, nu s-a lăsat descoperită.

Să trăiești ca și cum ai fi în timpul scrierii? Imposibil. Să trăiești pur și simplu, ca și cum scrisul nu ar exista? După ce ai cunoscut scrisul, tăcerea nu mai este posibilă decît ca o soluție radicală (Rimbaud aventurierul), dar nu din cauza conjuncturilor, ci dintr-o înspăimîntătoare și iluminată convingere. Și, de altfel, ce anume altceva știu eu să fac? Ce altceva aș putea să învăț, acum cînd am cunoscut scrisul? Am terminat o carte, scriu alta și astfel pînă la sfîrșitul timpului în căutarea unei opere care poate să nu vină.

15 aprilie 1980

Vocația mea secretă: eseul, pur, discontinuu, divers, într-o ciudată pornire de a re-duplica lumea prin cioburi strălucinde.

Speranța mea secretă: poezia.

Ambiția mea secretă: un fel nou de text care să nu fie decît o poezie esențială, acoperind toate axele paginii, comentîndu-se și contestîndu-se pentru a se putea afirma în sinceritate și strălucire. (Ce poate fi mai inconceptibil?) Ceva care să dezbine granițele ce mai separă curentele, genurile, scriiturile. Un text total care să nu aspire însă la totalitarism și opresiune textuală. O afirmare a libertății pure, a libertății ca libertate, neconjuncturală și nefilistină. Începutul o fi în poemele finale din Căutarea căutării și, poate, în ultimele trei fragmente despre poezie.

Într-un Avertisment la unul din romanele lui San Antonio, găsesc această propoziție: „Je te remercie et je tʼenvie, moi dont le drame est de nʼavoir jamais eu un seul San-Antonio à lire!“ (Îți mulțumesc și te invidiez, eu a cărui dramă a fost să nu am niciodată un San-Antonio de citit!) O idee la care țin enorm, și m-am simțit parcă deposedat, deși știam că e destul de veche: Mallarmé. O simțeam a mea (Ideea? Sau simțeam sentimentul? Iată un lucru ce-ar trebui de văzut.), atît de proprie, dureros de proprie, încît la lectură m-a fulgerat și apoi împietrit.

16 aprilie 1980

Cred că sînt într-o perioadă în care, cu bună știință, renunț la orice „instinct de apărare“. Nu știu dacă e numai din dorința de autenticitate sau este ceva mai complicat. S-ar putea să nu pot fi, cu adevărat, într-o bună formă creatoare decît atunci cînd parcurg conflicte, cînd sînt agasat, cînd mă simt victimă. Relațiile cu „crema“ conducătoare a literelor din oraș sînt tot mai proaste. Nu mă interesează deloc părerea lor și, cu atît mai puțin, probabila lor simpatie. Acum știu bine, simt, deosebirea dintre viața literară și literatură. Am optat irevocabil pentru a doua. Pe de altă parte, am renunțat și la ideea solidarității de generație, val sau cum dracuʼ s-o mai numesc. Noi scriem în singurătateși, atunci, de ce să judec o carte prin prisma vârstei sau a grupării autorului? De ce să nu fac abstracție absolută de acesta? Lucru deloc ușor. Azi am scris despre P.R. făcând abstracție de generație, dar judecata critică n-a putut eluda lucrurile nu tocmai frumoase ce le-am auzit despre el. Din nefericire, zvonurile mi-au fost confirmate de Mihai Ursachi. și M.D.G.

Recitesc ce-am scris pînă acum în jurnal și văd că mi-am respectat dorința de a nu uza, aici, de efecte de stil. Încep, în această noapte, cartea mea despre Noapte unde voi fi răzbunat pe deplin, sper, în această privință. Vreau, spre deosebire de Norii lui Petru Creția, să merg pînă la ultimele consecințe în privința scepticismului și a arderii, dincolo – de este posibil acest lucru – de limita stabilită altădată și întotdeauna de Emil Cioran (splendid este Amurgul gîndurilor), Kierkegaard sau Nietzsche. Oricum, în preajma lor.

18 aprilie 1980

Am scris pînă acum trei pagini din Cartea Nopții și mă întreb de unde puterea de a o duce la capăt. Am impresia de-a fi spus totul, tot ce știu eu și tot ce voiam să spun despre această realitate esențială. Secretul este, însă, să nu spui în cîteva fraze ceea ce trebuie să constituie o carte. Cu riscul de a deveni monotonă. Dar, oare, nu amintea Camus că monotonia este departe de a fi un viciu în literatură? Văd bine că latura – să-i spun – „poetică“ tinde să devină tiranică față de cealaltă, pe care nu știu cu ce cuvânt să o numesc, și că un regret difuz se degajă din frazele ei. Poate că actul scrierii nu e altceva decît un regret fără sursă.

Trebuie ca în munca de la revistă să evit nu numai de-a deveni un instrument pentru rezolvarea intereselor altora (și oare preabuna doamnă E.P. nu ne-a șantajat afectiv pentru a-și satisface un orgoliu?), dar și ca aceasta să nu mă ucidă. De ce n-am rezistat să rămîn în afară cu totul? Mai ales că, lucid și sceptic în toate privințele, nu nutream iluzia de-a face o revistă bună. Cel puțin nu acum și aici.

Trist să constați că și cei mai buni nu acționează decît în funcție de interese mărunte, orgolii hipertrofiate, entuziasme infantile. Doar L.P. e în afară și poate V. G. Și eu? Până cînd? Oricum trebuie să-mi păstrez nopțile mele.

22 aprilie 1980

Mă gîndesc că scriitorul trebuie să rămînă un necunoscut pentru publicul său contemporan. Poate ar fi bine să debuteze post-mortem cu opere complete. Presupunînd că nu aș publica nimic (vorbesc de cărți) în timpul vieții, mi-ar plăcea să rămînă în urma mea un volum de poeme (Căutarea căutării, dar îmbunătățit de-a lungul multor ani de lucru), un volum de eseuri și fragmente care începe să se contureze, povestirile și romanul Tantal (de voi reuși vreodată să-l scriu). Nu mai mult de 4-5 cărți, dar, acelea, tinzînd spre perfecțiune (de parcă am ști noi ce este ea).

Oricum, lucrul nefiind posibil, cred că legătura scriitorului cu paginile sale este mai importantă decît contactul cu publicul său.

Publicul? Între un grup de prieteni inițiați și marele succes la un public foarte numeros, voi prefera întotdeauna prima variantă. Nu este vorba de o viziune elitară (sau, mai exact, nu doar de asta), dar niciun scriitor nu poate scrie pentru toată lumea. Încercînd aceasta, este fatal să atenteze la propria sa libertate de creație. În esență, scriitorul – cel adevărat și onest – scrie pentru propria sa mîntuire (în sensul în care folosesc cuvîntul salvare în cel de-al patrulea text despre poezie).

Mihai Ursachi, poet excelent și intelectual dintre cei mai fini și autentici, nu se poate sustrage, totuși, jocului vieții (și pieței )literare. Dintre cîți cunosc, într-un fel sau altul, doar Radu Petrescu și Petru Creția. par a reuși acest lucru. Dar Radu Petrescu, după cum îmi scrie în ultima scrisoare, pare condamnat la a nu mai putea publica nimic după Scutul lui Ahile. Dacă voi reuși să plec la începutul lui mai la București, sper să-l pot cunoaște direct, deși am o teamă anchilozantă să nu-l dezamăgesc, vorbitor penibil cum sînt.

Ciudat cum nu am încercat niciodată să-mi perfecționez conversația. Mihai Ursachi. și Petru Creția. dovedesc suficient de bine că înălțimea scrisului nu exclude deloc posibilitatea de a fi un bun partener de discuție. Se pare că sînt prizonierul unei prejudecăți pe care am descoperit-o singur și de care nu vreau să încerc să mă eliberez. Dincolo de structura interioară, conversația rămîne ceva care ține de voință și exercițiu.