Liviu Antonesei – Îmi amintesc de Emma Rastin


Nu cred că e mai lungă decît celelalte scrise de după Crăciun încoace, dar mi-a dat mai mult de lucru. Și nici nu sînt sigur că, pînă va ajunge într-o carte, nu îmi va mai da!

EXIF_IMG

Liviu Antonesei – Îmi amintesc de Emma Rastin

De fapt, Emma Rastin n-a existat. N-am cunoscut niciodată o persoană care să fi purtat acest nume, nici aici, nici aiurea, în lumea largă. Dar atunci de cine îmi amintesc, despre cine scriu aceste amintiri? Despre Emma Rastin, desigur, doar că aceasta nu a fost o persoană, ci o înfățișare, un chp, o ipostază, o hypostasis, ca să fiu mai clar într-o limbă din care nu știu decît cuvinte izolate și expresii numai bune de strecurat în conversații cînd vrei să pari cultivat, dacă nu cumva, doamne iartă!, vreun clasicist. În multe limbi pot folosi trucul acesta, deși nu știu decît două bine, una fiind de altfel cea maternă. Văd că o iau pe ocolite, nu pentru că nu știu subiectul poveștii, ci pentru că sînt emoționat, chiar tulburat de gîndul că trebuie să mă apropii de el, să-l dezvălui unor oameni poate nepregătiți, poate și nepotriviți pentru această întîlnire. Virtuală, desigur, dar cine mai face în zilele noastre o distincție radicală între virtual și real? Poate ei care n-au auzit de computere și de cyberspațiu.

Am cunoscut-o pe cea care avea să devină Emma Rastin în prima mea tinerețe, pe cînd eram student. Era una din cele patru colege de care eram îndrăgostit simultan, una din cele trei iubiri secrete, pentru că a patra era la vedere, publică, cum se spune acum. O iubire trăită în tăcere are farmecul său, dar de obicei dispare odată cu ieșirea din cîmpul vizibilității a obiectului, în fapt a subiectului care a provocat-o. Nu altfel au stat lucrurile și cu această dragoste, precum și cu celelalte două petrecute în închipuirea mea. Iubirea la vedere se stinsese, în chinuri ca să spun așa, cu mult înainte. E propriu adolescenților și tinerilor să sufere din dragoste. Mai tîrziu, aveam să aflu că această specie de suferință se poate manifesta la fel de intens la orice vîrstă, dar atunci, în junețe, credeam că ar fi indecent ca o dragoste să se stingă în tihnă și nepăsare. Prin urmare, odată cu studiile, s-au încheiat și iubirile ultime ale tinereților mele. Ne-am împăștiat cu toții prin țară, ba chiar în timp și prin lume. Prima dintre iubirile secrete, după ce a plecat în lume, a părăsit și lumea, sper că pentru una mai bună. Totul părea menit de acum uitării, deși uneori dinspre memorie mă bîntuiau mici pusee de nostalgie…

Dar ceva serios despre nostalgie aveam să aflu după aproape un sfert de veac. Unul dintre colegi s-a transformat în comitet de organizare a aniversării de douăzeci și cinci de ani de la încheierea facultății. Nu aniversasem niciodată vreo cifră rotundă, pe cei mai mulți dintre colegi nu-i văzusem în tot acest puhoi de vreme, mai aflam întîmplător cîte ceva de la cei cîțiva colegi pe care îi vedeam, aflam care a murit și care a mai rămas, sau care a fugit, cum se spunea într-o vreme, în străinătate. Colegul făcuse rost de adresele electronice, cred că și de telefoanele celor mai mulți dintre absolvenții din urmă cu un sfert de secol. La început, au fost multe e-mailuri cu majoritatea listașilor, apoi, probabil prin afinități elective, am rămas vreo șapte care comunicam frecvent, pe cele mai diverse subiecte, apoi am rămas doar cinci, iar de o vreme mesajele în grup sînt tot mai rare. Oricum, cea care avea să se manifeste ca Emma Rastin era cumva chiar sufletul micului grup. Poate asta a intensificat nostalgia. Nu a venit la întîlnirea aniversară, ceea ce a turnat cumva gaz peste foc. În fapt, bine a făcut, cu foarte puține excepții, cu mare greutate, am reușit să-mi recunosc colegii. Pe de altă parte, rău a făcut, pentru că nostalgia mea a mai crescut cu cîteva grade, sau poate a făcut bine, a fost cumva motorul care a pus în mișcare dorința de a o reîntîlni, de a o revedea.

Cînd a apărut prilejul de a merge în orașul ei pentru un eveniment cultural, i-am scris că vin și, dacă are vreme, aș dori să ne revedem. A fost de acord și m-a așteptat cu mașina la gară, unde era și stația pentru autocarul cu care mă deplasasem. Evenimentul era a doua zi pe la prînz la o școală, o conferință urmată de o lansare de carte. Mi-a spus să contramandez camera de hotel pentru că voi rămîne la ei, vom lua o masă sărbătorească și vom sta mult de vorbă, și A., soțul ei, voia să mă revadă. Era ok, așa că am mers la apartamentul lor, am mîncat și băut probabil cam mult, am depănat cu ea amintiri, i-am povestit de aniversare, am vorbit pe teme politice și economice, era directorul unui combinat chimic pe care reușise să-l mențină pe linia de plutire. Mă interesa cum și am aflat că nu a fost deloc ușor, mai ales datorită jocurilor de interese locale și nu doar locale.

Pe la miezul nopții, A. s-a retras, urma să meargă de dimineață la slujbă, iar noi am rămas să mai vorbim, era o atmosferă, pe care nu reușesc s-o definesc, oricum foarte plăcută, care amesteca bucuria regăsirii, nostalgia și un fel de dorință de eternizare a momentului. Cu excepția unor minuscule semne ale maturizării, era neschimbată. Aceeași vivacitate, același simț al jocului, aceeași căldură, aceeași senzație că primești în dar energii pozitive. După vreo două ore, devenise însă limpede că amîndoi avem nevoie de somn. Mi-a arătat camera în care urma să dorm, mi-a adus o sticlă cu apă minerală și mi-a spus să nu adorm imediat pentru că Emma Rastin îmi va spune o poveste înainte de culcare! Cum era vizibil că nu înțeleg nimic, mi-a repetat, a ieșit din cameră și s-a reîntors în mai puțin de un minut schimbată în haine de noapte și cu un fel de registru în mînă. S-a așezat pe un fotoliu la marginea patului și a început să-mi citească. De fapt, aveam impresia că registrul era numai recuzită, că știa povestea pe de rost. După ce a terminat, mi-a spus noapte bună și a ieșit din cameră. Povestea îmi plăcuse și pentru că nu voiam s-o uit, am început s-o notez, cumva stenografic, pe un carnețel pe care îl aveam cu mine. Cum mi se întîmplă adesea, căutînd cu totul altceva, am găsit carnețelul într-un teanc de caiete, registre, carnete etc. De fapt, chiar această întîmplare mi-a readus-o atît de intens pe Emma Rastin în minte. Constat că transcrierea mea e plină de puncte de suspensie. Nu-mi dau seama dacă nu reușisem să rețin unele detalii, dacă nu am notat detalii pe care credeam că nu le pot uita sau, pur și simplu, dacă nu am vrut să marchez pauzele de respirație ale Emmei. Oricum, dincolo de aparența de compunere din schije, povestea e coerentă, nu pare să-i lipsească nimic esențial, iar aerul vag glossy n-o face lipsită nici de o anume adîncime, nici de interes. Am vrut s-o preiau aici, dar am renunțat. Ce-am reușit eu să notez nu e ceea ce îmi amintesc. Poate, în starea aceea de alunecare spre somn, am pierdut prea mult. Sau poate că importantă era și vocea, care provoca un fel de magie hipnotică… M-am gîndit apoi s-o rezum cumva, dar mi-am dat seama că se pierdea totul.

La prima vedere, mi s-a părut un fragment dintr-o narațiune mai amplă, dar sînt sigur că este o poveste completă, în care începuul e început, iar sfîrșitul e chiar sfîrșit. Așa din schije, e totuși rotundă și are fraza bună. Mai cred că este important ceea ce se spunea, dar și ceea ce nu se spunea. Și fără îndoială, transmite, transmitea mult mai bine atunci cînd am ascultat-o un mesaj. Nu am notat asta în carnet, iar acum îmi este imposibil să mai sesizez mesajul.

Dar aceasta a fost prima din poveștile Emmei Rastin, aveam să mai ascult cel puțin altele zece, poate doisprezece, poate chiar cincisprezece, cîte una la fiecare întîlnire. Le-am notat și pe acelea, dar din păcate în alt carnet, în alt caiet, peste care nu reușesc să dau. Mi-ar fi plăcut să le recuperez pe toate. Acum cîțiva ani, am recuperat totuși una într-un volum de povestiri, dar aceea o primisem prin mail, la ceva vreme de cînd nu ne mai vedeam, era deci scrisă, era povestea de Crăciun a unui băiețel pricăjit. Pe bună dreptate, i-am dedicat-o, am avut foarte puțin de modificat, de îndreptat. Am îndemnat-o mereu să scrie, să facă o carte, de apariția căreia m-aș fi ocupat. Nu a vrut să mă asculte, deși în alte privințe, mai puțin importante, să-și mute adresa de e-mail de pe yahoo pe google de pildă, m-a ascultat. Sigur, nu mi-a spus 1001 de povești, cît celebra Șeherezada califului, dar cele care au fost, cred că ar fi putut face o carte.

Am găsit, în schimb, un e-mail al Emmei în care îmi împărtășește impresiile de lectură la Literatura, ce poveste! L-am păstrat și bine am făcut. Mai ales că, constat la recitire, a fost singura persoană, de fapt ipostază, pentru că și e-mailul e semnat cu identitatea aceea de împrumut, singura persoană care a citit cartea aceea înainte de apariție. Ceea ce înseamnă că aveam impresii puternice despre capacitatea ei de a înțelege o carte, lumea, literatura în general. Dincolo de cuvintele bune pentru cartea mea, reiau aici mesajul din acest ultim motiv. Cartea aceasta s-a bucurat de multe comentarii, favorabile de bună seamă, dar cel mai adesea pe lîngă miza acesteia. Este ceea ce Emma a prins fără fisuri, de asta am și păstrat, probabil, mesajul. Iar dintre articolele publicate cele mai bune au fost două scrise de autoare… Cumva în aceeași notă, chiar dacă mult mai temenic elaborate. Acesta este mesajul:

„am termitat cartea ta, și linkurile tale, îți voi scrie cîteva din gînduri – stări acum, la cald, ca să spun așa…De ar fi să dau un nume, altul decît l-ai dat tu cărții, i-aș zice Un peregrin prin Maya cuvintelor…și asta datorită faptului că, pe parcursul lecturii, eu am stat sub două dominante:

– un permanent zîmbet pe care din cînd în cînd îl conștientizam, regăsindu-l mereu pe fața mea…

– un permanent gînd spre Maya lui Hesse din Jocul cu mărgele de sticlă.

…cartea ta este ca și o pînză, aceeași pînză-iluzie, fragmentele tale, frazele, propozițiile, cuvintele sunt nodurile pînzei țesute de tine și văzute de mine de dincoace, o aceeași iluzie, o iluzie în iluzie, o plasă aruncată la ambele picioare, atît ale cititorului, cît și ale autorului, o plasă în care cad amîndoi, fericiți de fapt, căci sunt cei ce, inteligenți fiind, spun spre final, aproape în același glas…..:

Și e bine. Sau, cu un cuvînt a cărui sonoritate exotică mă obsedează, e strașnic. Un cuvînt care îți place și ție. De ce n-ar fi cînd, în locul Lumii sărace, de o meschinărie jalnică, te trezești viețuind într-una atît de îmbogățită, atît de exuberantă, atît de pasionantă, de o luxurianță aproape „neverosimilă” (citat LA)

…comentariile tale sînt, așa cum m-am obișnuit în cărțile tale, naturale și firești, susținute de o profundă convingere a existenței reale a poveștii și a jocului nesfîrșit și re-început… „Poate doar acolo unde există poveste există și cunoaștere, și semnificație, și adevăr….” (citat LA)

…aici Literatura devine, de fapt, un pretext pentru aproape un roman de analiză a unui interior bolnav de literatură… un roman… gingaș și grotesc, violent și duios, pur și josnic, așa cum singur spui deși în legătură cu alt context din carte…am trăit accentuat senzația lui deja vu citindu-te, pentru că deja, aici, s-au perindat o parte dintre autorii, întrebările, temele textului tău… asta m-a făcut să mă simt ca acasă citindu-te de asta dată… am fost și noi paraleli ai cărții tale și eu chiar mă simt în dese rînduri ca făcînd parte din ea, ceea ce este firesc atîta vreme cît aderăm amîndoi la apropiate paradigme… paradigme aparținînd rețelei nesfîrșite

…m-a sensibilizat, cum probabil bănuiai, abordarea și prin prisma noilor (deja vechi, cred) viziuni …esență, conștiință, gîndire, materie… ca sa zic așaaaaa…, a acestei metafizici ca materie de gîndit… nu puteai să atingi neatinsul decît în urma unor puternice experiențe de totalitate, experiențe pe care le presupun ca și fiind trăite de tine, altfel nu vorbeai despre neanturi-le dintre electronii rotitori și revelați în visul lui Bohr…;o)))) o incredibilă adaptare a literei în lumea plăsmuitoare tot doar de minte… adică invers, materie, gîndire, conștiință, esență… „Și astfel, și nu altfel, merg, de altfel, mereu, lucrurile de la Facerea Lumii încoace…” (citat LA) …încîntătoare pagini (din nou!) despre dragoste, alchimia ei, aristocrația ei… ca și mărturisirea ta cum că dacă citești trei pagini din Sexus a lui Miller, nu o mai lași din mînă, (experiență identică cu a mea), la fel am pățit și eu cu textul tău ce urmează a deveni carte…

…picant: pe parcursul timpului de lectură mi-a fost des foame, dar o foame de hrană strong, adică ciocolată, salată de pește, șuncă cu hrean… probabil o compensare a transportării mele pe dimensiunea propriului meu inefabil…, vezi că nu am spus palier ci dimensiune, dovadă certă a unei lecturi atente și foarte participative…

cu drag, Emma Rastin…”

Am senzația că acest mesaj, rapid, scris cu evidentă precipitare, surprinde mai bine felul de a privi lumea, de a gîndi ale Emmei, decît ceea ce am reușit eu să recuperez dintr-o poveste care, auzită, mi se păruse plină de un farmec, pe care transcrierea mea l-a risipit. Și regret că nu le-am găsit pe celelalte. Aceasta fusese prima, dar nu neapărat și cea mai bună, efectul foarte puternic venea și din noutatea experienței. Eu de obicei spun povești, toți prietenii, toate femeile pe care le-am cunoscut știu cît în place să povestesc, dar era prima oară cînd mi se spunea mie o poveste.

Îmi dau seama că strategia poveștilor aplicată de Emma în relația noastră tîrzie a fost una potrivită. N-am luat-o pe un drum greșit, complet greșit, pe care nu aș fi avut cum să nu-l regret după aceea. Ducîndu-mă, ca să spun așa, cu vorba, cu povestea, m-a vindecat de nostalgia legată de prima noastră tinerețe. Iubirile neconsumate la vremea lor nu pot fi ajunse din urmă, nu pot fi recuperate. E o iluzie care nu poate aduce decît dezamăgire. Da, dar aceea strategie mi-a deschis o altă nostalgie, cum se întîmplă adesea în tot felul de terapii, pe cea a poveștii, care deja pîndea lacomă în mine. Iar aceasta pare nevindecabilă…

6 – 7 Februarie 2021, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

34 de răspunsuri la Liviu Antonesei – Îmi amintesc de Emma Rastin

  1. ionfercu zice:

    Doamne, e dimineață, dimineață, și mi-am lipit de suflet această bijuterie estetică, așa cum se lipește sărutul unui bob de rouă! 🤗🤗🤗😍

    Apreciat de 1 persoană

  2. Adela Efrim zice:

    Sunt în autobuz, în drum spre job și citind proza asta de-a dreptul fascinantă, mă gândeam că azi trebuie să plusez pe atenția mea distributivă, spre o bună concentrare la lucruri concrete de birou, realitate imediată, căci altfel, gândindu-mă la povestea Emmei Rastin cine mai știe unde sunt de fapt. Excelentă scriitură, marca Liviu Antonesei!

    Apreciat de 1 persoană

  3. E foarte frumoasă și cred că stîrnește nostalgii și în cititori. Felicitări!

    Apreciat de 1 persoană

  4. mihaidg zice:

    de mieux en mieux; e sub semnul divanului

    Apreciat de 1 persoană

  5. Mihai zice:

    „Pe parcursul timpului de lectură” m-am prăbușit și știu de ce, în lumea stranietății lui E.A.Poe.
    Mai lipsesc coperțile. Vorba lui mihaidg: ”sub semnul divanului”, dar pe divan le Diable amoureux.

    Apreciat de 1 persoană

  6. George Tudor zice:

    Ehei, avem treabă, multă treabă, fiindcă aici avem chestii serioase, grave, grele!
    Bune, Meștere, ma-nham la treaba da’ lasa-ma să cujet oleacă!

    Apreciat de 2 persoane

  7. Francisko zice:

    Te-ai apucat să faci lucrul cel mai greu, adică să scrii despre o persoană care nu există ca și cum ar exista și nu poți sta în ficțiune pentru că îi faci o vizită la modul concret, sau o fi tocmai pe dos, că povestea e fix ca treaba cu andrelele, una pe față, una pe dos, frumoasă împletitură, cu model admirabil. E loc de un Ave!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Gabriel Chiriac zice:

    Mulțumesc… Consumat cu voluptate pe fondul sonor al celei de a doua sonate pentru pian de Scriabin. https://youtu.be/n7RNbzKJULg

    Apreciat de 1 persoană

  9. Natasha zice:

    Buna seara, Liviu…
    ….m-am intilnit cu Emma…
    ….da, da, Emma Rastin….te-a citit…
    …..mi-a spus ca te va cauta in anotimpul mov….atunci cind toate dau in pirg…
    …..daca pina atunci iti va fi prea dor de ea mi-a spus sa o cauti pe fazta plina de noduri a covorului Maya…..:-)…nu am inteles mare lucru dar Emma m-a asigurat ca tu vei intelege limbajul nodurilor colorate…
    …..wauuuu…:-)….

    Apreciat de 1 persoană

  10. Poetry855 zice:

    in weekend am mai dat o raita pe aici… un fel de liniste stranie strabatea locul virtual… hmmm e rost de o poveste am zis si am iesit tiptil din spatiul http://www...
    povestea e aici, alaturi de muza. partea aceea care fuge si lasa doar o dara pentru inchipuire
    si pentru pasi inainte
    Hesse in Jocul cu margelele de sticla, mai ales la final, cu povestile prinse de roman, este preferatul meu. dar pana azi nu mi-am dat seama ca de fapt amprenteaza mintea cu o stare pe care se astepta mai mult ca sigur ca fiecare sa o continue in propria adancime
    am citit azi, va sa zica,
    povestea despre intoarcerea in memorie care nu va fi niciodata la fel… si cum ne intoarcem in intoarcere si cum fiecare amintire care pare un terminal este, de fapt, un pas inainte si niciodata unul inapoi

    Apreciat de 1 persoană

  11. Poetry855 zice:

    ma intrebam care dntre cele 3 ipostaze murise. Ipostaza, Platon (Fiecare dintre cele trei substante spirituale (individul – unul, intelectul și sufletul) care împreună cu materia constituie lumea inteligibilă.

    am citit si asta, ca un detectiv ))) :
    numele Ema provine de la latinescul „aemilus”, care, în limba română, vine tradus ca fiind „dornic”, „nerăbdător” sau „zelos” // numele ar proveni de la ebraicul „imm-el”, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, elementul „-el” reprezentând divinita // numele Ema ar proveni din numele german Immo, care este considerat a fi un diminutiv al numelui Irimin, și care, în limba română, înseamnă „puternic” sau „grandios”.

    Apoi, mi-am dat seama ca impresia puternica, dincolo de seductia povestii, era o durere surda pe care o resimteam la citire. nespusa in cuvinte.
    la final, apare sublimarea
    !Da, dar aceea strategie mi-a deschis o altă nostalgie, cum se întîmplă adesea în tot felul de terapii, pe cea a poveștii, care deja pîndea lacomă în mine. Iar aceasta pare nevindecabilă…

    nu stiu daca va fi prima din cartea cu povesti, asa ar fi firesc,

    Apreciat de 1 persoană

    • Intersant ce poate gasi un citior, multe lurui care normal nu ti-au trecut prin cap, nu constient, cind scriai. Cred că putem socoti ER și un pseudonim, deci un nume arbitrar… Sînt ipoteze și la mine. Unde îi va fi locul, de fapt, mu-i pot da seama pînă nu descarc tote poveștile care se învîrt acum prin minte,,,

      Apreciat de 1 persoană

      • Poetry855 zice:

        ER poate fi orice, dar uite ca s-a potrivit. o poveste nu poate fi scrisa nici doar cu intelectul, nici doar cu partea aceea individuala, structurata, dar e drept ca fara ele, nici a treia ipostaza nu ar putea exita cat sa te fascineze ca cititor.

        poate ca eu sunt ramasa cu ideea de filozifie de la Povestile cretane, nu stiu, cert este, ca in viata, dupa ce toate devin o poveste, pentru ca se topesc toate cunostintele, toate impresiile intr-o figura unica de mentlitate, conceptie, stil de viata, ele razbat, din texte
        poate ca isi spun propria poveste, mai departe, prin acestea noi.

        oricum, toate aceste povesti au un mister al lor, va fi o carte foarte frumoasa…

        Apreciat de 1 persoană

      • Mulțumesc frumos, Camelia. De bun seamă că tot ce scrie un autor, indiferent de gen, vine cumva din același fel al său de a privi lumea, cu toate ale sale…

        Apreciază

  12. Natasha zice:

    ia sa introducem noi un strop de PROZAIC!!!!!!….ca sa limpezim mintile autorului caci altfel s-ar scufunda in ipoteze false…..
    …Emma Rastin spune! :
    Emma=email
    Rastin=rastignire
    ….rastignita pe/de email….

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.