Liviu Antonesei – O poveste rusească


Aseară pe la 10 mi-a venit ideea acestei povești rusești, un fel de poveste de Crăciun. Pe la miezul nopții îmi obosiseră cam tare ochii și m-am culcat. Dar pe la 4, m-am trezit cu gîndul că trebuie să termin povestirea și asta am și făcut. Mie încă îmi place…

Viața lui Trofim Trofimovici Trofimov

Într-o frumoasă dimineață de mai, dar asta demult, pe cînd la Kremlin domneau țarii nu surtucarii și cioflingarii, Trofim Trofimovici s-a trezit cu sufletul tulburat și mintea bîntuită de neliniști. A ridicat perna, s-a așezat în capul oaselor și a început să-și lămurească originea neliniștilor și spaimelor sale. Fără îndoială, totul începuse de la un vis, iar ecourile acestuia se prelugiseră pînă cînd se hotărîse să deschidă ochii. Se făcea că era la poalele unui munte, care putea fi Caucazul, și de undeva, de nicăieri, o voce puternică îi spunea că se va pierde, că își va risipi identitatea, că în fiecare dimineață este deja altcineva decît cel care fusese cu o zi înainte. Și că asta i se întîmplă de la naștere…

Își aminti că pe cînd urma vagi studii de medicină la Sankt Petersburg, auzise un profesor, sau citise într-o carte, că la anumite intervale de timp, toate celulele dintr-un organism se schimbă, sînt înlocuite de altele. Atunci nu dăduse însemnătate informației, dar acum își dădea seama cum se schimbă omul de la o zi la alta, cum își modifică și prin urmare își pierde identitatea. Și dacă asta se petrece în trup, fără îndoială că nu altfel stau lucrurile în ce privește sufletul și mintea, doar se știe de pe vremea vechilor greci că tustrele sînt în legătură, se întrepătrund una cu cealaltă, cu celelalte. Or, el n-avea nici o poftă să-și piardă identitatea, să devină o ființă purtată de vîntul schimbării.

Iată, chestiunea e foarte serioasă, trebuie găsite grabnic soluțiile, trebuie făcut un plan care să oprească degradarea ființei sale. S-a mai gîndit, s-a ridicat și a luat de pe rafturile bibliotecii cîteva cărți rămase de pe vremea studiilor, s-a întors în pat și a început să le răsfoiască. Își adusese și caietul de notații, citea, se uita la ilustrații, nota ceva, făcea mici desene, gîndurile păreau să i se limpezească. Își dădu seama că își pierde din ființă prin ceea ce risipea zilnic din organism, dar și că trebuia să elimine pentru a face loc la ceea ce intră ca să hrănească celulele acelea care apoi mureau, erau eliminate, se nășteau altele într-un proces continuu care îi săpa pe dinăuntru unitatea ființei, identitatea.

Și-a mai dat seama de un lucru important, tot ceea ce elimina din corp era otravă, iar cum trupul său nu era făcut din otravă, că Domnul nu este otravă, rămîne că tot ceea ce introduce în el, alimente, băuturi, poate că și experiențele noi, sînt niște otrăvuri. Soluția era simplă, trebuia oprită alimentarea, astfel va fi stopată și producerea și eliminarea toxinelor. Descoperise și sursa bolilor, a vieții scurte, departe de cea a oamenilor din vremea Patriarhilor, pînă la urmă a morții. Da, soluția părea simplă, dar nu era chiar atît de simplă. Răsucind lucrurile pe toate fețele își dădu seama că trupul chiar nemișcat deloc are nevoie de o sursă de energie, că este nevoie de un consum, cît mai mic posibil, dar în mod inevitabil.

A adormit devreme, la lăsarea întunericului, cu gîndul că somnul este bun, pentru că încetinește toate funcțiile organismului. Nu găsi deocamdată un răspuns în ce privește rolul viselor în toată această poveste. În vis, omul face tot felul de mișcări, spațiul și timpul sînt străbătute în toate direcțiile și cu viteze de neimaginat. Se consumă sau nu materie și energie în timpul lor? Nu putea să-și răspundă negreșit nu de vreme ce ținea de vechea școală grecească, or aceea stabilise că trupul, sufletul și mintea sînt laolaltă, nu pot fi despărțite. Era încă de gîndit. La trezire, reluă problema, dar nu avu mai mult succes, așa că trecu la lucruri mai ușoare, mai la îndemînă. Începu să calculeze minimul optim de substanțe de care este nevoie pentru a obține un curs aproape imperceptibil al propriei sale schimbări în condițiile unei activități reduse și aceasta la minimul posibil, mai puțină mișcare fizică și mai multă contemplație, ba chiar și vagabondaj al gîndurilor și, desigur, o emoționalitate absentă, măcar aproape absentă la început…

Vreme de cîteva zile a tot socotit, a introdus și scos de pe lista cu minimul necesar pînă cînd s-a oprit la minimul optim, care nu cuprindea decît patru produse, trei în stare lichidă, unu în stare solidă. Dimineața, la trezire, înaintea primei ședințe de meditație, o ceașcă de ceai neîndulcit, care mărește vioiciunea minții. După prima ședință de meditație, o cinzeacă de vodcă pură, din cereale. Se prea poate ca aceste prime două produse să fi rămas pe listă pentru că era rus, dar nu e motivul esențial, ceaiul neîndulcit nu are nici o putere calorică, iar vodca pură era și ea un fel de energie pură. A mai adăugat două cincizeci de apă de-a lungul zilei și o felie de pîine uscată, nu mai mare de 200 de grame, la prînz. Cum nu era un spirit revoluționar, ci doar unul meliorist, a mai înțeles că trecerea la doza optimă trebuie să se facă treptat, eliminînd puțin cîte puțin excesul.

La o lună de la trezirea aceea din frumoasa zi de mai, de pe vremea cînd la Kremlin domneau țarii, nu surtucarii, a ajuns la minimul propus. În calendarul său personal, ziua aceea a primit numele de Ziua Gîndului, iar cestălaltă, a echilibrului, ziua Faptei. A avut o discuție cu vrednica și cinstita sa soție Elisaveta Petrovna, care l-a înțeles pe deplin, poate și pentru că avea un ofițer care îi ținea calea, și s-a mutat într-o izbă din pădurea de pe una din moșiile sale. Îl însoțea numai Ivan, care avea grijă ca lucrurile să meargă conform planului. Ivan îi aducea cele trebuincioase, cumpăra pungile de ceai și vodca pură din oraș și pîinea uscată de la un țăran de încredere. Viața curgea, iar el rămînea neschimbat, ca și modul său de viață.

Dacă nu i-ar fi spus Ivan cîte o vorbă, că era greu de strunit la vorbit, nici n-ar fi aflat de Marele Război, de Rivaluție și de Războiul Civil. Așa afla, dar nu-l interesa nici cît negru sub unghie. În timpul Ejovcăi, s-a trezit luat pe sus și dus într-un lagăr din Siberia. Nu i-a fost niciodată clar dacă motivul era legat de originea sa socială, de modul de viață adoptat în urmă cu aproape douăzeci de ani sau de împrejurarea că sătenii din jur îl socoteau un sfînt. Ivan a fost ridicat odată cu el și au ajuns în același lagăr. A stat acolo pînă la moartea lui Stalin, închis în infirmerie. La început, l-au bătut, au vrut să-l pună la muncă, dar el nu spunea un cuvînt și nu mișca. Ivan le-a spus gardienilor povestea și l-au lăsat în pace. Nu neapărat din vreo formă de umanism sau pentru că l-ar fi socotit sfînt, ci pur și simplu pentru că ofițerul care conducea lagărul se gîndise că poate fi un experiment interesant și pentru construirea Măreței Uniuni. A primit ceaiul dimineața, pîine la prînz, carafa cu apă, iar cum vodca pură era lucru rar, i se dădea o cinzeacă de alcool îndoit cu apă. Nu era chiar același lucru, dar mergea, nu era o încălcare gravă a rețetei sale. De toate se ocupa Ivan, de parcă ar fi avut o ordonanță personală! De altfel, în afară de el, de un medic deținut și niște infirmieri, nu mai vedea decît pe cei bolnavi și internați la infirmerie, pînă se vindecau sau plecau în cutii lungi de scîndură de acolo. Uneori, primea vizita comandantului, care punea să fie măsurat și cîntărit, își nota că deținutul e neschimbat, schimba cîteva vorbe cu Ivan și pleca în egală măsură nedumerit și satisfăcut. Experimentul, de fapt auto-experimentul lui Trofim Trofimovici părea să meargă și se gîndea la efectul raportului pe care avea să-l facă superiorilor, la laude, decorații, poate o avansare înspre partea mai blîndă a Rusiei.

Diminețile medita la cele înalte, nu neapărat sfinte dar oricum de deasupra pămîntului, în schimb, după-amiezile cobora mai aproape de suprafața planetei. Înțelesese o mulțime de lucruri și despre lumea aceasta neînsemnată. De pildă că numărul deținuților și tratamentul aplicat acestora se modificau în funcție de schimbările ce interveneau în raporturile de putere de la Kremlin, locul acela în care pe vremuri domneau țarii, iar de aproape treizeci de ani surtucarii. A stabilit pînă și legea chelios – păros, odată cu venirea lui Hrușciov la putere – Lenin chelios, Stalin păros, Hrușciov chelios. Nu avea decît trei cazuri cînd a stabilit legea, dar aceasta avea să se verifice negreșit – Brejnev păros, Andropov chelios, Cernenko păros, Gorbaciov chelios, Elțîn păros. Cu Putin e mai complicat, a ajuns prea de tînăr la putere, dar se îndreaptă decis spre destinul chelios, cum se și cuvine, dacă ești respectuos cu legile! Cu umorul care îi rămăsese intact, chiar dacă nu exprimat, se gîndi că pe vremea țarilor exista un fel de continuitate dinastică, pe cînd în vremurile noi nu mai exista nici măcar una capilară.

După raportul secret, dar repede ajuns în ziare, al lui Hrușciov, Trofim Trofimovici și Ivan au fost printre primii eliberați, dar cu interdicția de a se stabili dincolo de Urali. Așa că s-au oprit într-un sat din partea sudică a poalelor lanțului muntos. El arăta ca în urmă cu patruzeci și cinci de ani, cînd era un bărbat de aproape treizeci și cinci. În schimb, Ivan își arăta anii și a mai trăit puțin după eliberare. Noroc că spusese povestea stăpânului său în sat și, după săvîrșirea lui, mai multe femei cu frică de Dumnezeu l-au luat în grijă, asigurîndu-i cele patru feluri de alimente necesare. Femeile acestea, celelalte femei, ba chiar puzderie de femei și bărbați din împrejurimi voiau să propună Patriarhiei ridicarea sa la rangul de sfînt, dar îi împiedica un singur lucru, Trofim Trofimovici nu mai știa să îmbătrînească și nici să moară… În sat, îl vizitase fostul zek Alexandr Soljenițîn, care i-a ascultat povestea spusă de Ivan, își făcuse cîteva notițe și îl pomenise într-un roman, poate și în marea enciclopedie a Gulagului. Nu avea de unde să știe, nu-l mai interesau cărțile din Ziua Faptei. Tot fără să vrea, auzise și de celebritatea literară a fostului său vizitator, despre izgonirea acestuia din Rusia și apoi despre reîntoarcere, dar lui îi erau lucruri străine, precum toate ale acestei lumi.

A trecut Crăciunul din anul 2020 de la Nașterea Domnului și ne îndreptăm spre un nou an. Trofim Trofimovici are 145 de ani după calendarul lumii și numai 108 de la Ziua Faptei. Mă gîndesc să las sfîrșitul poveștii sale deschis, în fapt doar să sugerez cele două ieșiri, ambele cît se poate de rusești. Într-o versiune, TTT moare martirizat, poate prin crucificare, de sătenii nerăbdători să aibă un sfînt, sfîntul lor. În cealaltă, Trofim își continuă netulburat viața și obiceiurile, ca un fel de încarnare a spiritului rusesc, de la începuturi și pînă la capătul timpului…

29 – 30 Decembrie 2020, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

44 de răspunsuri la Liviu Antonesei – O poveste rusească

  1. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 1 persoană

  2. Întrucât pelerinajul în satul sfântului devenise un obicei enervant pt conducerea țării, o comisie de sus însoțită de un colectiv medical au venit și l-au ridicat pt evaluare. După puțin timp cei din sat au fost anunțați că TTT a decedat, deși fusese închis într-un laborator unde trăia, precum un cobai în vederea studierii unei posibile nemuriri. Oamenii din sat, însă, neîncrezători au creat un mit în jurul lui continuând să primească pelerini.

    Apreciat de 3 persoane

  3. Mi-a plăcut povestea!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Anonim zice:

    Admirabilă ,,scanare” a sufletului rusesc! Scriitura e de poveste. Poate fi citită cu varii chei hermeneutice.

    Apreciat de 2 persoane

    • Mulțumesc frumos, abia la recitirea mi-am dat seama că a ieșit eva mai mult decît o joacă…

      Apreciat de 1 persoană

    • dragavei zice:

      Da, basmul cu Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. E o-încercare potrivită la o anumita vîrsta. Alta-ncercare e ca la Marin Preda – Albastră zare a morții- unde soldatul rănit de moarte isi compatimeste camarazii care aveau sa-mbatrineasca, să se lupte cu viața, sa se chinuiasca. Vai de viața voastră, le zice.
      Din meniul minimalist, votca pura e singurul elixir magic. Mi-aminteste de 1977, cind făceam pace-intre americani și ruși, cu Kent și Krepkaia, cu eticheta neagră.
      Ba-mi mai amintesc ca-n armată am invatat sa beau, cu Viborowa. Era si una cu un pai in ea. Leac de eternitate, nu alta!
      Dar m-a impresionat neplăcut măsura – cinzeaca. Nu, Trifoane, justa măsură e litruta!

      Apreciat de 2 persoane

  5. Vitalie Vovc zice:

    TTT nu poate sa moara! Nu dupa ce l-ati lasat sa traiasca 145 de ani 😀 ! Ca o alternativa de destin TT este prefacut intr-un fel de mascota a Kremlinului, decorat la fiecare sarbatoare nationala cu câte un ordin, apare la televizor in dreapta celui chel-paros-chel (in functie de ciclu), si intervine de la televizor regulat pentru a explica taria si superioritatea spirituala a poporului rus.

    Apreciat de 3 persoane

  6. Mi-a plăcut mult de tot. O poveste rusească autentică. Felicitări!

    Apreciat de 2 persoane

  7. Vasilica Ilie zice:

    Ne place și nouă această poveste, parcă este SF, n-ar fi rău să o continuați cu varianta aceasta: ”În cealaltă, Trofim își continuă netulburat viața și obiceiurile, ca un fel de încarnare a spiritului rusesc, de la începuturi și pînă la capătul timpului…” Aveți o imaginație bogată, așa că…

    Apreciat de 2 persoane

  8. Emanuiel Pavel zice:

    👍,ori și ce alt comentariu este de prisos.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Radu Mârza zice:

    Foarte fain. A fost o mare surpriză, mai ales că în zilele acestea eu am în cap numai ruși 🙂 Sper că doar la modul figurat 🙂 🙂 🙂 Am în cap numai ruși pentru că am terminat de citit recent o carte mare: Orlando Figes, ”Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei”, Polirom, 2018 – pe care o recomand cu recomandări maxime oricui vrea să înțeleagă care-i treaba cu Rusia în ultimele 200 de ani și care-i treaba cu ”sufletul rus”. Scuzați formularea poate prea colocvială, dar cartea este extrem de serioasă, densă și bine documentată. Și Felicitări, domnule Antonesei!

    Apreciat de 2 persoane

  10. ontelusdangabriel zice:

    ***// când consideri că/ firișoare/ bocetul electronic îngânat pe roți/ și micile disperări diurne/
    acum se zvântă mocirla/
    principiul sinesteziei constând în coexistența a cel puțin două registre senzoriale în aceeași imagine/
    vă mulțumim pentru contribuția dumneavoastră deosebită la progresul științific/
    talgerele erau argintii dinspre fereastră și aurii privite de la ușă/
    iar ticăloșia face parte din peisaj în cruntele vremuri pe care le trăim/
    în colț domnul/ aici nu se poate descifra mesajul/ ațipise/ situația devenind de-a dreptul hilară/
    se închide magazinul la ora nouăsprezece/
    mărfurile mi le pot procura și de la dugheana alăturată/
    te rog să-mi povestești ultimul film pe care l-ai văzut/
    mi-e somn

    Apreciază

  11. Virgil zice:

    Poate il intrebati si pe amicul Putin despre un posibil scenariu la sfarsitul povestii dumneavoastra . Daca pe personajul dumneavoastra il botezati „Aleksei Navalnîi” sigur vine si Putin cu o idee 🙂

    La multi ani gazdei si prietenilor sai

    Apreciat de 1 persoană

  12. Scepticus Scepticus zice:

    Da. o noapte de insomnie bine folosita. Felicitari. Eu imi tratam insomniile cu coniac si am constatat ca ajuta doar pentru max 2 ore.

    Un posibil final: omul este folosit ca „voluntar” pentru testarea noului vaccinului anti-covid (Sputnik) si ajunge un poster child al acestui produs.
    Alt posibil sfârșit: Isi face un profil pe Facebook si ajunge un influencer. Are câteva sute de milioane de friends si promoveaza o gama larga de produse, de la vodca Putin pana la cazinourile Trump.

    Apreciat de 2 persoane

    • Ha, ga, ha! Mulumesc frumos. Cu cele postate la comentarii avem deja șase finaluri posibile. Nu am gluit, daca ajuns sa mai scriu un volume de povestiri, aceasta va fi competată cu toate fibaluti propuse aici…

      Apreciază

  13. Mai bine sfârșește martirizat că așa va fi pomenit de bravul popor rus decât să-l facă invidios pe Putin și să se capete cu novicioc pe cusăturile chiloților.

    Apreciat de 1 persoană

  14. Alaric zice:

    superb!

    Apreciat de 1 persoană

  15. mihaidg zice:

    ” un țăran de încredere”: mai exista asa ceva? * Altfel, imi placu, ai darul povestirii

    Apreciat de 1 persoană

  16. seahorse zice:

    Interesanta povestea. Daca ar iesi din starea Zen, mujicul și printr-un procedeu gen in ”căutarea timpului pierdut””, poate ne zice oarece despre Soljenitîn, despre țari, whatever…pân la lămurirea cititorilor despre această minune de la Maglavit!

    Apreciat de 1 persoană

  17. radu tuculescu zice:

    Foarte frumos, frate Liviule. Eu am dibuit dincolo de rinduri, armoniile lui Prokofiev amestecate cu cele ale lui Rahmaninov…

    Apreciat de 1 persoană

  18. Constantin Arcu zice:

    Faină poveste, maitre. Am reținut morala, cum că e bine să tragem la măsea votcă pură. Asta este, și noi vrem să trăim cît Trofim Trofimovici!

    Apreciat de 1 persoană

  19. vasilegogea zice:

    Povestirea asta, dragă Liviu, e o adevărată „ruletă” (desigur, rusească)!

    Apreciat de 2 persoane

  20. Poetry855 zice:

    AM GASIT-O
    Trofim își continuă netulburat viața și obiceiurile, ca un fel de încarnare a spiritului rusesc, de la începuturi și pînă la capătul timpului… – asta ar fi in spiritul povestirii… ca e si adevarat ))))
    ESENTA RUSEASCA, EI CHIAR AU UN SOI DE ASCEZA DIN ASTA APA, PAINE USCATA, VODKA,
    ce imi place mie este zborul asta mental peste toate dimenisiunile geografice si temporale, al povestitorului, in contrast cu imobilismul personajului,
    TT preocupat doar sa reziste, fara nici un interes pentru nimic, parca ar fi stepa rusesca, din pricina asta, viata cu personaje angrenate in activitati, schimbari, pare stupida, cea mai haiosa revelatie cu putinta, chelie, paros )))))))))))))))))))))) si Putin care poare deodata dublu,

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.