Dorin Tudoran – Recviem – o poveste bucovineană


Dorin îmi trimite această splendidă povestire, pe care mi-o și dedică. Asta mă face să cred că poveștile mele vor fi avut și vreun rol stimulativ. Acum, sper că procesul este reversibil și reușesc și eu să închei povestea cretană la care am întrerupt de două ori lucrul din pricina a două ședințe de somn de zi. Poate e de la vreme, nu de la altele…

RECVIEM –  o poveste bucovineană

Se dedică lui Liviu Antonesei, povestitor dedicat

I.

La granița dintre nimeni și nimic e liniște. Enormă, fără limite. Apăsătoare. Cer prăbușit, imensitate invizibilă. De necuprins. Nu există culori. Nici măcar nuanțe. Când și când umbra unui sunet pare să prindă contur. Ecoul unei iluzii optice. O carte din care lipsesc miliarde de pagini. Un calendar în care n-au intrat trilioane de ani. Ruina unui buget cosmic abandonat, prăbușit aici.

– ”În gară la Rădăuți/ ți-am permis ca să mă fuți.” Tare, tare de tot…

Tiberiu Ionașcu este trezit din reverie. Deschide ochii. Nedumeriți, lipsiți de privire. Par să caute un reper în această imensitate lipsită de orice noimă. Vocea care-i întâmpină e fermă, dar oarecum binevoitoare:

 – Tovarășe Ionașcu, cred că e timpul să acceptați că editura noastră, de fapt orice editură din țară, nu poate publica așa ceva. Poate găsiți o soluție. Ce-ar fi, să zicem, “În gară la Rădăuți ți-am permis să mă săruți” ?

Ionașcu este el însuși surprins cât de rapid deschide gura spre a spune:

– Tovarășe redactor, eu nu falsific realitatea. Manuscrisul predat de mine editurii are un titlu clar – Din folclorul navetiștilor bucovineni. Nu e operă e ficțiune. Eu prezint ce am cules. Acesta este rolul culegătorului.

– Tovarășe Ionașcu, în primul rând, Bucovina, cum bine știți, din motive pe care nu le discutăm aici, nu este o regiune teritorial-administrativă a României. Apoi, nu tot ce culegem este publicabil.

– Nu, zău? Dar “La noi nu există să existe/cetățeni cu fețe triste./La noi toată lumea este grasă, veselă politicoasă” este mai publicabilă?

– Nu noi am publicat așa ceva.

– Adevărat, nu dumneavoastră, dar de apărut a apărut. S-a transmis și la televiziune.

– La televiziune? Când?

– Cum când? În serialul Tanța și Costel.

– Bine, tovarășe Ionașcu, dar acel serial este, cum să spun, este umoristic, el cuprinde tot felul de glume, pe când culegerea dumneavoastră se vrea un lucru serios.

 – Asta și este – un lucru serios. Și eu nu pot să mă joc cu lucruri serioase. Nici Vasile Alecsandri nu s-a jucat cu Miorița când a cules-o. Eu pe această linie merg. Eu știu ce este folclorul autentic, fiindcă și eu scriu folclor, atunci când nu culeg.

– Tovarășe Ionașcu, stați puțin. Folclorul este anonim, dumneavoastră – nu. Cum adică și dumneavoastră scrieți folclor? Cred că faceți o confuzie între…

 – Nu fac nicio confuzie, tovarășe dragă. Eu sunt cel care a scris, în cinstea celui de al XIII-lea Congres, “Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu în frunte cu tovarășa Elena Ceaușecu” și acum, cum bine știți, această lozincă aparține folclorului, întregului popor român. A fost difuzată chiar și de Europa liberă, unde i s-a dat o înaltă prețuire de oameni care se pricep foarte bine la folclor, cum ar fi Niculae Constantin Munteanu. Repet, eu merg pe linia Alecsandri, unul din clasicii noștri de necontestat.

Redactorul stinge rapid țigara în scrumieră, ia manuscrisul lui Ionașcu sub braț și iese din cameră fără să scoată vreun cuvânt. Ajuns pe coridor se trezește murmurând ”Pe linia lui Alecsandri”. Nu e deloc convins că asta e linia pe care a apucat-o Ionașcu.

În urma redactorului, ușa s-a închis discret, fără să scoată niciun sunet.

II.

Ușa se deschide brusc. Cel care intră nu spune nimic. Trage scaunul, așază un dosar pe masă, scoate pachetul de BT, își aprinde o țigară.

– Pot să iau și eu una?, întreabă Ionașcu.

– La noi nu se fumează, tovarășe.  Numele?

– Ionete.

– Prenumele?

– Ionete.

– Cum adică, Ionete – Ionete?

– Așa au hotărât părinții mei.

– Numele tatălui?

– Ionete.

– Prenumele?

– Ionete.

– Aha, înțeleg.

– Eram sigur că până la urmă veți înțelege…

– Numele mamei?

– Ionete.

– Prenumele?

– Zafira lu’ Ionete.

– …lu’ Ionete?

– Da. În satul nostru erau multe Zafire și părinții mei au hotărât că lumea trebuie să știe că mama e a lu’ tata.

– Înțeleg.

– Eram sigur, se vede clar că sunteți un om înțelegător.

– Și numele ăsta, Tiberiu Ionașcu, ce e cu el?

– Este pseudonimul meu literar.

– Aha… Ocupația?

– Culegător.

– Ce fel de culegător? Ce culegi?

– Culegător de folclor.

– Aha. Locul de muncă. La ce instituție ești angajat? Unde lucrezi?

– La Bere Rahova, fabrica de bere.

– Secția?

– Capace.

– Ce secție?

– Capace.

– Și ce folclor culegi dumneata în secția capace la Bere Rahova?

– La fabrică nu culeg folclor. Ștanțez capace. Acolo lumea mă știe drept Ionete Ionete. Folclor culeg în timpul meu liber și în acest domeniu de activitatea sunt cunoscut, chiar foarte cunoscut ca Tiberiu Ionașcu.

– Clar. Studii?

– Doi ani de Engleză.

– Engleză? Unde?

– În București, pe Pitar Moș.

– Și de ce numai doi ani?

– Am întrerupt.

– De ce?

– De fapt, eu n-am vrut să întrerup, dar am fost, cum să spun….

– Arestat.

– Da. Mă rog… Reținut pentru cercetări.

– Cât timp?

– Nouă ani și zece luni.

– Reținut pentru cercetări nouă ani și zece luni?

– Da. La început a fost vorba de doisprezece ani, dar am avut un comportament exemplar.

– Exemplar…

– Da, exemplar.

– Și unde te-ai aflat cât ai fost arestat, mă rog, reținut?

– Mai întâi în Bărăgan. Apoi la Mina de cupru din Valea Sprie. Am trecut și pe la Periprava..

– Când ai ieșit?

– În ‘67.

– Ce spune documentul pe care l-ai primit la eliberare?

– Ce să spună? Că am fost eliberat.

– Bine, bine, dar ce spune despre cei nouă ani și zece luni.

– Cum v-am spus – reținut pentru cercetări.

– Și cine e dobitocul, mă rog, cine e tovarășul care a semnat foaia dumitale de eliberare. O mai ai?

– Da, o am. Cred că tovarășul colonel Manolache a semnat-o.

– L-ai mai întâlnit după eliberare.

– Nu, dar l-am văzut de vreo două, trei ori la televizor.

– La televizor? În ce împrejurări? Ce televizor ai?

– Era în spatele tovarășului Ceaușescu. Am unul vechi, un Rubin 102, rusesc.

– Unde îl însoțea colonelul Manolache pe tovarășul Secretar General, când l-ai văzut la televizor?

– O dată era o vizită la Academia Română. Altădată – la o ceremonie la Ateneu.

– Colonelul Manolache? În uniformă și în spatele tovarășului Secretar General la Academie și la Ateneu?

– Da, dar nu era în uniformă. Era în costum, așa la două rânduri, ca pe vremuri. Am auzit că acum îl cheamă Smărăndescu și a fost trecut la Artă și Cultură.

– Și dacă îl cheamă Smărăndescu, de unde știi dumneata că e colonelul Manolache?

– L-am recunoscut imediat.

– Cum? După ce?

– Îi lipsește degetul mic de la mâna dreaptă.

– Păi, dumneata crezi că doar un câine-i scurt de coadă? Cum îi lipsește unuia degetul mic de la mâna dreaptă, hopa!, uite-l pe colonelul Manolache, zis Smărăndescu…

– Tovarășe, nu am nicio îndoială – e colonelul Manolache. Mă rog, se spune că în prezent e general. Eu am fost de față când și-a pierdut degetul, așa că…

– Așa că ce? Ce căutai dumneata acolo, când și-a pierdut tovarășul colonel, mă rog, tovarășul general, degetul?

– Eram la munca câmpului, în Bărăgan. O săptămână întreagă – numai peste 40 de grade. Abia de ne mai puteam mișca. A venit tovarășul colonel în inspecție, i-a zis nu știu ce lui Breazu. Ăla i-a răspuns. A început, așa, o ceartă și tovarășul colonel la luat la palme pe Breazu. Ăla l-a apucat de mână și la mușcat de deget până a rămas cu el în gură. După care a dispărut.

– Cine a dispărut?

– Breazu. Pe tovarășul colonel l-au dus la infirmerie, pe Breazu nu știu unde, dar de atunci, n-a mai auzit nimeni nimic de el. Unii zic că a fost împușcat.

– Și dumneata ai crezut așa ceva?

– Eu nu zic că am crezut. Zic ce am auzit.

– Aha, că așa ești dumneata – culegi folclor. Și de la eliberare asta faci, deci, ștanțezi capace pentru sticle de bere și culegi folclor, da?

– Da.

– Altceva?

– Mai fac câte o traducere.

– Pentru cine?

– Pentru câte o revistă. Pentru editura aceasta, unde am depus și culegerea mea din folclorul navetiștilor bucovineni.

– Ce-ai tradus până acum?

– Sherlock Holmes, chestii dintr-astea mai ușoare, mai pe placul tineretului.

– Locul și anul nașterii.

– Rădăuți, 1931.

– Frați, surori?

– Nu.

– Căsătorit?

– Nu.

– Copii?

– Nu.

– Domiciliu.

– Strada Popa Nan.

– Numărul?

– 314.

– București?

– Da, București.

– Sector?

– Trei.

– Bineee. Acum eu trebuie să plec. Dumneata mai rămâi.

– Pentru ce? Pentru cercetări?

– Cine a pomenit aici de cercetări? Rămâi așa, ca să mai discutăm. Acum stai liniștit că nu te împușcă nimeni.

Ușa se închide. Ionașcu nu știe ce să creadă. Reținut pentru discuții? Mă rog…

Ajuns pe corridor, maiorul Apăvăloaie își aprinde o țigară. Trage un fum, după care zice așa, doar pentru el: “Ce idioți, nouă ani și zece luni reținut pentru cercetări…”

E grăbit. Trebuie să ajungă la spital unde se află tatăl său, operat de cancer. Profesorul Savu i-a spus că are patruzeci la sută șanse să trăiască.

“Trăiască tovarășul Ceaușescu, în frunte cu tovarășa Ceaușescu. Asta chiar e bună” își spune Apăvăloaie și grăbește pasul.

(Fragment liric din poemul epic Recviem în curs de întâmplare)

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

46 de răspunsuri la Dorin Tudoran – Recviem – o poveste bucovineană

  1. eduardantoniu zice:

    😀 😀 😀

    Zgabeartza Iftode, sa traiti!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Scepticus Scepticus zice:

    Dacă Cărtărescu s-a întors la poezie era poate timpul ca D. Tudoran să se întoarcă ls proză. Este ceva din schițele lui Caragiale in fialogurile din aceasta pastilă.

    Apreciat de 2 persoane

  3. ionfercu zice:

    Minunat!!!!! Minunat!!!! Iar dedicația, ce cadou superb!!!!

    Apreciat de 1 persoană

  4. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 2 persoane

  5. Radu Mârza zice:

    Uau! Extraordinar! Mi-a plăcut foarte mult. Doar că Tanța și Costel cred că a fost un… serial/sitcom (sau ce o fi fost) în anii 90, nu înainte. Scuzați, ochi de istoric 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  6. Foarte haioasă! Mai vrem. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  7. Paza bună zice:

    Am ajuns în Oltenia Nord unde am apucat să fac sub cerul senin un al doilea pritoc pentru recolta din toamna trecută. Promite. Totuși vinul este crud, tânăr și mai are de lucru. Astăzi plouă. Deodată apare Oaga, strigă de la gard, cu o pungă pe cap.
    – Săriți! Iese fum.
    – Normal că iese. Am făcut foc.
    – Da, dar haideți să vedeți. Fumul coborî tot la pământ.
    – Normal, presiunea îl apasă ca un capac.
    – Copac, necopac, mergeți în pod că poate-i vreo scânteie.
    – Nu mai citesc Scânteia. Citesc blogul lui Antonesei.
    – Iese, iese. V-am spus eu că iese. Sfinte Anton, păzește și apără!
    – Hai să trăiți la mulți ani!

    Apreciat de 3 persoane

  8. Florin Iaru zice:

    Hă hă hă.
    Dar tre’ să fac o observație micuță. Pasajul introductiv nu e din aceeași piesă.
    „La granița dintre nimeni și nimic e liniște. Enormă, fără limite. Apăsătoare. Cer prăbușit, imensitate invizibilă. De necuprins. Nu există culori. Nici măcar nuanțe. Când și când umbra unui sunet pare să prindă contur. Ecoul unei iluzii optice. O carte din care lipsesc miliarde de pagini. Un calendar în care n-au intrat trilioane de ani. Ruina unui buget cosmic abandonat, prăbușit aici.”
    Sînt două registre.
    Eu aș fi început cu gara din Rădăuți.

    Apreciat de 3 persoane

  9. in trecere zice:

    Nu stiu cind a fost scrisa, dar sper ca urmeaza sa fie publicata intr-un volum. Leana si Costel – am pierdut ghilimelele, gasitorului: un abonament tv – este, inteleg abia acum, un arhetip valah. Dupa 31 de ani, povestea jormaneza merge mai departe. Cu petrovii, sosoacele si lavricii de iaz eltist.

    O bucurie de inceput de an! (… din Certocratia?)

    Apreciat de 1 persoană

  10. Constantin Arcu zice:

    Eu am locuit vreo 13 ani în Rădăuți și treceam deseori prin gara aia…

    Apreciat de 1 persoană

  11. Constantin Arcu zice:

    Ha, ha, ha! Pot fi acuzat pentru ce gîndeam, maitre, nu pentru ce nu. Și apoi văd că mulți știu gara aia, ce vină am eu?

    Apreciat de 1 persoană

  12. Valentin Feyns zice:

    Textul curge ca mierea

    Apreciat de 1 persoană

  13. dragavei zice:

    Tre’sa trec neapărat prin gara aia! M-a miscat permisiunea – „ti-am permis…” – o adevărată metafora pentru „te-am lăsat…”
    Am dus-o 40 de ani în lumea aia și totuși, cind văd ori aud ( din fonoteci de aur) tovarășe , imi sună ca monșer, boieri dumneavoastra- ca de-acum sute de ani. Mai aproape-mi pare Militaru, la apelul de seara: tov general X, tov general Y…
    Am și eu o mostră de folclor moldovinesc: la Vaslui, și găinile sînt curve.

    Apreciat de 1 persoană

  14. Poetry855 zice:

    mi-a placut pasajul de inceput, si, fireste, dupa, ma asteptam la altceva. acum nu am inteles daca e din proza asta sau nu, dar e tare frumos,

    apoi, povestea in sine este de un autentic insuportabil, imi aduce aminte pana si mirosul institutiilor din vremea aia, care nu stiu cu ce erau igienizate dar toate aveau acelas miros, de hartie veche, dosare trecute prin multe maini si ceva petrolier cu care se curata pe jos, ceara? nu stiu, dar combinatia imi crea asa mare tristete la gandul ca imi voi petrece viata in cladiri din alea.. unde si oamenii eru cenusii ca si dosarele
    cumplit…

    Apreciat de 1 persoană

  15. vasilegogea zice:

    Teribilă povestire! Nu știu de ce mi-a amintit povestirea lui Soljenitzin „Într-o gară”… Aștept cu nerăbdare continuare, să aflu…

    Apreciat de 3 persoane

  16. vesbac zice:

    Așa, da! Gheara leului…!

    Apreciat de 1 persoană

  17. Scepticus Scepticus zice:

    Un final stil Caragiale:
    D. : Amice, eşti… idiot!
    F. : Ba nu, domnule.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.