Rîs primăvărate (2) – Dan Cristian Ionescu: Romanul lui Ilzi fecioara geto-dacă (8)


Cea de-a doua parte a capitolului în care naratorul își pune o întrebare dramatică! Și vestea bună că nu este ultimul episod pe care îl voi posta, cum credeam, între timp, autorul a mai găsit unul prin dosarele sale…

OARE M-A IUBIT VREODATĂ ILZI CU ADEVĂRAT?  (2)

          După ce a luat azimutul, marele filozof a început să coboare spre vale. A trecut pe lîngă stîna Marginea, unde a dat bineţe la băciţe (ciobanii erau duşi cu oile la păscut), apoi prin pădurea Făget, şi după ce a coborît Dealul Mare, a intrat în Vaideeni. Şi-a continuat coborîtul lăsînd pe dreapta, rînd pe rînd, şcoala veche, apoi biserica Sf. Ioan Botrezătorul, apoi statuia eroilor neamului, a admirat clădirea fundaţiei Vaideenii (inaugurată în 2004, cu ocazia serbării a 500 de ani de la prima atestare documentară a comunei) şi imediat după aceasta primăria lui Ivan, a trecut şi de poştă iar în final a intrat în mat.

          – Bună ziua, bună doamnă, i s-a adresat el într-o limbă română perfectă Mioarei. Aveţi amabilitatea să mă serviţi, contra cost, desigur, cu un pahar de mao-tai?

          Mioara, uitîndu-se la el siderată, i-a răspuns:A

          – Bună ziuă, bunule domn. Nu ştiu ce vreţi, dar sigur nu am.

          Marele filozof (care nici vorbă să fi avut unghii încolăcite şi lungi de zeci de centimetri, ca în viziunile boieroaicei Rita) a rămas uşor perplex. Nu de multe ori, în viaţa lui aşa cam de un mileniu, se aflase într-o astfel de situaţie.

          Era în jur de 11,55. În acel moment eu, care tocmai venisem de la poştă cu ziarul Gîndul sub braţ, intram în mat. Cînd l-am văzut pe marele filozof, m-am bucurat foarte mult (fătucile de la televiziuni ar spune „tare mult”, dar este greşit, în mod corect se spune „foarte mult”) şi l-am salutat entuziast şi plin de bucurie:

          – Bine ai venit în comuna mea, înţeleptule!

          – Bine te-am găsit, prietene! – mi-a răspuns marele filozof chinez (vă rog să reţineţi: “prietene”, aşa mi-a spus înţeleptul! Nu mulţi oameni din acest secol aveau privilegiul de a li spune aşa!).

          – Mă bucur foarte mult să te întîlnesc, dar totuşi sînt mirat: cu ce ocazie prin comuna mea?

          – Am coborît din munţi să beau un mao-tai şi mi s-a spus că nu au. Eu totuşi, cred au avut, dar l-a băut pe şest bărbatul gestionarei, despre care se ştie că de obicei cam bea.

          Am văzut cu colţul ochiului cum Mioara roşeşte şi se uită ruşinată în altă parte. Formidabil! Marele înţelept nimerise din nou drept în mijlocul problemei!

          – Înţeleptule (i-am spus eu), dacă tot eşti la mine acasă, să zic aşa, lasă-mă să te tratez eu ca pe la noi: cu o ţuică de prună şi apoi o bere Alutus, să stingă tăria şi să ne ungă gîtlejurile.

          Înţeleptul a fost de acord, aşa că am dat comanda şi ne-am aşezat la o masă. Mioara a adus băuturile, marele filozof a gustat ţuica şi a apreciat-o, după care am început să vorbim multe – mai ales înţeleptul, de la care, ca de obicei, am avut multe lucruri de învăţat.

          După ce şi-a terminat ţuica, marele filozof a mai adulmecat puţin paharul bucurîndu-şi simţul olfactiv cu aroma rămasă pe pereţi, l-a dat deoparte şi a luat sticla de bere Alutus pe care, într-un stil pur românesc, a dus-o direct la gură. A luat o înghiţitură după care şi-a exprimat înalta apreciere şi faţă de bere (pe atunci, încă era berea cu etichetă verde, nu porcăria cu etichetă aurie din prezent) – desigur, auzise de berea Alutus, dar pînă atunci nu avusese ocazia să o guste. După care mi s-a adresat direct, privindu-mă adînc în ochi:

          – Prietene (nu vreau nici să vă plictisesc şi nici să mă laud, dar vă atrag încă o dată atenţia asupra modului în care mi se adresa marele filozof chinez!), se pare că ai vrea să discuţi cu mine o problemă personală care te frămîntă. Spune ce ai pe suflet.

          Cunoşteam de mult extraordinara intuiţie a înţeleptului şi subtilităţile lui psihologice, astfel că nu m-am mirat. Am mai luat şi eu un gît de bere, timp în care m-am gîndit cum să încep, şi i-am spus:

          – Ilzi a fugit de acasă încă de pe 1 februarie.

          După care i-am povestit tot ceea ce credeam că este relevant, apoi marele filozof m-a mai chestionat el cu ce credea că i-ar folosi să poată trage o concluzie şi în final m-a întrebat:

          – Dar viaţa voastră în intimitate, cum mergea?

          – Ooo! – i-am răspuns eu, cu un rînjet imbecil de superioritate, absolut nealocul lui – merge perfect! În fiecare seară, cînd rămînem în intimitate, eu o iau în braţe şi o sărut pe frunte, iar Ilzi se cuibăreşte în braţele mele şi îmi şopteşte la ureche că mă iubeşte, după care adormim fericiţi. Vara, chestia asta se repetă chiar de două ori, fiindcă obişnuim să dormim puţin şi după amiaza.

          – Bine, dar crezi că asta este suficient? Nu crezi că ar avea nevoie şi de altceva?

          Am stat gîndindu-mă la ce vrea să spună înţeleptul. După ce am examinat toate posibilităţile şi le-am eliminat rînd pe rînd, mai rămăsese una singură, dar şi aceea prea puţin probabilă – totuşi, i-am zis:   

          – Dar Ilzi este fată mare!

          Marele filozof a zîmbit amar (el obişnuia foarte rar să zîmbească, şi aceasta se întîmpla doar în momentele în care îşi aducea aminte de răutăţile lumii noastre – de crime şi minciună, de setea neostoită de bogăţie a oamenilor şi de preacurvie – de aceea zîmbetul lui era întotdeauna trist).

          În prostia mea, am insistat:

          – Da, este fată mare. Mi-a confirmat chiar acum vreo două săptămîni, cînd am fost la Bucureşti.

          Înţeleptul a zîmbit încă o dată, şi mai amar, şi mai trist.

          Nu a fost nevoie să-l mai întreb nimic – el nu se înşela niciodată. Vă rog să mă credeţi că nici nu-mi mai amintesc exact ce s-a întîmplat în continuare. Ştiu că m-am dus la bar şi i-am plătit Mioarei pentru consumaţie 35.000 lei (vechi, adică 3,50 RON) după care m-am dus acasă. Băteţi-mă, omorîţi-mă, dar eu nu mai ţin minte dacă mi-am luat rămas bun de la marele filozof. Dacă nu mi-am luat rămas bun, îmi va fi ruşine faţă de el pînă în ultima zi a vieţii mele.

          Nu-mi aduc aminte nici de drumul pînă acasă. Probabil am răspuns celor care mă salutau, dar nici asta nu mai ştiu.

          Acasă, m-am dus în magazie şi am luat un pumn de boabe de porumb după care m-am dus să dau de mîncare la găini – umblam prin curte ca beat (deşi vă daţi seama că dintr-o ţuică şi o bere nu aveam cum să mă îmbăt), dar nu găseam găinile. Într-un tîrziu mi-am dat seama că de fapt nu mai avem găini – de cînd fugise Ilzi, renunţasem la ele.

          Am intrat în closetul de scînduri, dar după 10 secunde am ieşit afară – nu mai ştiam de ce intrasesm.

          Şi cînd stăteam rătăcit în faţa closetului de scînduri, mi se pare că aud ca prin vis o voce care mă striga: “Dane! Dane!”. Nu putea fi Ilzi, fiindcă era o voce bărbătească. Şi mi-am dat seama că mă strigă tata. M-am dus în fugă la el.

          – Da, tată. De ce ai nevoie?

          – Păi măi băiatule, te strig de atîta timp. Nu m-ai auzit? Uite ce te rog: fierbe-mi şi mie o ţuică, fiindcă n-am de loc poftă de mîncare.

          M-am dus la aragaz, l-am aprins, am pus pe ochi ibricul cu ţuică, zahăr şi piper boabe iar, cînd vaporii de ţuică au început să se ridice, mi-a venit ideea! I-am dus tatei ţuica, după care am luat mobilul şi l-am sunat pe un prieten, securist. A răspuns imediat:

          – Salut, aşteptam telefonul tău. Vrei să ştii dacă Ilzi mai este fată mare.

          Am rămas pe moment blocat.

          – Da de unde Doamne iartă-mă ştii?

          – Bă (mi-a raspuns el), noi ştim tot.

          – Hai, lasă bancurile şi spune de unde ştii.

          Securistul a început să rîdă:

          – Păi ştim că te-ai întîlnit azi la mat cu boşorogul ăla…

          – Nu mai fii măgar, că nu mai vorbesc niciodată cu tine. Acela este un mare filozof chinez din sec. 11-12 d. Ch.

          – Bine, fie cum vrei tu. Filozoful tău vorbeşte urît despre NATO, despre UE şi chiar şi despre preşedintele nostru, al tuturor românilor, Traian Băsescu. Aşa că, imediat după ce a intrat în ţară, i-am plantat un microfon şi ştim tot: unde se duce, cu cine vorbeşte, ce vorbeşte…De fapt, noi îl avem de mult sub observaţie, fiindcă şi înainte vorbea urît despre foştii preşedinţi ai tuturor românilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, dar şi despre majoritatea primilor-miniştri ai statului nostru de drept, suveran şi independent, despre care spunea că sînt tîmpiţi şi corupţi.

          – Şi cu ce l-aţi prins pînă acuma?

          – Cu nimic – de cînd a intrat în ţară, nu a vorbit cu nimeni nimic despre politică.

          – Păi vedeţi mă cît de tîmpiţi sînteţi? Înţeleptul nu vorbeşte nimic, fiindcă ştie de microfon iar voi, nişte tîmpiţi, mîncaţi de pomană de la buget banii poporului.

          – Bă, acum mă supăr eu – nu ne mai fă tîmpiţi că nu mai sîntem securişti, acum sîntem de la SRI.

          – Bine. Tîmpiţei merge?

          – Merge, că văd că spui cu drag.

          – Atunci zi ce ai de spus.

          – Ilzi nu mai este fată mare.

          Ca să fiu sincer, eu îmi dădusem seama de asta din cele două zîmbete amare succesive ale înţeleptului chinez. Dar mi-am zis că să îl mai provoc puţin:

          – Bine mă, te dai prietenul meu, dar tot cu diversiuni umbli? Ştiu că ţi se scurgeau balele după Ilzi de prima dată, cînd ai văzut-o la mine în casă, însă nu te poţi abţine de la porcăriile astea şi să o respecţi şi tu ca toată lumea? Dacă n-aş fi un bun creştin, ţi-aş spune că minţi ca porcu’ – aşa însă, îţi spun doar că spui neadevăruri. 

          Îl atinsesem la coarda sensibilă, am simţit imediat.

          – O respect şi eu pe Ilzi, ca întregul mapamond – dar totuşi, crede-mă, nu mai este fată mare. Pot sa-ţi fac dovada: dacă dai şi tu o bere Alutus la mat, eu îl iau şi pe Vasile, iau mapa cu dosarul ei, luăm elicopterul de serviciu şi venim la Vaideeni într-o oră.

          – De ce dosar vorbeşti?

          – Dosarul dezvirginării lui Ilzi.

          M-am blocat – oare chiar atît de perversă şi de parşivă să fi fost securitatea?

          – Bine, veniţi. Dau nu o bere Alutus, dau cite vreţi.

          – La ora 18 (16 GMT) vom fi la Vaideeni. Ne vedem la mat.

          Simţeam că nu mai am răbdare. Ştiam că se va confirma ce a spus înţeleptul, dar în sinea mea, cu o doză de inconştientă, refuzam să cred  pînă nu vedeam probele. Pe la ora 17,30 (15,30 GMT) m-am dus la tata şi i-am spus:

          – Tată, trebuie să plec puţin. Ai nevoie de ceva?

          – Unde te duci măi băiatule? – a spus tata. Stai  aici, acasă, ai de toate. Ai ţuică, bere, mîncare, ziarul Gîndul de azi – pe cel de ieri ai apucat să-l citeşti tot? Are nişte articole foarte interesante.  În curînd o să înceapă ştirile la televizor. Unde te duci?

          – Tată, trebuie să plec, crede-mă.

          – Du-te băiete unde vrei. Treaba ta.

          La ora 17,45 (15.45 GMT) eram deja la mat. Am vorbit cu Mioara să aducă o navetă cu Alutus în salonul de protocol şi să nu lase sătenii să intre acolo. Tropăiam de nerăbdare – era în joc nu viitorul, ci însuşi trecutul meu. După 10 minute, am auzit elicopterul care ateriza pe terenul de sport de la şcoala nouă.

          Fix la ora anunţată, în mat au intrat securistul şi cu Vaile, pe care îl ştiam mai de mult, fiindcă venise şi el de vreo 2-3 ori la Dîmbovicioara, la o halbă de Gambrinus. Au trîntit triumfători pe masă o mapă diplomat şi un aparat video.

          – Tu ai vrut-o – a spus securistul.

          După care a scos din geantă un dosar gros – m-am înfiorat cînd l-am citit: acolo erau raportul, procesul-verbal, declaraţiile de martori şi fotografiile făcute de securitate cu ocazia pierderii de către Ilzi a virginităţii sale, plus o videocasetă.

          Pe măsură ce parcurgeam paginile dosarului gros cît ”Pe aripile vîntului”, simţeam cum mă prăbuşesc în interiorul meu ca în urma unei implozii: Ilzi nu mai era fată mare de mult, încă dinainte să o cunosc! Evenimentul se petrecuse în timp ce se afla, în vacanţa de vară dintre clasele XI-XII, în tabăra de elevi din Eforie Nord. Acolo, ea s-a îndrăgostit nebuneşte de un tînăr (îmi pare rău că nu i-am reţinut numele) acar din Feteşti, membru UTC, care mai era şi centrul atacant precum şi căpitanul echipei locale de fotbal care juca în campionatul judeţean, cu şanse reale de promovare în divizia C (nu mai ţin minte nici numele echipei, dar în orice caz începea cu  “V” – Victoria Feteşti? Voinţa Feteşti? Viitorul Feteşti? – nu mai ştiu, dar oricum nu asta era important).

          În prealabil, Ilzi şi tînărul au fost la un restaurant unde au consumat cîte un muşchi de vită în singe cu garnitură şi salată, o sticlă de vin roşu, cabernet de Murfatlar cu apă minerală Borsec (este adevărat ca la cabernet apa minerală nu mergea, dar el era sportiv, aflat în cantonament, iar ea era minoră) precum şi 6 felii de pîine (el – 4, Ilzi -2).

          După ce au achitat nota de plată în valoare de 263,50 lei, tînărul lăsînd 300 lei (ulterior, organele de securitate au constatat că nota fusese încărcată cu 23 % iar constatarea a fost trimisă miliţiei locale care a deschis dosar penal pe numele ospătarului), cei doi au părăsit unitatea de alimentaţie publică locală şi s-au îndreptat, pe drumul naţional, în direcţia Mangalia (spre sud). La cca. 2o m. după indicatorul de ieşire din localitate, au părăsit şoseaua şi s-a apropiat de mal. Aici, tînărul a scos dintr-o sacoşă din plastic de 1 leu un prosop chinezesc flauşat de 120/50 cm. pe fond bleumarin, cu model. A întins prosopul pe malul mării, la doi paşi de apă, s-a dezbrăcat, apoi a dezbrăcat-o şi pe Ilzi întinzînd-o cu blîndeţe şi tandreţe pe prosop. Acolo, a avut loc actul fizic care m-a tulburat într-o măsură pe care nici măcar nu puteţi să vi-o imaginaţi, act confirmat de toate probele din dosar.

          În timp ce eu mă apropiam de citit ultimele file din dosarul enorm, securistul a montat aparatul video la televizorul din salon şi a pus caseta (în acest timp Vasile, care se preaîndestulase cu berea Alutus, care îi plăcea la nebunie, adormise cu capul pe colţul mesei, peste vreo 2-3 sticle goale răsturnate). Caseta nu a dezvăluit nimic în plus, doar a confirmat cu exactitate ora – pe de-o parte securitatea în acel moment lucra doar cu casete alb-negru, de proastă calitate, iar pe de-altă parte aparatura fiind primită de curînd, boul care a înregistrat nu ştia cum să o folosească, astfel încît a filmat doar picioarele lor şi partea de jos a prosopului. Am urmărit scenele cu inima la gură şi cu mari emoţii, întrucît fluxul avansa încet-încet şi începuse să umezească poalele de jos ale prosopului – dacă umezeala ar fi ajuns pînă în dreptul plămînilor, Ilzi şi tînărul ar fi fost la un pas să facă pneumonie. Cînd microfonul camerei de filmat a înregistrat un geamăt uşor, am putut vedea pe ecran ora la care Ilzi renunţase în fapt la virginitate – 23,58 (sau 11,58 PM).

          Cînd caseta s-a terminat, securistul a început în tăcere să strîngă aparatura iar eu l-am trezit pe Vasile. I-am luat din buzunar batista cu care am şters borîtura pe care o depusese în timpul somnului pe colţul mesei, i-am condus pe amîndoi la ieşirea din mat şi mi-am luat rămas bun – securişti-securişti, dar totuşi oameni de bun simţ: n-au mai comentat nimic (Vasile cel puţin, nici nu mai era apt de comentarii).

          M-am întors acasă şi, deşi frînt de oboseală, cu inima harcea-parcea, cu încrederea în femei distrusă şi cu un nivel ridicat de alcoolemie în organism, în loc să ma culc, mi-am adus aminte de viaţa exemplară trăită de Ilzi la Vaideeni şi m-am apucat să continui cu scrisul la noua mea carte.

          Şi în acest timp, ciocane pneumatice îmi martelau creierul: este evident că Ilzi m-a minţit o dată, în privinţa virginităţii; dar dacă nu m-a minţit numai o dată? Dacă m-a mai minţit de mii de ori, cînd îmi spunea că mă iubeşte? Dacă m-a minţit şi atunci, înseamnă că fără copil zidit, fără casă sădită, fără pom făcut şi fără dragostea lui Ilzi, viaţa mea, pe care pînă atunci o crezusem atît de împlinită, în realitate se dovedeşte a fi goală, a fi fost inutilă!

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Rîs primăvărate (2) – Dan Cristian Ionescu: Romanul lui Ilzi fecioara geto-dacă (8)

  1. ionfercu zice:

    Ah, Ilzi, Ilzi!!!!!🤗🤗🤗🤗🤗🤗

    Apreciat de 1 persoană

  2. ionfercu zice:

    🤣🤣🤣🤗🤗🤗🤗🤗🤗😍

    Apreciază

Comentariile sunt închise.