Liviu Antonesei – Ferlinghetti. O baladă beat

Dată fiind situația care m-a obligat să reașez ședințele Cercului la cinci-șase poeme pe ediție, de cîte ori se va întîmpla să scriu vreo poezie, o voi posta în afara acestora. Ceea ce se întîmplă chiar acum. Poza e din epoca descoperirii poeziei beat…

Ferlinghetti. O baladă beat

Cînd a devenit sutașul unei generații pierdute prea devreme,

În gigantice talazuri de acid și felurite și aspre alcooluri,

am crezut că e fără moarte, că va atinge măcar vîrsta piramidelor,

a unui sfinx dinamic și zîmbitor, ascuns în librăria sa.

mereu a spus, cu entuziam, cu furia furtunilor, uneori calm

ca un lac azvîrlit între crestele munților, că lumea este un loc

wonderful…Și totuși…

…și totuși întîmplarea din noaptea dinainte… mergeam ca de obicei

foarte sigur într-o direcție despre care nu știam nimic,

mă mîna din urmă o forță dinăuntru mai pricepută decît mine.

treceam pe lîngă casele din vechiul cartier evreiesc din memorie.

intram în curțile interioare, de nedezlipit, adesea treceam

dintr-una într-alta, și iar dintr-una într-alta, le străbăteam

pe laturi și pe diagonală, nu mă puteam opri, în vreme ce

din balcoanele de jur-împrejur mă priveau fix spectrele

prietenilor de atunci, de pe vremea în care, împreună,

îl descoperisem într-o ediție franțuzească, da, mama sa

se trăgea de prin părțile hexagonului și trecuse Oceanul

să-l cunoască, să-l iubească pe un peninsular cu nume curat…

Și deodată…

…și deodată am intrat într-o cameră vastă plină de jucării,

de scaune pitice, de perne mari și mici, de păpuși mutilate –

erau trei cîini tolăniți printre lucruri, în culorile lor

amestecate, lucioase, păreau și ei tot jucării sau

salamandre întinse lenevoase la soarele amurgului…

deodată, s-au ridicat brusc în picioare, cu cel mare

în frunte, negru cu pete galbene, sau poate invers,

cine mai putea stabili proporțiile în timp ce cu un salt

de o frumusețe rară, nu puteam să nu-l admir cu toată

groaza care-mi ieșea din toate celulele, s-a oprit brusc

cu botul cuprinzînd moale cracul drept al pantalonului meu,

cei mai mici, ce păreau gemeni, nici o diferență nu era

între unul și celălalt, de-a dreapta și de-a stînga uriașului,

lătrau furioși, cumva pe un ton grav și isteric, asta auzeam

în timp ce-mi dădeam seama de unde vine pericolul…

Și deodată…

și deodată a intrat bătrîna femeie venită din multe vise,

încerca să liniștească fiarele, să mă salveze, dar dădea

cu bastonul negru, cu măciulie de argint, îi vedeam perfect

sclipirea, dădea cu bastonul într-un fel de dihanie din cîrpe

de lîngă ușă, tocmai în cealaltă parte a spațioasei camere,

am vrut să urlu, dar strigătul a rămas mut în fundul gîtului…

și am deschis ochii, în capul oaselor priveam în gol, golul…

Fusese semnul, fusese prevestirea, iar dimineața vestea

a sosit cu o precizie și o răceală de sfîrșit de lume, eram pregătit

pentru asta, pentru vestea despre plecarea sa, despre bătaia

amplă și lentă a aripilor sale neobosite, pe deasupra librăriei

din Frisco, peste cimitire risipite, peste agave albastre

în care dospesc molcom la soare fluvii de tequila…

Ce frumos s-a ridicat într-acolo unde deja erau frații

așezați pe largi sofale cu toate ale tinereții în preajmă!

24 februarie 2021, în Iași