Rîs de primăvară (3) – Dan Cristian Ionescu – Romanul lui Ilzi, fecioara geto-dacă (12)


Și tată începe amurgul și sosește Ilzi, brava fătucă, fecioară și femeie geto-dacă, voiajoare prin vreme de la Decenii încoace, cu popasuri în principalele epoci ale istoriei… Înn afara acestuia, mai am două episoade la îndemănă. După aceea, nădejdea stă în ce mai găsește autorul prin arhive, de scris altele a spus că nu se apucă…

ALTĂ BOROBOAŢĂ DE A FINUŢEI

     Doamne, Doamne, cîte îi mai trec prin cap şi copilei ăsteia! Zău, am fost şi noi copiii, dar totuşi, aveam pe atunci o limită în jocurile şi glumele noastre, nu ne băteam joc de bătrîni ci, dimpotrivă, le purtam şi le dovedeam tot respectul. Finuţa Monica însă, de mică, se distra făcînd glume nelalocul lor.

     Un timp, am crezut că de vină a fost Ilzi care a fugit cu boul de Mutu exact în momentul în care finuţa Monica avea mai multă nevoie ca oricînd alături de ea de o prietenă matură şi cu experienţă, care să o ghideze în viaţă, să o înveţe ce este bine şi ce este rău.  Apoi, mi-am adus aminte că acest obicei pervers al glumelor făcute pe seama bătrînilor, finuţa Monica îl avea mai de mult.

     Iată încă un exemplu:

     La un început de septembrie, într-o vineri seară, primesc un telefon de la finuţa. Ştiu că era început de septembrie fiindcă tocmai mă întorsesem cu Ilzi de la Vaideeni – şi reţin că era un septembrie foarte călduros. Nu mai ţin minte exact în care an a fost, dar în orice caz Sandu please deja în America să se convertească la iudaism (deci era cel mai devreme 2000); mai mult decît atît, noi ne mutasem deja vis-à-vis de Livada cu Vişini (deci era cel mai devreme 2003), iar tata încă se simţea relative bine şi putusem să-l lăsăm singur la Vaideeni (deci era cel mai tîrziu 2005). Deci, era un început de septembrie 2003, 2004 sau 2005. Cum vă zic, sună finuţa:

– Săru’mîna, naşu’!

    – Să trăieşti măi finuţă mică! Mă bucur mult să te aud. Ce mai faci tu?

     – Sînt cuminte naşule şi mă joc cu păpuşile singură, fiindcă Nicu a plecat iar la Corbi. Da’ ştiu ce vreau?

     – Spune finuţă, şi o să aflu.

     – Vreau mîine dimineaţă să vă fac o vizită.

     – Te aşteptăm cu toată dragostea măi copilule, dar ştii tu să ajungi singură?

     – Ştiu, naşule, fiindcă Nicu mi-a lăsat o hartă să pot să ajung la voi cu metroul, cu troleibuzul, cu autobuzul, cu tramvaiul, cu taxiul sau chiar pe jos.

     – Bine finuţă mică, dar ai de grijă să ajungi pînă la unşpe jumate.

     – Ştiu, naşule, ştiu – a mai zis finuţa după care a închis telefonul, lăsîndu-mă mirat: de unde ştia ea de treburile pe care le aveam?

     A doua zi la 11,30 a.m. punct, la uşă a sunat finuţa (eram singur acasă, fiindcă Ilzi încă era la Biblioteca Academiei, lucrînd la doctorate).

     – Săru-mîna naşu! a spus finuţa întinzîndu-mi 5 fire de leuştean de Corbi.

     – Mulţumim finuţo – am zis eu luînd firele – dar astea sînt pentru mine sau pentru Ilzi?

     – Cum vreţi voi, naşu’ – dacă vreţi să-l gătiţi proaspăt, îl găteşti tu acum; dacă vreţi să-l gătiţi uscat, îl poate găti aşa naşa Ilzi vara viitoare la Vaideeni, că ştiu că ea găteşte doar acolo.

     – Bine finuţo, o să mă consult cu Ilzi şi facem cum vrea ea. Mulţumim încă o dată. Şi acum ia loc şi spune ce te aduce. Dar pînă atunci, zi cu ce să te servesc: un pahar de sirop de smeură proaspăt făcut de Ilzi la Vaideeni? Nişte dulceaţă de căpşuni proaspăt făcută de Ilzi? O cană de compot proaspăt făcut de Ilzi? O cupă cu lapte de pasăre proaspăt muls de Ilzi? O lingură de miere? Spune, ce ai vrea?

     – Mulţumesc, naşu’, teoretic eu aş vrea o ţuică, dar totuşi este prea devreme şi prea cald, aşa că nu vreau să mă serveşti cu nimic. Vreau însă să mă iei cu voi la Livada cu Vişini.

     – Păi măi fetiţă mică, ce să cauţi tu acolo? Acolo se duc doar drojdieri, consumatori de băuturi beţive, lumpenproletariatul care vorbeşte vulgar şi obscen, încît tu, chiar dacă nu o să înţelegi nimic, o să înveţi lucruri urîte şi de neînţeles.  

     – Ştiu, naşu’, dar totuşi vreau să mă luaţi cu voi.

     Şi a început o controversă lungă, la finalul căreia finuţa s-a spart şi a recunoscut că vroia să vină la Livada cu Vişini ca să-l cunoască şi ea pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal, pentru ca la întoarcerea la Corbi să se laude la Brănoaia şi la celelalte fetiţe de pe uliţă că l-a cunoscut pe fostul conducător al statului.

     Înduioşat fiind de argumentaţia ei, am fost de acord – acum, îmi dau seama că am greşit, pe de-o parte fiindcă i-am satisfăcut o dorinţă ce ţinea de trufie (dar aici, nu finuţa era de vină, fiindcă ea este minoră), dar pe de altă parte am greşit fiindcă i-am oferit ocazia să-şi bată joc de bietul tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal .

Tot atunci, am înţeles de unde ştia finuţa programul meu: vorbise în seara dinainte la telefon cu Ilzi (probabil cînd eu eram la budă).

I-am spus în final finuţei, încercînd totuşi să o conving să renunţe:

– Dar finuţo, dacă vii cu mine acolo, va trebui să bei bere, şi ştiu că nu-ţi place.

– Nu, naşule, eu nu beau bere, eu o să beau Coca-Cola.

– Măi fetiţă mică, acolo nu se bea Coca-Cola. Acolo se bea ori bere, ori băuturi de boschetari.

Pînă la urmă, am căzut la pace: îi iau finuţei o halbă cu bere din care ea bea jumătate, iar eu termin restul.

Am plecat cu finuţa şi la ora 12,00 eram la Livada cu Vişini, chiar la treptele de la intrare întîlnindu-ne şi cu Ilzi. Masa noastră obişnuită, sub vişinul din mijlocul grădinei,  era liberă, şi în cîteva minute ne strînsesm toţi: în capul mesei, spre WC, stătea (din motive strategice) tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal – în stînga lui stătea Ilzi, apoi finuţa, apoi eu, apoi Maria Voichiţa şi în sfirşit, Rita. Sandu, cum v-am mai spus, plecase în America să se taie împrejur; tata, cum iar v-am spus, rămăsese la Vaideeni; Nicu, ca de obicei, avea de treabă la Corbi; iar Maria de Mangop a ratat berea asta fiindcă avea programare cu maşina la service.

Era foarte plăcut: neaşteptat de cald pentru septembrie, dar noi stăteam la umbra vişinilor, berea rece curgea în valuri, iar discuţiile erau prietenoase. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal, ca de fiecare dată cînd o reîntîlnea pe Ilzi, îi spunea (pentru a suta sau a mia oară) cît regretă că nu a fost să îi devină noră; Maria Voichiţa mi se plîngea că simte cum copiii ei se înstrăinează de ea şi a devenit tot mai singură; în acest timp, Rita povestea cum a petrecut concediul în Deltă cu prietena ei, jidoafca din Israel.

Finuţa, plictisită de discuţiile celor mari, stătea cuminte pe scaun bîţîindu-şi picioarele şi luînd cîte o înghiţitură de bere. Din cînd în cînd, se ridica şi “ţup!”, sărea cu picioarele pe scaun şi apoi din nou ”ţup!”, sărea pe masă, se ridica în vîrful picioarelor şi culegea cîteva vişine uscate, uitate şi de oameni, şi de păsări. 

În zadar striga la ea Ilzi:

– Monicuţa, nu te mai ridica aşa, că ţi se văd chiloţeii!

Finuţa ridica din umeri şi răspundea nonşalant:

– Şi ce dacă, sînt curaţi!

După care, din nou ”ţup!” de pe masă pe scaun şi iar ”ţup!” de pe scaun jos. Apoi se aşeza la locul ei, mînca vişine şi bea bere (seara, a telefonat să se plîngă că a apucat-o pîntecarea).

 Tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal, care după cum bine ştiţi, avea probleme cu prostata încă dinainte să-l împuşte, se ridica tot mai des îndreptîndu-se cu paşi grăbiţi spre budă, de unde se întorcea radiind un aer de beatitudine.

Finuţa, curioasă cum o ştiţi, o năpădea pe Ilzi cu întrebări:

– Da’ unde se duce?

Ilzi, cu răbdarea ei binecunoscută şi cu talentul de a explica copiilor (ea avea mai multe teze de doctorat în domeniul pedagogiei şi psihologiei infantile) îi răspundea cu multă competenţă iar finuţa, foc de isteaţă, tot cum o ştiţi, înţelegea imediat, dar venea cu noi şi noi întrebări: ”Da’ ce face acolo?, ”Da’ de ce face aşa des?”, ”Da’ ce este aia prostată?”, ”Da’ noi fetiţele de ce nu ne îmbolnăvim de prostată?”, ”Da’ noi fetiţele de ce nu avem prostată?”, ”Da’ asta nu înseamnă discriminare sexuală?” şi tot aşa.

Pe la ora 14 am hotărît cu toţii că am băut suficient (consumul exagerat de băuturi alcoolice poate dăuna în mod grav sănătăţii) şi ne-am ridicat să plecăm. Am plătit consumaţia şi, fiind într-un fel gazde, am convenit cu Ilzi să îi conducem. Întrucît repet, era o căldură nefirească pentru luna septembrie (probabil din cauza încălzirii globale, reducerii stratului de ozon, poluării, experienţelor nucleare, conflictelor interetnice şi interreligioase, dispariţiei balenelor albastre şi lipsei de democraţie), ne-am gîndit să luăm doua staţii autobuzul 133, pînă la staţia de metrou Timpuri Noi. Acolo, Rita îşi continua drumul cu autobuzul pînă la Hala Traian, finuţa lua metroul pînă la Dristor, unde îl schimba cu celălalt pînă la Bucur Obor, Maria Voichiţa mergea în sensul opus, pînă la Eroilor, de unde lua un troleibuz spre Drumul Taberei iar tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal cobora şi el la metrou, unde continua să coboare pe un drum cunoscut numai de el, în străfundurile pămîntului, pînă la garsoniera pe care i-o repartizase Scaraoţchi.

Ca de obicei, autobuzul întîrzia iar tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal, devenit după un timp nerăbdător, începuse să danseze pe trotuar un fel de step. La un moment dat, nemairezistînd, s-a refugiat în grabă în spatele unui boschet, de unde se auzeau pînă la noi un susur molcolm şi gemete de satisfacţie. Şi atunci, finuţa a strigat:

– Tovarăşe Nicolae Ceauşescu personal, tovarăşe Nicolae Ceauşescu personal, vine autobuzul!

Şi o dată ce îl vedem pe bietul bătrîn dînd buzna din spatele boschetului, cu cracul stîng al pantalonului leoarcă şi încheindu-se în grabă la prohab. Atunci, finuţa a început să rîdă în hohote:

– Nu vine autobuzul, a fost o glumă!

Pe moment, tovarăşul Nicolae Ceauşescu personal s-a supărat (şi pe bună dreptate) dar, cum ştiţi cît de mult iubea copiii, i-a trecut repede. Cu pantalonii încă şiroind, s-a apropiat de finuţa, a mîngîiat-o pe păr, a ciupit-o de obrăjori şi i-a spus:

– Fetiţo, eu ştiu bine cum copiii sînt puşi pe şotii, iar tu, mai mult decît oricine – mi-a spus mie tovarăşa Ilzi (în public, numai aşa i se adresa lui Ilzi). Dar să ştii că sînt glume şi glume. O să ajungi şi tu la anii mei, ba chiar o să mă depăşeşti, căci pe tine nu o să te împuşte Iliescu, şi atunci o să vezi că unele glume nu se fac cu bătrînii. Ai înţeles?

Finuţa a luat o figură smerită şi a dat din cap în sensul că a înţeles, dar cum bătrînul s-a întors cu spatele şi s-a îndreptat spre bancă să se odihnească şi să îşi usuce pantalonii, i-a scos întîi limba, iar apoi a făcut-o şi mai boacănă: şi-a aranjat arătătoarele în dreptul tîmplelor ca nişte coarne, s-a schimonosit şi a început să facă în surdină un fel de “bla-bla-bla”.

Cînd a văzut-o, Ilzi a încremenit:

– Monicuţa, dar unde ai învăţat tu aşa ceva?

– La Corbi! – a răspuns finuţa veselă, ca căţeaua Oltiţa cînd se urca la Vaideeni în patul tatei.

– O să-i spun lui finuţul Nicu să te supravegheze mai atent, a mai spus Ilzi. Dar nu a apucat să-i mai spună lui Nicu, fiindcă după un timp a fugit cu boul de Mutu. Aşa că finuţa, a continuat să facă glume pe seama tuturor bătrînilor.

Uite cum a mai trecut o sîmbătă plăcută.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Rîs de primăvară (3) – Dan Cristian Ionescu – Romanul lui Ilzi, fecioara geto-dacă (12)

  1. elsadorvaltofan zice:

    M-am ras tare…si aveam nevoie. La MTL ploua cu spume!
    Multumiri pentru descretiri…

    Apreciat de 1 persoană

  2. Poetry855 zice:

    teoretic eu aş vrea o ţuică, )))
    în capul mesei, spre WC, stătea (din motive strategice) tovarăşul Nicolae Ceauşescu persona )))))))
    ”Da’ noi fetiţele de ce nu avem prostată?”, ”Da’ asta nu înseamnă discriminare sexuală?” )))

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.