Cercul Poeților Apăruți (3) – Emilian Galaicu-Păun: fratele emil

În ediția trecută, am postat două sonete din minunata antologie – minunată în toate sensurile, inclusiv grafic-tipografic – san G d` encre (Editura Cartier, București – Chișinău, 2021, prefață și selecție de Al. Cistelecan). Acum, voi posta un nou poem, scris într-o manieră diferită decît sonetele. Între timp, împreună cu „fratele Emilian”, transpruteanul, am mai depănat ceva amintiri via email Și am schimbat poze… Lectură plăcută!

fratele emil

Motto: „!cu Gândul Morţii ca un frate geamăn”

 (Cezar Ivănescu, Gândul)

n-ai un frate emil spânzurat, ca rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

o pendulă se cere întoarsă şi tot mai întârzie din când în când, pe când frate-

lui emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui emil taburetul – o lume-n suspans.

                                                             să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate emil suicid,

ca al lui m. ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

de la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

dacă nu ţi-a dat domnul un frate emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nicio vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine. 

onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al tristei figuri) cavaler. ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „alinierea!” –, când altuia – „pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. doar că n-ai cui – decât dacă ţie-ţi eşti frate emil – ţine locul.

să te laşi scris de fratelemil, in absentia, ’nainte ca fratelemil să se lase de scris,

doar ca-n cele din urmă să-ţi faci şi tu – bun, rău – un nume! (acum, la persoana I singular:

eu sunt fratelemil, spânzuratul & sinucigaşul de-a doua zi. ’n joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa.)

toate numele-s ca de pe mort – de pomană, când nu are cine să-ţi spună: mon em