Liviu Antonesei – Jurnal intim (1980-1984), episodul 1


Un jurnal este un cimitir de proiecte

Țineam desigur minte, cumva ca prin ceață, că pe vremuri începusem un jurnal intim. Dar credeam că am scris în el cîteva zile după ce l-am inițiat. Căutînd prin vrafuri de caiete și dosare un caiet de notații, în care țineam minte că aveam niște încercări pentru un roman al Cracoviei, pe care nu l-am găsit, am dat peste un caiet pe coperta căruia scria Jurnal intim, I și mai jos strict secret. Acel I mă face să cred că aveam planuri mari, care n-au fost însă urmate. Sînt totuși vreo 50 de pagini întinse între 1980 și 1984. Ultima, singura de altfel din 1984. Cerneala s-a decolorat și se citește destul de greu. Acum, grație ajutorului a două vrednice Doamne – mulțumesc ND și LP -, toate paginile sînt transcrise și am putut citi jurnalul acesta în întregime. Mă miră titlul, nu este un jurnal intim în sens strict, cuprinde notații despre proiectele mele literare, despre literatură în general, altele despre viața literară și climatul cultural, vag și politic, al epocii. Sînt și aprecieri legate de anumite persoane, unele publice încă de atunci, altele care aveau să devină în timp. Unele judecăți sînt excesive, fie prin entuziasm, fie prin simțul critic. Se înțelege că nu sînt judecățile mele de acum, ci ale unui tînăr de 27 – 30 de ani în care mă regăsesc parțial, uneori îmi este chiar greu să mă recunosc. Dacă este notații vor deveni vreodată carte, sau parte dintr-o carte, se înțelege că le voi însoți de un bogat aparat de note care să explice și contextele și evoluțiile în timp. Nu e cazul la publicarea lor în acest laborator care este blogul. Unele persoane sînt scrise cu numele întreg, altele numai cu inițiale. Din cîte îmi dau seama sînt scrise cu numele în întregime cele care se bucurau déjà de o mare notorietate. Am o listă cu cheia inițialelor, dar o voi utiliza la eventuala publicare în volum.

Însă probabil concluzia cea mai frapantă este că un jurnal este un cimitir de proiecte. Poate nu chiar toate jurnalele, dar cu siguranță cele mai multe. Voi împărți material autobiografică recuperată în circa zece episoade și voi publica aici cite unul pe săptămînă, duminica. Fotografia este din epocă, a fost făcută de Tudor Jebeleanu în curtea editurii Cartea Românească din București, în iunie 1983…

16 mai 2021, în Iași

Liviu Antonesei – Jurnal intim (1980-1984)

14 aprilie 1980

Încep acest nou jurnal (primele mele două încercări, după cel din adolescență, fiind distruse) acum cînd știu foarte bine că nu am a răspunde, pe acest pămînt, decît exigențelor operei mele și că restul, tot restul, nu este decît opoziție la aceste exigențe și deșertăciune. Viața în cotidian este marele hoț al timpului, timpul cel prea puțin, căci, dacă există un exces de spațiu, acesta se însoțește cu o infinită lipsă de timp. Dar, dacă aș avea tot timpul meu pentru construcția operei, rămâne de văzut dacă nu este vorba de un altfel de timp. Cu ce seamănă clipa din fața foii albe de hîrtie cu orice altă clipă a existenței mele sub cerul acestei lumi? Deosebirea este ușor de observat și numai dacă constați ce greu reintri în timpul scrierii după ce un eveniment oarecare al cotidianului (Andreea care s-a trezit acum două nopți ca să ceară apă, în timp ce eu lucram la cel de-al treilea text despre poezie) te-a smuls acestuia. Aici este drama. Nu-ți poți poseda tot timpul tău și, dacă Cineva ți l-ar oferi cu o dărnicie inimaginabilă, nu-l poți transforma, în întregime, în timp al scrierii, așa cum nici piatra filosofală, care să transforme totul în aur, nu s-a lăsat descoperită.

Să trăiești ca și cum ai fi în timpul scrierii? Imposibil. Să trăiești pur și simplu, ca și cum scrisul nu ar exista? După ce ai cunoscut scrisul, tăcerea nu mai este posibilă decît ca o soluție radicală (Rimbaud aventurierul), dar nu din cauza conjuncturilor, ci dintr-o înspăimîntătoare și iluminată convingere. Și, de altfel, ce anume altceva știu eu să fac? Ce altceva aș putea să învăț, acum cînd am cunoscut scrisul? Am terminat o carte, scriu alta și astfel pînă la sfîrșitul timpului în căutarea unei opere care poate să nu vină.

15 aprilie 1980

Vocația mea secretă: eseul, pur, discontinuu, divers, într-o ciudată pornire de a re-duplica lumea prin cioburi strălucinde.

Speranța mea secretă: poezia.

Ambiția mea secretă: un fel nou de text care să nu fie decît o poezie esențială, acoperind toate axele paginii, comentîndu-se și contestîndu-se pentru a se putea afirma în sinceritate și strălucire. (Ce poate fi mai inconceptibil?) Ceva care să dezbine granițele ce mai separă curentele, genurile, scriiturile. Un text total care să nu aspire însă la totalitarism și opresiune textuală. O afirmare a libertății pure, a libertății ca libertate, neconjuncturală și nefilistină. Începutul o fi în poemele finale din Căutarea căutării și, poate, în ultimele trei fragmente despre poezie.

Într-un Avertisment la unul din romanele lui San Antonio, găsesc această propoziție: „Je te remercie et je tʼenvie, moi dont le drame est de nʼavoir jamais eu un seul San-Antonio à lire!“ (Îți mulțumesc și te invidiez, eu a cărui dramă a fost să nu am niciodată un San-Antonio de citit!) O idee la care țin enorm, și m-am simțit parcă deposedat, deși știam că e destul de veche: Mallarmé. O simțeam a mea (Ideea? Sau simțeam sentimentul? Iată un lucru ce-ar trebui de văzut.), atît de proprie, dureros de proprie, încît la lectură m-a fulgerat și apoi împietrit.

16 aprilie 1980

Cred că sînt într-o perioadă în care, cu bună știință, renunț la orice „instinct de apărare“. Nu știu dacă e numai din dorința de autenticitate sau este ceva mai complicat. S-ar putea să nu pot fi, cu adevărat, într-o bună formă creatoare decît atunci cînd parcurg conflicte, cînd sînt agasat, cînd mă simt victimă. Relațiile cu „crema“ conducătoare a literelor din oraș sînt tot mai proaste. Nu mă interesează deloc părerea lor și, cu atît mai puțin, probabila lor simpatie. Acum știu bine, simt, deosebirea dintre viața literară și literatură. Am optat irevocabil pentru a doua. Pe de altă parte, am renunțat și la ideea solidarității de generație, val sau cum dracuʼ s-o mai numesc. Noi scriem în singurătateși, atunci, de ce să judec o carte prin prisma vârstei sau a grupării autorului? De ce să nu fac abstracție absolută de acesta? Lucru deloc ușor. Azi am scris despre P.R. făcând abstracție de generație, dar judecata critică n-a putut eluda lucrurile nu tocmai frumoase ce le-am auzit despre el. Din nefericire, zvonurile mi-au fost confirmate de Mihai Ursachi. și M.D.G.

Recitesc ce-am scris pînă acum în jurnal și văd că mi-am respectat dorința de a nu uza, aici, de efecte de stil. Încep, în această noapte, cartea mea despre Noapte unde voi fi răzbunat pe deplin, sper, în această privință. Vreau, spre deosebire de Norii lui Petru Creția, să merg pînă la ultimele consecințe în privința scepticismului și a arderii, dincolo – de este posibil acest lucru – de limita stabilită altădată și întotdeauna de Emil Cioran (splendid este Amurgul gîndurilor), Kierkegaard sau Nietzsche. Oricum, în preajma lor.

18 aprilie 1980

Am scris pînă acum trei pagini din Cartea Nopții și mă întreb de unde puterea de a o duce la capăt. Am impresia de-a fi spus totul, tot ce știu eu și tot ce voiam să spun despre această realitate esențială. Secretul este, însă, să nu spui în cîteva fraze ceea ce trebuie să constituie o carte. Cu riscul de a deveni monotonă. Dar, oare, nu amintea Camus că monotonia este departe de a fi un viciu în literatură? Văd bine că latura – să-i spun – „poetică“ tinde să devină tiranică față de cealaltă, pe care nu știu cu ce cuvânt să o numesc, și că un regret difuz se degajă din frazele ei. Poate că actul scrierii nu e altceva decît un regret fără sursă.

Trebuie ca în munca de la revistă să evit nu numai de-a deveni un instrument pentru rezolvarea intereselor altora (și oare preabuna doamnă E.P. nu ne-a șantajat afectiv pentru a-și satisface un orgoliu?), dar și ca aceasta să nu mă ucidă. De ce n-am rezistat să rămîn în afară cu totul? Mai ales că, lucid și sceptic în toate privințele, nu nutream iluzia de-a face o revistă bună. Cel puțin nu acum și aici.

Trist să constați că și cei mai buni nu acționează decît în funcție de interese mărunte, orgolii hipertrofiate, entuziasme infantile. Doar L.P. e în afară și poate V. G. Și eu? Până cînd? Oricum trebuie să-mi păstrez nopțile mele.

22 aprilie 1980

Mă gîndesc că scriitorul trebuie să rămînă un necunoscut pentru publicul său contemporan. Poate ar fi bine să debuteze post-mortem cu opere complete. Presupunînd că nu aș publica nimic (vorbesc de cărți) în timpul vieții, mi-ar plăcea să rămînă în urma mea un volum de poeme (Căutarea căutării, dar îmbunătățit de-a lungul multor ani de lucru), un volum de eseuri și fragmente care începe să se contureze, povestirile și romanul Tantal (de voi reuși vreodată să-l scriu). Nu mai mult de 4-5 cărți, dar, acelea, tinzînd spre perfecțiune (de parcă am ști noi ce este ea).

Oricum, lucrul nefiind posibil, cred că legătura scriitorului cu paginile sale este mai importantă decît contactul cu publicul său.

Publicul? Între un grup de prieteni inițiați și marele succes la un public foarte numeros, voi prefera întotdeauna prima variantă. Nu este vorba de o viziune elitară (sau, mai exact, nu doar de asta), dar niciun scriitor nu poate scrie pentru toată lumea. Încercînd aceasta, este fatal să atenteze la propria sa libertate de creație. În esență, scriitorul – cel adevărat și onest – scrie pentru propria sa mîntuire (în sensul în care folosesc cuvîntul salvare în cel de-al patrulea text despre poezie).

Mihai Ursachi, poet excelent și intelectual dintre cei mai fini și autentici, nu se poate sustrage, totuși, jocului vieții (și pieței )literare. Dintre cîți cunosc, într-un fel sau altul, doar Radu Petrescu și Petru Creția. par a reuși acest lucru. Dar Radu Petrescu, după cum îmi scrie în ultima scrisoare, pare condamnat la a nu mai putea publica nimic după Scutul lui Ahile. Dacă voi reuși să plec la începutul lui mai la București, sper să-l pot cunoaște direct, deși am o teamă anchilozantă să nu-l dezamăgesc, vorbitor penibil cum sînt.

Ciudat cum nu am încercat niciodată să-mi perfecționez conversația. Mihai Ursachi. și Petru Creția. dovedesc suficient de bine că înălțimea scrisului nu exclude deloc posibilitatea de a fi un bun partener de discuție. Se pare că sînt prizonierul unei prejudecăți pe care am descoperit-o singur și de care nu vreau să încerc să mă eliberez. Dincolo de structura interioară, conversația rămîne ceva care ține de voință și exercițiu.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

61 de răspunsuri la Liviu Antonesei – Jurnal intim (1980-1984), episodul 1

  1. Radu Mârza zice:

    Foarte frumos. Toată admirația pentru aplecarea asupra jurnalului, atunci și acum!

    Apreciat de 3 persoane

  2. Vasilica Ilie zice:

    Interesant! Așteptăm și alte file ale jurnalului. Felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

  3. susparinte zice:

    Bravo, binevenite! Si eu am umplut vreo zece caiete, dintre care mi-au fost furate nouă, la începutul anilor 1990…
    Am reținut: Relațiile cu „crema“ conducătoare a literelor din oraș sînt tot mai proaste. Nu mă interesează deloc părerea lor și, cu atît mai puțin, probabila lor simpatie. Acum știu bine, simt, deosebirea dintre viața literară și literatură. Am optat irevocabil pentru a doua. Pe de altă parte, am renunțat și la ideea solidarității de generație, val sau cum dracuʼ s-o mai numesc.

    Apreciat de 2 persoane

    • Cine naiba ți le-a furat? În anii 90, nu cred că Secu mai făcea chestii din astea!

      Apreciază

      • Poetry855 zice:

        furate?
        eu le-am distrus, impreuna cu desenele, cu buna stiinta. nu pot da vina pe nimeni, dar ma trezesc noaptea, uneori, obsedata ca am pierdut tot ce a fost important
        si ca acum e doar zgura…
        gestul autodistructiv ma obsedeaza. ma chinui sa aflu in biografia mea care a fost momentul cand am invatat sa fiu impotriva mea.

        va sa zica… unora li se fura..
        mi se pare mult mai demn

        Apreciat de 2 persoane

      • Demn, dar la fel de dureros! Eu, dupa cum am citit la inceputul acestui jurnal, distrusesem alte doua… Ma intreb, ce va fi fost in ele…

        Apreciat de 2 persoane

      • Poetry855 zice:

        cred ca erau grozave. constiinta asta tat de puternia, gandul neuzat, siguranta de sine, toate au ramas in pginile jurnalului… conteaz…
        unii ar zice ca e scris la 40. cam asa.

        mie mi-a suprvietuit un ciet rosu, pentru ca l-am ascuns… la vedere in b9ibliotec, confundat cu un miniatlas anatomic. dupa care invatasem si care avea si amăprenta acelor ni, nu doar a era f bun. zilele trecute m citit din poeziile de acolo. hm

        Apreciat de 1 persoană

      • Deci, un caiet de poezii… Eu am cîteva zeci, căam scris mereu de mînă, dar numai din ultimii vreo 15 ani, cele mai multe de acolo au ajuns în cărți, unele însă nu…

        Apreciat de 1 persoană

      • Poetry855 zice:

        tot insomnii veti fi avand? 😦

        Apreciat de 1 persoană

      • Eu nu am propriu-zis insomnii, dorm măcar 6 – 7 ore din 24, doar că la alte ore decît cei mai mulți dintre oameni…

        Apreciat de 2 persoane

      • Poetry855 zice:

        atat a supravietuit din intamplare.. regret insa jurnalele . si toate acele pagini multe desenate.. si multa caiete cu un felde jurnal cu mai multe feluri de scris… cu teme diferite.. in fine incepusem doua romane, si multe caiete cu poezii.
        a ramas un sigur caiet,

        da, cu somnul cam tot asa. cica daca nu este de noapte se numeste insomnie. de ceea m zis asa.

        Apreciat de 1 persoană

      • Adevărul este că, la tinerețe, facem multe prostii, cum ar fi distrugerea probelor formării noastre. Pe noi, nu ne mai ajută, dar poate pe cei mai tineri da, să nu se grăbească cu distrusul. Pentru tot ce nu mai am e dinainte de cutremurul de 1977, nu sînr eu de vină, s-au pierdut la cutremur, laolaltă cu obiecte la care tineam, un jobem, o brichetă făcută de bunicul matern dint-run cartuș de mitralieră în primul război, singura fotografie a bunicului patern, o bilă de cristal și toate manuscrisele, inclusiv jurnalul adolescenței. Pentru restul, e vina mea integrală…

        Apreciat de 1 persoană

      • susparinte zice:

        Am vreo doi suspecți, la Berlin. Mi-a fost lăsat un singur caiet, din greșeală probabil. Sper ca Matei să le recupereze după moartea mea.

        Apreciat de 1 persoană

      • Ciudata chestie,,,,

        Apreciază

  4. ionfercu zice:

    💐🍸Un buchetel de flori si un paharut. 🤗

    Apreciat de 2 persoane

  5. Anca Vlase zice:

    Bunicule,te iubesc! ❤
    Mie mi-au trebuit 20 de ani de viata in plus fata de cei necesari tie,ca sa descopar ca " dacă există un exces de spațiu, acesta se însoțește cu o infinită lipsă de timp",dar pentru ca inca nu-i tarziu deoarece niciodata nu-i prea tarziu ci uneori doar insuficient de devreme, iaca-ma pregatita sa te anunt ca-s pregatita sa opresc rotatia Pamantului la mine pe axa si-mi propun sa traiesc conform cu invatamintele trase din intarziata-mi descoperire.

    N-am timp sa citesc tot (dar asta-i bine pentru ca voi avea ce citi de luni pana joi in fiecare saptamana) pentru ca neuronul ardelean revendica timp pentru lectura,iar eu de ieri,de cand tu ai fost uns oficial Stra-Strabunic,avand in vedere ca fiica Nepoatei tocmai a devenit mamica si eu sunt proaspata Bunica a noului suflet ajuns ieri in casa noastra dupa o geneza pe care n-o cunoastem si nici nu suntem curiosi s-o aflam,ma ocup de Nero si n-am timp sa citesc dintr-una un text atat de lung pe cat de complex.
    Te felicit pentru initiativa,pentru mine sa te citesc e balsam la neuron,si ca sa fim cumva la pace in lumea trocului,iti las si eu azi,in semn de omagiu,primul meu text porno deschis la public,unde prin porno intelegem umplutura unui text care imi prezinta viata de la inceputurile ei si pana cand n-o mai ramane din ea nimic pe stock.
    Te pup cu drag,Bunicule.
    Ai grija de puica si motan ❤

    Viata de caine -sau "cum mi-am dobandit Libertatea"
    https://www.facebook.com/photo?fbid=250408946864587&set=a.169902194915263

    Apreciat de 3 persoane

    • Ceeeee??? Bunica??? Dar cînd Dumnezeu a trecut atîta pustiu de vreme??? Ai grijă, responsabilitățile sînt mari, dar și sarisfacțiile pe măsură. Acu, ma suc în bucatarie, aprind o cigarillo, pun ceva într-un pahar, să întîmpin cum se cuvine știrea. O să ai tu vreme și de citit….

      Apreciază

      • Anca Vlase zice:

        Bunicule, Victoria e inca prea tanara pentru a-si asuma cresterea si ingrijirea unui copil cu doua picioare, insa pana la noi modificari,si-a asumat raspunderea cresterii si iubirii unuia cu 4 picioare,asadar stranepotelu´ de moment e doar catelu´. 😛
        Indiferent insa cate picioare are un suflet,odata asezat la casa lui,genereaza motive de sarbatoare.
        Eu te acompaniez in simtiri si mi-aprind o mahoarca langa un detz de lichior de visine a la Vlaseski Art ❤
        😀

        Apreciat de 1 persoană

      • Așa mi se părea și mie, dar dacă n-ai fost vlară dintru bun început… M-au mai lăsar emoțiile. Dar degetul de whisky tot l-am băut, că doar nu contează cîte picioare are o ființă!

        Apreciat de 1 persoană

  6. ontelusdangabriel zice:

    ***// începe sezonul știucii
    lansete
    în lan sete
    de glorie
    apă
    capă & spadă
    adă cearceaful
    spuse femeia
    convoc iarăși staff-ul
    și de aceea
    lăuntrul
    obliterant
    carne la vale
    carnavalesc pe cale
    puseuri & bâlbe
    apoi jocuri ce mențin un echilibru între infinit și viteza de rupere a ziarelor și a revistelor din arhive
    complezente mulțumiri
    o minimă politețe se menține încă la stat
    în timp ce privatul
    specialist al convertirii în euro a minutelor
    sigur
    câteva defazaje ale reglementării
    ciuntind într-o anumită măsură prestigiul
    dar volbura
    și înclinările semnificative pe care le execută leurda
    spre orizonturi albastre
    astfel încât orice eventuale contestații
    să poată fi înscrise
    oficial-administrativ
    în registrul oftatului și al bătăilor încurajatoare pe umeri
    fără a uita
    incontestabil
    farmecul membrelor inferioare
    solicitând pe bună dreptate la biroul antidiscriminare egalizarea de jure a statutului
    cu privilegiatele membre superioare
    și doar s-a discutat în ședință cu responsabilii științelor
    of
    tot artiștii să vă rezolve treaba
    mocofanilor

    Apreciat de 2 persoane

  7. alin7130 zice:

    Fain
    Şi de la mine, un păhăruț şi o bericioaică.

    Apreciat de 1 persoană

    • O să mă îmbătți, fraților!

      Apreciat de 1 persoană

      • Anca Vlase zice:

        @ Mersi frumos,Alin ❤
        Precum in Iasi, asa si la München,important e sa gasim motive de baut:))))

        Apreciat de 3 persoane

      • Ba chiar și la Bruxelles, unde sălășuie Alin…

        Apreciat de 1 persoană

      • Anca Vlase zice:

        Precum la Iasi,la München sau Bruxelles,viata are rost cand bem nitel!
        In cinstea primului nostru nepot ce -cred- gandesc-prevad ca va fi poliglot,sa bem,zic,dragii mei,in zi de sarbatoare,cam ce-are fiecare in dotare!
        Io n-am cognac,ca domnii din Berlin. Si n-am nici whiski,decat cu pelin. Ma jur,dintr-unu´ vechi,primit,cum io nu-l beau,l-am rastignit p-un raft vechi din camara,amu-s fo cativa ani,cred,intr-o vara.
        Am pus in el pelin,ca-i zice „iarba sfanta”,si cand il beau,nimic nu ma-nspaimanta 😀
        De aia zic…ca fix ca-n Iasi,la München sau Bruxelles,viata are rost si azi,cand bem nitel pentru catelu´ nepotel 😛 ❤

        Apreciat de 4 persoane

      • Oare ai început deja? Vorbești în versuri rimate! Să fie primit! Iar Bruxelles/ nițel e chiar o rimă rară….

        Apreciat de 1 persoană

      • Anca Vlase zice:

        Au inceput de ieri sa-mi cada atatea ganduri faine-n cap,incat cum vezi,cele mai multe dintre ele nu mai incap si devin publice!
        Publice si pudice pentru ca de ieri,de cand l-am cunoscut pe Nero,viata mea s-a schimbat radical: consider tat alcoolul fiind medicinal!
        Aseara am facut grill,cam cum odinioara obsinuiam sa facem vara,in fiecare seara.Suntem saraci,nimic nu-i nou in asta,si nici macar suspect: insa cand bem,ne-organizam perfect! Am inceput cu suc din flori de portocale pentru proprietatile-i medicinale,si fiindca-n el simteam aroma marii,de bucurie i-am bagat si-n detz de Red Campari.
        Se pune c-am baut atat de sanatos,incat de ieri imi ies cuvintele pe dos???=))))

        Apreciat de 4 persoane

      • Pa față sau pe dos, important este că ies bine! Mă bucur să te văd în formă, cum Nero pare să aibă o parte de vină/ merit, îi doresc viață lungă, cu grill în preajmă!

        Apreciat de 1 persoană

  8. elsadorvaltofan zice:

    Witold Gombrowicz avea un jurnal in care a decis sa se reprezinte: ca scriitor, actor, gânditor. Cred ca spunea ceva de genul: sa lucrez pentru ceea ce reprezint. Și pornea de la principiul ca nu poate și nu vrea sa fie cantonat intr-o singura forma. Acest tip de jurnal este interesant și indispensabil pentru un autor care dorește sa lase un program. O atitudine. Și din ceea ce am citit Maestrul a realizat un program. Amprentele sunt peste tot vizibile.

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, da, știu jurnalul lui WG, unul fintre cele mai interesante citite de mine. Din păcate, n-am avut răbdarea lui, așa că nu vor fi decît vreo cincizeci de pagini… Sigur, sînt și jurnalele deja pubicate, complat sau în bună parte – Jurnal din anii ciumei: 1987 – 1989, Jurnalul unui îndrăgostit dezinteresat și Jurnal de vise, reverii și fantasme -, dar sînt de cu totul alte facturi…

      Apreciat de 2 persoane

  9. Une mise en bouche care deschide apetitul.
    La cele vreo 50 de pagini se pot adauga altele, este timp destul. Gânditi-va si la cei care vor trebui sa descopere, într-o buna zi – cât mai îndepartata, v-o doresc – „Caietele” dumneavoastra. Sa se bucure si ei cum ne-am bucurat noi de comorile lui Cioran.

    Apreciat de 2 persoane

  10. Poetry855 zice:

    un adevarat vartej de ferestre intredeschise, confidente a adus cu sine lectura cestor pagini/.
    le multumim si noi celor doua domne minunte care au facut posibila aceata lectura…

    voi mai scrie ceva mai tarziu…
    ce fain a fost s citesc

    Apreciat de 2 persoane

  11. Poetry855 zice:

    si iata, litertura de sertar..

    imi place titlul pentru aceste pagini… scriitorul vs cotidianul, devoratorul de sens,
    este dens, da,

    Apreciat de 2 persoane

  12. Un pic pe o tangenta. In lumea digitala de azi trăiam efemerul. Cândva scrisorele sau jurnalele unor personalități (sau chiar a unor anonimi) constituiau istorie literara sau simplu istorie. Astăzi trimitem e-maiuri care se pierd undeva pe hard drive-uri aruncate la gunoi si sau reciclate. Mai grav este ca si publicistica va ajunge la aceiași soarta când serverele pe care este stocata nu vor mai fi întreținute. Cine va plati peste 10 ani sa mențină serverul de la Romania Literara? Ma tem ca proliferarea blogurilor pe care se publica si materiale de valoare va duce la pierderea atmosferei unei epoci. Pana la urma caietul de însemnări personale mi se pare mai sigur.
    Am citit undeva ca exista tari in care instituții publice (biblioteci de stat) iau frecvent o amprenta digitala a unor situri (parca asa se scrie in românește) mai importante. Si așa se păstrează pentru eternitate ce a publicat X sau Y pe un suport digital expus exceselor lumii ultramaterialiste pe care o trăim.

    Apreciat de 2 persoane

  13. Anonim zice:

    Cu un pusti in casa, am redobindit gustul gin al prospetimii, de Care ma Bucur si Citindu-ti jurnalul.
    IR

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc frumos, George,

      Apreciază

      • Anonim zice:

        N-ai de ce, chiar asa e – mustind de tinerete hotarita sa-si vineze steaua menita.
        Am pastrat journal de adolescent. M-a pus dracu sa-l frunzaresc, mai sa ma bufneasca plinsul cind am dat de o scrisoare pe care mi-o adresam peste 20 de ani – eram minunat de caraghios!
        IR

        Apreciat de 1 persoană

      • Din păcate, cel de adolescent s-a peirdut la cutremur, laolaltă cu toate manuscrisele și ceva obiecte la care țineam. Aș fi vrut să-l pot citit acum. Alte două, cum și spun aici, au dispărut prin voința mea. Proastă decizie!

        Apreciat de 1 persoană

  14. horiapatrascu zice:

    A republicat asta pe Horia Pătrașcu.

    Apreciat de 1 persoană

  15. Anca Vlase zice:

    De luni pana joi pot citi ce-ai scris duminica,:)

    „22 aprilie 1980
    Mă gîndesc că scriitorul trebuie să rămînă un necunoscut pentru publicul său contemporan. Poate ar fi bine să debuteze post-mortem cu opere complete.”

    Si dac-ai fi ramas necunoscut,cum noi doi ne-am fi cunoscut???
    Si daca nu ne-am fi cunoscut,cum ai fi stiut ce s-a ales din mine prin tine???
    Cum am mai stat la ceasul serii citind prea des din Exupery,mi-aduc aminte pana azi citatul despre varfi de brazi: „Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea unei colectivități. Nu este vorba aici de o aritmetică stupidă. E vorba de respectarea omului ca individ.“ (A. de Saint-Exupéry: „Pilote de Guerre“)”
    Permite-mi sa te-ntreb: ce vrei??? Vrei dreptul sa citesc sa-mi iei??? Cum sa nu scrii,printre cei vii,sa vezi in ochii-mi bucurii,cand iti vorbesc despre copii,despre copila si „nepot”,despre catel…si despre tot,despre cum simt,traiesc si mor,despre cum sper si vreau sa zbor???

    Adevarul.
    Poreclit „Adevarul”,ziarul la care ai incetat sa mai scrii cand niciun Adevar Emerit al tau n-a mai coincis cu Adevarul LOR, am gasit in tine SALVAREA.Literara,daca vrei.
    Au trecut de atunci aproape 16 ani si adevarurile noastre au ramas neschimbate: TU AI NEVOIE SA SCRII. EU AM NEVOIE SA CITESC. E atat de simplu.
    De la tine am invatat ca salvarea e individuala insa ea nu se poate infaptui fara participare colectiva.
    Daca n-ai fi scris,nu te-as fi cunoscut. Cine mi-ar fi indrumat pasii de proaspata mamica,atunci cand n-am mai stiut ce-i bun,drept si corect sa fac pentru a putea sa-mi ajut copila sa devina om???
    De ce crezi ca ti-am scris si te-am rugat sa-mi dai din tolba ta de OM un sfat???
    Ma-ntreb… oare ce-as fi crescut daca nu te-as fi cunoscut???
    Victoria mea e si Victoria ta,Bunicule. Fiica-mea a crescut cu inspiratie din inspiratia ta. Impreuna am facut din ea un OM mare,chiar daca inca-i mic…
    Acuma pocaieste-te un pic,si spune ca-n aprilie 80…nu era scris ca noi sa intersectam poteci.
    Deci??
    Scrie,Bunicule! Scrie si lasa scris la vedere,ca numai asa impacam si capra si varza:nevoia ta de scris si a mea de a citi acum scrierile tale… Ele nasc OAMENI,Bunicule.. Ar fi pacat sa nu te bucuri in viata asta de toate cuvintele care pleaca cu bucurie si recunostina din suflet…si din cap. (Atata cat am,no..desigur 😛 )

    Apreciat de 1 persoană

  16. horiapatrascu zice:

    Excelent. vrem publicat Jurnalul dumneavoastră!

    Apreciat de 1 persoană

  17. Francisko zice:

    După ce ai cunoscut scrisul, tăcerea nu mai este posibilă – și alte câteva judecăți, de citat, au ridicat ștacheta foarte sus, a pornit ca un jurnal orgolios, dar îmi pare mai degrabă un portet al autorului la tinerețe, cu tușe apăsate. Aștept curios continuarea, sunt un admirator al autoportretelor.

    Apreciat de 1 persoană

  18. Adela Efrim zice:

    Mi-a plăcut mult această confesiune, mai ales că și eu simt la fel”Între un grup de prieteni inițiați și marele succes la un public foarte numeros, voi prefera întotdeauna prima variantă” .Bine că acele pagini au fost rescrise, altfel noi nu ne-am fi bucurat acum de acest jurnal.

    Apreciat de 1 persoană

  19. Alaric zice:

    superb!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.