Rîsu-plînsu (5) – Kyre: Zbaterea infinitului mic (2)


E sîmbătă după amiază. După obicei, sosește Kyre. De data acesata cu partea a doua a prozei de săptămîna trecută…

ZBATEREA INFINITULUI MIC

            II. Să îmi aduceţi infinitul, vreau să-l văd! a cerut furios sultanul. Blahh’allal! să pleci după el şi să nu te întorci fără! Ai auzit?

            Da, mărite sultan! Dar poate că infinitul e deja în ţări străine, poate-i la uglahi. Dacă merge un ienicer la ei, barbarii ar fi în stare să-l taie. Şi dacă mă taie, nu mai pot veni cu infinitul.

            Depinde unde te taie, a zis Muhamet Bukhari.

            Te fac paşă, i-a zis Murat lui Blahh’allal. Mai ai vreo dorinţă?

            Să-mi dai, mărite, un tovarăş, să nu fiu singur, a cerut Blahh’allal.

            Ia pe cine vrei, a zis Murat.

            Dar de iau un ienicer, şi-l taie uglahii, rămân singur.

            Depinde unde-l taie, a zis din nou Muhamed Bukhari, sfântul.

            Depinde unde-l taie, a recunoscut şi împăratul. Dar mai bine să nu-l taie. Îl fac paşă.

            Blahh’allal l-a luat cu el pe Blahula şi au plect direct la uglahi. Avea el, Blahh’allal, o bănuială, cum că infinitul s-ar fi dus acolo.

            Ca să arate că lor nu le frică de turci, uglahii i-au tăiat pe amândoi, pe unul la deget, pe altul la alt deget. Se vede treaba că la ei nu contează de eşti paşă, a zis Blahula legându-se la deget.

            De ce te legi, mă? i-a întrebat un uglah mic şi crăcănat.

            Să nu mă infectez.

            Las’ că nu te infectezi tu dintr-atâta, i-a asigurat uglahul. Ce, noi suntem unguri, să se infecteze oamenii de la armele noastre? Armele noastre-s curate.

            Pe urmă, Blahh’allal şi Blahula au trecut la unguri (şi ungurii i-au tăiat, la picior, să se ştie că nici lor nu le e frică de turci, nici măcar de paşale şi nici chiar de împărat), pe urmă s-au dus la frânci (ăştia au zis că ei sunt domni, nu se îndură să îi taie, dar i-au asigurat călduros că lor nu le e frică de englezi şi cu atât mai puţin de turci). Infinitul nu era nicăieri.

            Să ne întoarcem acasă, la măritul padişah, să-i zicem că nu putem găsi infinitul, a zis Blahula.

            O viaţă de om nu cred că ajunge, a oftat Blahh’allal.

            Cele două paşale l-au găsit pe împărat în Albania, sub o cetate. Kruja. Tu vezi vreo cetate? l-a întrebat Blahh’allal pe Blahula. Eu nu. Tu vezi vreo cetate? Nu văd nici o cetate, lasă-mă, ce, dacă aş fi văzut vreo cetate crezi că te mai întrebam? Păi, şi-atunci?

            Nu se vedea nici o cetate. Se vedea doar un munte, mare şi cenuşiu.

            Voi cum daţi cu tunul în cetate? l-a întrebat Blahh’allal pe un tunar.

            Mărită paşa, a zis tunarul, noi am primit ordin să dărâmăm cetatea, să-i spargem zidurile să poată intra ordia să-i taie pe necredincioşi.

            Dar nu se vede nici o cetate! a izbucnit Blahula, obosit de atâta drum bătut degeaba.

            Văd, a zis tunarul. Tragem şi noi în munte. Când se dărâmă ceva, precis am nimerit cetatea.

            Dar nu se vede nici o cetate! a izbucnit şi Blahh’allal.

            Ordinu-i ordin! a zis tunarul şi le-a făcut semn să-l lase în pace, el are trebă.

            Asta le-a adus aminte celor două paşale că ei n-au găsit infinitul. Să-l căutaţi mai departe! le-a zis Murat. Să-l căutaţi şi să-l aduceţi încoace, să-l văd!

            Cât le-a zis asta, au ieşit albanezii din cetate, cu urlete, să-i strice. S-a repezit Bllah’allal la un albanez mai mare şi mai galben şi l-a fugărit pe-acolo cale de vreo două ore. Când a terminat cu el, albanezul ţipa cât îl ţinea gura, fiindcă Blahh’allal sculptase pe dânsul cu iataganul icoana vie a profetului. Profetul trebuie să intre printre necredincioşi, să li se arate, să-i facă şi pe ei credincioşi, l-a lămurit Blahh’allal pe Blahula, rămas mut de uimire.

            Muhamet Bukhari le-a zis să se ducă unde or vedea cu ochii. Păcătoşi ca voi nu cred că am mai văzut, le-a zis Bukhari. Profetul de-abia se-ndură să se arate sfinţilor, şi voi îl expuneţi aşa, fără jenă, în ochii necredincioşilor?

            Pe urmă s-a calmat şi le-a zis să plece repede după infinitul cel mic. Li se mai spală din păcate. Oricum, e treabă grea. Nu-i ochi de muritor să poată cuprinde infinitul, oricât de mic ar fi el. Cu atât mai puţin mâini să-l ia să-l bage la cutie. O să muriţi în şa, de bătrâneţe, fără să-l găsiţi. Mai bine renunţaţi de pe acuma.

            Trebuie să găsim ce ne-a rugat slăvitul padişah, a zis Blahh’allal. Cuvântul dat e sfânt.

            Sfântul a râs de el.

            Pot să vă ajut, le-a zis după o clipă sfântul. Nu vă pot de infinitul. Nu vă pot spune unde să-l căutaţi. Dar vă dau zile lungi. Vă dau atâtea zile cât puteţi voi trăi fără să vă plictisiţi de căutare. Când v-aţi săturat, gata. Bine?

            Preabine, înţeleptule, a zis Blahh’allal. Preabine.

            Şi Blahh’allal împreună cu Blahula au plecat după infinit, să-l găsească, să-l vadă şi măritul padişah. Au făcut un mic ocol, cu 200 de spahii, să-i transmită salutări lui Draqila, uglahul mic şi crăcănat, şi un mesaj cum că să plătească tributul. Că acuma măritul padişah ştie de perina de lemn şi o să fie vai de el dacă nu plăteşte tributul.

            Draqila s-a supărat groaznic când a auzit vestea, şi i-a băgat la beci. E frig afară, să nu cumva să răciţi. A doua zi le-a dat pleduri groase de lână şi i-a suit în ţepe pe spahii, iar pe paşale le-a tăiat din nou, demonstrativ.

            Pe Blahh’allal l-au impresionat tare mult ţepele. Erau ţepe din toate mărimile, de toate formele, de la rotunde până la pătrate, şi de toate culorile. Erau şi verzi, ca steagul Profetului. Parcă-i carnaval, i-a zis lui Blahula. Uglahii ăştia n-au respect pentru nimic.

            Fie ce o fi, a răspuns Blahula. Hai după infinit. Să-l găsim odată, că am început să mă satur.

            Şi eu m-am săturat, a mărturisit Blahh’allal.

            Asta s-a întâmplat în ziua cu ţepele, pe la amiază. Blahh’allal şi Blahula, micul Draqila şi uglahii lui s-au minunat foarte când, dintr-o dată, s-a stins soarele pe cer şi s-a făcut noapte. Spahiii înfipţi în ţepe au murit de spaimă. A rămas aşa vreo trei zile, până când Blahh’allal şi Blahula au plecat din Kara-Uglah, şi au pornit spre soare răsare. De la un timp nu mai puteau merge ziua, dormeau, iar somnul, după cum se ştie, e un fel de moarte; de călărit călăreau noaptea, dar mereu în jurul lor era noapte cale de juma’ de zi de mers la trap.

            Iluzoriu, a râs Blahula. Iluzoriu, ha-ha!

            Cine? Infinitul? a întrebat Blahh’allal.

            Înhâm! Poate că nici nu există!

            Ba există, că doar Timur ni l-a dat în cutie!

            Blahula l-a luat în râs şi i-a explicat că poate Timur i-a dat o cutie goală. Poate că şi măritul Ilderim a purtat la gât, legată cu sfoară, o cutie de sidef plină cu nimic. Un nimic mai mic, să încapă în cutie.

            Ia hai să ne uită şi noi în cutie, a zis Blahula, să vedem şi noi cutia goală. Da, e goală, ce ţi-am spus eu! a zis Blahula după aceea. Vezi, e goală, aşa cum şi trebuie să fie. Cum să încapă infinitul într-o cutie, că doară infinitul e infinit, iar cutia e mică. N-are cum să încapă în cutie. Iar măritului Murat i-a fugit nimicul din cutie, ha-ha! Şi ne-a trimis pe noi să i-l aducem îndărăt! Ha-ha! U-hu!

            Să-i ducem cutia goală îndărăt şi să-i zicem că l-am prins şi l-am adus! a zis Blahh’allal. Îi zicem că infinitul nu poate fi cuprins cu ochiul şi că de aia pare cutia goală. Poate ţine.

            N-a ţinut. Măritul Murat, acum bătrân, a deschis cutia şi, când a văzut-o goală, a presupus (şi pe bună dreptate, cum să ai un infinit închis într-o cutie, că dacă deschizi cutia cât de puţin, el zboară) că infinitul a fugit iarăşi. A şi murit Murat, de supărare că a trăit atâta şi n-a văzut o dată, măcar o singură dată, infinitul. Măcar infinitul ăsta mic, de la Timur. Măcar o dată…

            Mehmet, fiul lui Murat, i-a trimis din nou după infinit, să-l prindă şi să i-l aducă să-l vadă şi el. Sunt tânăr, le-a zis Mehmet. Ştiu că nu-i lucru uşor să prinzi infinitul şi să-l bagi la cutie, dar poate, până îmbătrânesc, veniţi şi voi cu el.

            Poate că da, mărite padişah, s-a înclinat cei doi. Poate că da.

            Duceţi-vă! a poruncit Mehmet.

            Iar Blahh’allal şi cu Blahula s-au dus.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Rîsu-plînsu (5) – Kyre: Zbaterea infinitului mic (2)

  1. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 1 persoană

  2. ontelusdangabriel zice:

    ***// o simplă știre de ieri
    ultimul supraviețuitor al pogromului din iunie 1941 a murit
    și nu știu
    dincolo de agnosticism
    dacă procesul ireversibil de pierdere a memoriei colective este chiar cel mai bun lucru care se întâmplă
    neuroștiințele te fac măcar sceptic în privința liberului arbitru
    și-atunci
    nu poți decât zâmbi deși cu o strângere de inimă
    dar individuală totuși
    văzând radiografia mentalitară din jur
    o simplă știre de ieri
    și o strângere de inimă

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.