Rîs de Crăciun (4) – Kyre: Pustia


Iată ulima contribuâie din acest an a lui Kyre, l vom mai citi tocmai anul viitor. Cînd vom avea mare nevoie să-l citim, pentru că v fi un an plictisitor de normal. Sigur, daă vaccinul are efect!

PUSTIA

Aici, printre dune, nu creşte nimic

Un beduin, vorbind  de unul  singur

 despre măreţia deşertului.

            – Printre puţinii oameni care l-au văzut la faţă pe maestrul Pocinno mă număr şi eu, zise, cu oarecare sfială în glas, un omuleţ durduliu şi simpaticos care, după cum avea să se prezinte el singur imediat, era de profesie ghid, era în exerciţiul funcţiunii şi căuta un grup de turişti pe care să-l instruiască, să-l înveţe, să-l minuneze cu farmecele unei drumeţii montane pe faimoasele cărări bătute odinioară de Jardinel şi ceilalţi 17 haiduci, împreună (nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori) cu caii lor.

            Noi, turiştii, nici nu ne cunoşteam bine unul pe celălălt. Şi normal, nu? Iată, dumnealui (nu s-a prezentat, dar arată ca un domn profesor, aşa că cele două tinerele candidate la însurătoare au şi pus ochii pe el, şi îl alintă deja cu clasicul „profesoraşul meu drag şi viteaz”) nici nu a tresărit când ghidul a zis cu voce tare că e printre puţinii care l-au cunoscut la faţă pe maestrul Pocinno.

            – Cine a fost maestrul Pocinno? a îndrăznit totuşi să întrebe profesorul.

            (-Ah! Cât îl iubesc! a şuierat tremollo una dintre micuţele domnişoare)

            (-De nu mi-ai fi soră, te-aş cârpi pentru că mi-ai luat bărbatul! veninos, a doua micuţă domnişoară)

            – Indeed! s-a bucurat micul şi simpaticosul ghid. Indeed, my dear fellows, who was el maestro Pocinno? Nobody knows? Thereso, I must tell you myself the all story!

            Dintre toţi cei prezenţi, eu am ciulit urechile, încercând în zadar să înţeleg ce povestea ghidul. Micuţele domnişoare şi-au dat coate şi au roşit.

            – Mi se pare mie, sau domnul e străin? a zis cumva cu sfială una dintre ele către ghid.

            – Nu, vai, domniţelor dragi, nu sunt de fel străin. Sunt, aş putea spune, de loc chiar de aici, de pe muntele lui Jardinel. Aici am copilărit, printre oi şi câini, la o stână, şi de aceea pot spune că ştiu împrejurimile ca nimeni altul…

            – Pardon me, sir, a intervenit profesorul, dar parcă spuneaţi ceva de maestrul Pocinno?!

            – Indeed! s-a bucurat micuţul ghid. Printre puţinii care l-au cunoscut la faţă pe maestrul Pocinno mă număr şi eu, doamnelor şi domnilor.

            Şi ghidul face o mică reverenţă, de care eu, ca un turist tâmpit ce sunt (nici n-am auzit de maestrul Pocinno şi nici nu l-am văzut la faţă) profit ca să mă uit cu atenţie în jur.

            Încep cu mine. Deşi mă cunosc de ceva vreme, câte o privire cercetătoare (piezişă) nu strică niciodată. Poate m-am schimbat în rău (Doamne-feri!) sau poate în bine! Poate m-am urâţit, sau poate m-am îngrăşat, sau poate pur şi simplu am călcat în ceva moale, umed şi puturos. Iată, acestea sunt nişte chestii pe care merită întotdeauna să le ştii despre tine.

            Deci: eu. De profesiune, aş putea zice, student. Biensúr, şi aici este o întregă poveste, destul de palpitantă, dar pe care nu are absolut nici un rost să o mai scot din sacul cu braşoave.

            Ca vârstă, unii îmi dau în jur de 30, altele mă speră a fi pe la vreo 18 (când e omul mai în vână). Adevărul e pe undeva pe la mijloc, mai la dreapta, dacă privim de sus în jos. Cu vârsta, încă n-am dezamăgit pe nimeni.

            Ca aspect, oscilez între nea ghidu’ de colo şi dom’ profesor de dincolo. De exemplu, în fiecare sesiune arăt ca dom’ profesor, numai că mult mai speriat, iar în semestre şi vacanţe, arăt ca nea ghidu’, care, iată, seamănă foarte mult cu un rumegător, şi anume cu porcul. E gras ca o minge.

Posed nişte hăinuţe jerpelite, dar curăţele, şi o pereche de bocanci noi nouţi, pe care i-am şutit din cazarma cea mare de la marginea capitalei, când am fost la recrutare.

            Ăsta-s eu. Următorul pe listă e nea ghidu’. I-auzi!

            – Mă numesc Demetreu Andreu Popică, zice nea ghidu’. Sunt de profesiune ghid turistic montan. Lucrez pe acest traseu, pe muntele lui Jardinel, de aproape douzecişiunu de ani şi mai mult de şase luni.

            E clar, nea ghidu’ i-a impresionat pe toţi.

            Pe dom’ profesoru’ l-aţi cam văzut ce poame face. Nu strică menţionat că poartă un costum de drumeţie, cu cizme de vânător, şi cară după el un sac de voiaj pe care scrie citeţ „Drum bun!”

            Acuma, donşoarele: una e Adela, alta e Endrada. Sunt surori gemene din aceeaşi mamă, dar din taţi diferiţi. De aceea (asta e părerea mea) vor taţi diferiţi pentru copii lor (tot părerea mea: dacă se poate, câte un tată pentru fiecare copil, sau chiar mai mulţi taţi pentru un singur copil).

            Domnişoarele sunt destul de drăguţe. Însă, atenţie! dacă onorabilii cititori ar fi cel puţin la fel de cârcotaşi ca mine, ar pune imediat de bună zicala că femeie şi frumoasă şi deşteaptă nu se există. Dar de onorabilii cititori nu sunt nici măcar pe jumătate la fel de cârcotaşi ca mine, au în faţă doar două căi de urmat:

            1) citesc mai departe cu mare atenţie, şi unde eu le vorbesc de rău pe cele două domnişoare, ei pun numai lucruri frumoase şi demne de toată lauda despre ele;

            2) citesc mai departe cu mare atenţie, şi unde eu încep să le vorbesc de rău pe cele două domnişoare, ei sar paragraful. Îi asigur că pe această a doua cale ei nu pierd absolut nimic.

            Probă: cele două domnişoare, Adela şi Endrada sunt două destrăbălate atât de mari şi de sfruntate că (nu mint!) cititorii care nu sunt chiar aşa de cârcotaşi ca mine şi care au ales varinta a doua s-au cam păcălit. Zău! Ia auziţi acuma ce zice dom’ profesor. Zice că el e profesor de limba şi literatura română, şi i se pare curios că nu a auzit de maestrul Pocinno. Nea’ ghidu’ zice că el doar printr-o nesperată şansă l-a zărit la faţă pe maestrul Pocinno, şi că atunci când l-a zărit nici nu auzise măcar de maestrul Pocinno, şi abia după vreo trei ani buni şi-a adus aminte de toată întâmplarea şi şi-a dat seama cine fusese de fapt: însuşi maestrul Pocinno! Iar cele două domnişoare, Adela şi Endrada, sunt nişte tâmpite, pentru că se uită fără pic de decenţă la prohabul domnului profesor!

            Următorul pe listă este prototipul tatălui de familie bună. Are o blană roşcată şi o coadă vioaie, din care dă foarte energic, şi îşi tine la îndemână stăpânul prin intermediul unei lese meşteşugit lucrate. Ca vârstă (nu mă prea pricep la câini) i-aş da vreo şase anişori.

            Stăpânul e bunul meu coleg de grupă Dumitru C. pe care îl suspectez de prostie crasă. Iată pe Dumitru venit la munte cu mâinile în buzunar, şi cu câinele după el, fără pic de mâncare, fără haină de ploaie, fără bocanci (e în pantofiori de lac cu fundiţe, de parcă ar fi fetiţă). Un tâmpit, ce mai!

            Lângă Dumitru C. se află un total mister pentru mine. Nu-l cunosc şi nu mă cunoaşte. De unde ştiu că nu mă cunoaşte? Pentru că eu nu-l cunosc de fel şi pentru că el se uită foarte lung la mine. Fac pariu că nu mă ştie.

            Lângă el se află un individ, care tocmai intră în vorbă cu nea’ ghidu:

            – Mă scuzaţi că vă întrerup, dar cum de v-aţi dat seama că era tocmai maestrul Pocinno?

            Nea ghidu’ se întoarce de la dom’ profesor şi se uită lung la băgăreţ. Băgăreţul e un nene la vreo 70-80 de ani, poate mai bine, care se ţine încă destul de zdravăn de un par din lemn de mesteacăn.

            – Mă numesc Demetreu Andreu Popică, domnule, zice ceremonios nea ghidu’, şi sunt ghid turistic montan pe acest traseu de douzecişiunu de ani şi mai mult de şase luni!

            – O viaţă de om, zice băgăreţul.

            – Indeed, o viaţă de om, domnule, zice ghidul. Dar nu îmi mai amintesc numele dumneavoastră.

            – Mă numesc Celdar Pocinno, domnule. Mi se mai spune maestrul Pocinno.

            Ha-ha-ha! Ce dovadă mai clară de atât vreţi, pentru ca să vă daţi seama că nea ghidu’ e un idiot şi jumătate? Ha-Ha! ce l-a mai înfundat moşu’, maestru’, sau cum i-o fi zicând, hi-hi-hi! U-hu!

            Dom’ profesoru’ se uită lung la maestrul Pocinno.

            – Tot nu vă cunosc, maestre, zice disperat profesorul.

            – E şi normal, domnule, zice maestrul. E cum nu se poate mai normal. Mai nimeni nu mă cunoaşte, şi de aceea binevoia monsieur Popică să afirme că e printre puţinii care m-au văzut la faţă.

            – Dar tot nu vă cunosc! zice profesorul. Am auzit de dumneavoastră, dar nu mai ştiu de unde, nu mai ştiu când, nu mai ştiu în ce problemă.

            – Dar ar trebui să ştiţi, domnule dragă, dacă tot sunteţi profesor de română. Eu sunt maestrul Pocinno. Tot nu ştiţi? Să vă dau o dată, atunci: august 1931. Tot nu ştiţi? Să vă mai dau un nume: revista UNU?

            – Aha! zice profesorul. Maestrul Pocinno, cum să nu! Ha-ha, dumneata erai, maestre!

            – Păi dară! Dacă nu eu, atunci cine? se bucură maestrul, şi dom’ profesoru’ se bucură şi el de bucuria maestrului.

            – Mă scuzaţi că intervin, zise individul pe care eu personal nu-l cunosc, şi nici n-aş prea vrea să-l cunosc, pentru că am şi aşa prea mulţi prieteni.

            – Mă numesc Duldunea, şi sunt un împătimit al muntelui. Am umblat prin majoritatea munţilor patriei, şi, iată, azi voi străbate cu piciorul faimoasele plaiuri pe care odinioară Jardinel le străbătea călare. Dar, mă scuzaţi dacă apar într-o postură cel puţin ignorantă, nu ştiu cine este maestrul Pocinno.

            Iată încă un idiot sadea. Nu că eu aş şti cine e maestrul Pocinno, dar nu se face să te interesezi aşa, pe faţă, cu neruşinare, cum ar zice bunică-mea. Nu se face, pur şi simplu. Asta-i una. A doua e că dubiosul are şi o neobrăzare sadea, mai ceva ca destrăbălatele de domnişoare gemene, care acum se uită cu poftă (mai că nu salivează) la popoul maestrului, unde-şi ţine portofelul.

            Meastrul e de acord cu mine. Nici lui nu-i place îngâmfatul.

            – Uite care-i treaba, tinere, zice maestrul, să pornim odată pe traseu, şi atunci o să-ţi povestesc ce am făcut de am ajuns maestru şi cum se face că sunt cel mai necunoscut maestru din câţi au fost vreodată.

            Pe urmă:

            – Dom’ Popică! Gata sunteţi?

            Mai trag o uitătură în jur, ca să ştiu cu cine o să-mi petrec ziua. Primo e nea Popică. Secundo –  ăsta-s eu. Terţo – maestrul. Dea Domnul să nu i se adeverească numele. Pe urmă, destrăbălatele, care privesc cu poftă spre prohabul lui dom’ profesor. Pe urmă chiar dom’ profesor. Pe urmă câinele şi Dumitru C. (un tâmpit) şi ciudatul, cum îl cheamă – Duldunea, alt tâmpit. Cu toţii, nouă inşi, unul mai simandicos ca altul. Gata să ne punem vieţile în mânile lui nea Popică. Gata de aventură pe muntele lui Jardinel.

            – Sunteţi gata? întrebă ghidul.

            – Gata, nea Popică! răspundem în cor eu şi cu Dumitru C. (un tâmpit!). Restul tac, dar dau semne că ar fi gata.

            – Păi, să pornim, zice ghidul.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Rîs de Crăciun (4) – Kyre: Pustia

  1. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 1 persoană

  2. ontelusdangabriel zice:

    ***// Dumnezeule/ ajută-mă să nu Te supăr mai mult decât ai putea îngădui pentru mântuire/ iartă-mă pentru neputințele mele aducătoare de amar/ pricinuitoare de alte neputințe/ mintea cea liniștită dă-mi/ spre deslușirea duhurilor/ curăță Dumnezeule inima mea dedată păcatului/ ține-mi puterea de a discerne/ ajută-mi să mă necăjesc cât mai puțin la șicanele semenilor/ și să greșesc din ce în ce mai puțin/ că mulțumire ca a credinței nu știu/ și cu aceasta pot învinge vicleșugul vrăjmașului/ dă-mi răbdare Dumnezeule pe măsura acelora pe care mi le arăți necontenit/ prilej de ispită ajută să nu fiu/ îngrijește Dumnezeule sufletele noastre/ și slăvit să fii în veci/ Amin

    Apreciat de 1 persoană

  3. mihaidg zice:

    e scris adînc (la desen ma refer)

    Apreciat de 2 persoane

  4. rameau zice:

    Invidiabil!

    Apreciat de 2 persoane

Comentariile sunt închise.