Haznecazul (5) – Kyre: Soare în ochi de copii


Oleacă mai lunguță decît îndeobște, dar citind n=o sî vă dați deam, face yoți banii. Iar noi o primim gratuit!

SOARE ÎN OCHI DE COPII

            De pe punte, printre pânzele strânse şi parâmele făcute colac, prin aerul purificat de rituala ploaie scurtă de fiecare seară (“plouă, Doamne, plouă întruna” îşi zice cu ciudă Andruzzo, musul) se zăreşte clar, îmbietor şi incredibil de aproape (“atenţie, matrozi! fiţi cu mare grijă!” zice Pallestra, căpitanul, “fii liniştit, căpitane, nu este nici un pericol” – cârmaciul Baltiç, “atenţie la stânci, stânci la babord!” – omul din gabie, un turc, zumzăie ţărmul atât de apropiat, verde, este numai verde, un verde îmbietor, odihnitor, “sunt sătul de albastrul mării” gândeşte destins căpitanul Pallestra, cel fugit de acasă pentru  a se face marinar, zumzăie şi marea, zumzăie albastrul din ea, îi zumzăie puritatea, apa cristalină, zumzăie şi vântul, aşa obosit cum bate el) ţărmul păduros, înveşmântat în verde, tivit cu galbenul mătăsos al plăjii.

            – Cum ajung pe mal, fac o baie numai în slip, zice cu glas de bute Baltiç, cârmaciul.

            Valuri mici, încă înfioarate de ploaia ce nici nu se stinsese bine, saltă jucăuşe barca grea lăsată la apă. Andruzzo, musul, chinuie ghitara.

            – Şi eu am chef de-o baie, zice Pallestra.

            – N-o să debarcăm acuma, căpitane – zice şovăiălnic cârmaciul Baltiç (“zdrang! cip-ciup!” ciupeşte Andruzzo strunele obosite, “vâj-vâj!” face briza printre parâme, “tulai mumă!” exclamă valahul cuprins nu se ştie de ce,  “să lăsaţi barca pe apă“ strigă Pallestra, “să nu săltaţi barca la bord!”), debarcăm dimineaţă, căpitane. Acuma să lăsăm ancora.

            – Tulai mumă! afirmă din nou valahul, Vasile Valahul (Basil, cum îl chinuie Pallestra,  Basil – după cum au ajuns să-i spună toţi) zgâindu-se spre ţărm.

            – Jos ancora! urlă Pallesta şi dorinţa i se îndeplineşte repede, ancora pică (“vâj! plosc!”) drept în apă, şi apoi pe fundul tivit cu nisip al mării. Caravela dusă se curent se întoarce scârţâind în jurul ancorei.

            – Tulai mumă! zice iar Vasile Valahul şi apucă cu mânie arbaleta.

            – He-he! râde Baltiç cârmaciul, plin de veselie. Oameni vin spre caravelă pe şi prin apă; soarele face o tumbă şi se ascunde în spatele pădurii tivite cu plajă.

            – Ahoi! se aude din apă (“plici-plici!”).

            – Ahoi! râde Baltiç cârmaciul, râde şi Pallestra, Andruzzo nu mai chinuie ghitara, se zgâieşte peste bord, în apă, Basil meştereşte la arbaletă (“stai blând, nărodule” îi zice Pallestra şi râde, “ahoi!” se aude cor din mare, gutural, vesel).

            Oameni uzi şi zâmbitori se caţără la bordul caravelei, mulţi şi uzi, uzi şi mulţi, goi, arămii şi zâmbitori.

            – Ahoi! zic ei şi râd.

            Soarele mai face o tumbă şi se ascunde de tot. Brusc, se face noapte. Mii de stele spuzesc cerul şi fundul mării.

            – Ahoi! încă mai râde Baltiç cârmaciul.

            Oamenii cei uzi, arămii, zvelţi şi goi râd şi ei.

            – Aprindeţi felinarele! comandă Pallestra.

            Doi mateloţi se zgâiesc la Baltiç, cum îi saltă burta în timp ce râde molcom. E gros şi lat, face pe puţin cât doi din cei ieşiţi din mare.

            – Ahoi! zic arămiii, apoi se bat cu pumnul în piept şi arată spre ţărm.

            – Nu, răspunde Pallestra (nu mai râde, se uită încordat la arămii, îi măsoară şi îi calculează, acum nu mai este căpitan, este negustor, îi stoarce din ochi să-i vadă cât valorează). Mâine, zice el.

            – Ahoi! insistă arămiii.

            – Mâine, mâine, le zice Pallestra şi îi mână liniştit peste bord, în apă.

            Basil mârâie ceva şi mângâie turbat arbaleta. Baltiç încă mai râde. Pallestra îl ia şi pe el şi îl mână jos, sub punte.

            – Trebuie să pregătim marfa, zice Pallestra.

            Baltiç nu mai râde.

            – Bine, s-o pregătim, zice el.

            Vine şi botanistul Armand ca să-i ajute. Muncesc din greu toţi trei, sortează şi mormăie. Mateloţii aud de sus de pe punte cum râde din când în când Baltiç şi cum înjură înfundat Pallestra. Armand chirăie şi el subţirel, şi tot timpul foşneşte ceva (“vâj-vâj”, vântul adie bleg; pe punte, Andruzzo foşneşte iar la ghitară, coardele scârţâie, trosnesc şi gem, jos sub punte fâşâie Armand, râde ca din bute Baltiç, mormăie gros Pallestra, “ahoi!” se aude din mare, “sunt delfinii” zice Andretta condotierul şi-şi fâlfâie pana de la chivără, foşneşte oţelul tras pe pilă, se ascute încet-încet, foşneşte caravela toată din încheieturi, îşi râcâie o rană veche Andretta condotierul, o rană arsă de un glonte încins la asediul unei cetăţui obscure, râde Andretta şi-şi foşneşte jungherul apăsat pe centura din piele, foşneşte şi Andruzzo la ghitară, foşneşte un cântec Patty, irlandezul cocoţat sus, în mărul catargului, foşnesc stelele, foşneşte luna ce s-a ivit de dincolo de marginea lumii abia cu o oră înaintea soarelui).

            Soarele face o tumbă şi iese de dincolo de marginea lumii odată cu Pallestra, Armand şi Baltiç – ies osteniţi din cală, au terminat de sortat marfa. Dar greul abia acuma  începe. În jurul caravelei fâlfâie prin apă arămiii, aşteptând.

            – Barca mai e? întreabă Pallestra.

            – Mai e, mai e, râde Baltiç arătând cu degetul spre barca ce saltă vioaie odată cu valurile. Arămiii saltă şi ei odată cu valurile, caravela saltă şi ea greoaie, saltă şi ţărmul împădurit, saltă şi plaja, saltă cerul cu soarele. Pallestra se leagănă în ritm cu nava, obosit.

            Mateloţii scot marfa din cală (Basil râde, are atârnată la gât o arbaletă mare, o are din magazie, Pallestra nu zice nimic, îl mănâncă şi pe el palma, barca se leagănă uşor pe valuri, mateloţii o coboară şi pe a doua, “atenţie la cutii!” spune Baltiç tare, ordin) şi o suie în bărci.

            Baltiç se cocoaţă cu patru mateloţi într-una din bărci, Basil se suie şi el, a scos de undeva o halebardă, o ţine neglijent pe umeri (“taie baltagu’ ista cum n-or tăiet în veci hiarele voastre” zice Basil, baltagul e fioros, Basil îl lasă să cadă de copastia bărcii, un val spumos sare pe Baltiç şi îl face să pară – timp de o clipă – un om de zăpadă mare şi gras, insolită apariţie în apele calde ale acelui colţ de lume). Pallestra se suie în a doua barcă. Andretta merge cu el – târăşte ditamai săbioiul, are şi un hanger de abordaj ruginit.

            Mateloţii se opintesc în vâsle, bărcile se îndreaptă repede către mal. De pe puntea caravelei, Pater Ambrosio îi binecuvântează, stropind după ei cu vin sfinţit, dar cu măsură, că risipa-i un păcat. Arămiii îi aşteaptă grupaţi pe mal, nu au arme, sunt goi şi frumoşi acolo pe plaja cu nisip galben, stau şi aşteaptă.

            Andretta sare din barcă, apa îi vine până la genunchi. Sare şi Pallestra, sar şi mateloţii, trag cu greu barca pe mal. A doua barcă acostează şi ea. Caravela şi cei de pe caravelă veghează, tunurile pândesc. Cardetta tunarul are grijă să nu păţească ceva cei de pe mal.

            Un călugăr dominican şi un arămiu cu pene în plete înaintează spre Pallestra.

            – Bun venit, căpitane, spune călugărul şi îl bate prieteneşte cu palma pe omoplat. Pallestra râde la el, prietenos.

            – Bine te-am găsit, părinte Dominguez.

            Soarele face o tumbă, Basil îl vede cum se suie la zenit, cald şi luminos. Basil zâmbeşte.

            – Aţi adus ochelarii de soare? întrebă dominicanul.

            – I-am adus, părinte – zice Basil.

            – Dar mărgelele? întreabă Pater Dominguez.

            – Şi mărgelele, dă răspuns Basil.

            – Şi oglinjioarele?

            – Şi…

            Mateloţii aduc din bărci lădiţele albe de brad şi le stivuiesc pe plajă. Pallestra scoate un registru:

            – Am adus 7 sortimente.

            – Destul de puţin, zice Pater Dominguez.

            – E drept, răspunde Pallestra. Trăim vremuri grele.

            – Grele, adevereşte dominicanul.

            – Taxele de import-export au crescut exponenţial şi vor mai creşte încă, zice Pallestra. Dominguez tace.

            Basil aduce 7 cutii şi le desface.

            – Avem A-uri, C-uri, D-uri, K-uri, N-uri, O-uri, treişpari şi păişpari – spune Basil.

            Pe urmă Basil desface toate cutiile, pentru ca Pater Dominguez să le poată verifica.

            – Factura, zice Pallestra şi flutură o hârtie.

            – Factura, aprobă Pater Dominguez şi ia hârtia. Cu foaia în mână pleacă lângă marfă, se apleacă, scormone, numără, uneori probează.

            – Ochelar tare bun, zice arămiul cu pene-n plete.

            – Bun-bun! zice Andretta, condotierul. Penele de la chivără îi flutură obraznic.

            Pater Dominguez se întoarce cu factura. Îl ia pe Pallestra deoparte conspirativ.

            – Ochelarii nu-s de firmă, zice părintele dominican.

            – Nu-s, aprobă Pallestra.

            – Ochelarii nu  sunt de Leponti, zice pater Dominguez.

            Pallestra nu zice nimic.

            –  Sunt încă spaniol, îl mustră Dominguez.

            – Indienii nu vor sesiza diferenţa, zice Pallestra. Ochelarii  sunt tot ochelari, pentru ei toţi  sunt la fel!  N-au să ştie că nu-s de firmă. De le dăm la acelaşi preţ, putem face bani buni din treaba asta!

            – Dar dacă se prind, ne-am dus cu toţii.

            – Ne-am dus, admite Pallestra.

            – Nici mărgelele nu sunt de Leponti, zice Pater Dominguez. Şi nici oglinzile.

            Pallestra nu zice nimic.

            – Tot ce aţi adus, toată marfa e de Pavia, zice Pater Dominguez. Sunt falsuri, imitaţii. Fără licenţă.

            Şi după o scurtă pauză:

            – Domnul să ne-ajute.

            Indienii nu se prind. Arămiul cu pene-n plete probează o pereche de ochelari aurii şi sclipicioşi, îşi mai atârnă o pereche de gât, mărgelele şi le-a-înfăşat pe glezne, iar oglinda o duce-n colibă. În schimbul lor aduce aur.

            Toţi arămii aduc aur şi iau din lădiţe ce le place. Basil, cu arbaleta armată, ia la schimb grăunţe de aur pe care le depozitează în ulcioare de lut înfipte până-n buză în nisipul plajei. Baltagul se leagănă ameninţător pe umărul lui Basil, grăunţele se adună multe, multe, tot mai multe, ulcior după ulcior, Basil nu le numără, numără în schimb ochelarii, mărgelele şi oglinzile, câteodată saltă preţul cu de la el putere, Pallestra nu zice nimic, Andretta rânjeşte vesel.

            Pallestra pleacă să prânzească cu Pater Dominguez şi cu arămiul cu pene-n plete, şeful. Mănâncă fripturi, fierturi şi crudităţi. Nimic nu-i place cu adevărat, dar mănâncă şi zâmbeşte. Indianul turuie ca turbat, are pe el acum 5 perechi de ochelari de soare, fiecare având alt format, altă culoare, fiecare luceşte în alt fel, nu  sunt două asemănătoare. Şeful a abandonat mărgelele, îl fascinează ochelarii, nu prea mănâncă, turuie şi se admiră într-o oglindă mică.

            – Ochelar bun, zice el bucuros.

            Pater Dominguez este sobru, poartă o singură pereche de ochelari de soare, sus, pe chelie,  sunt mari şi negri, se potrivesc cu sutana. Pallestra nu are deloc.

            După amiază Basil vindele ultimele perechi. Andretta numără aurul: s-au strâns cu totul 184 de ulcioare cu grăunţi de aur, cam 500.000 de pesos.

            – O groază de bănet, râde fericit Andretta.

            Baltiç ia din aur a 5-a parte, pentru Maiestatea Sa Regele, după care Pallestra ordonă îmbarcarea. Pater Dominguez vine în fugă, cu sutana fâlfâind.

            – Căpitane, am făcut mandat pe partea mea. Du, rogu-te, banii la mânăstirii Santa Anna, din partea noastră, a tuturora. Şi du şi aceşti ochelari de soare ca ofrandă sfintei, din partea şefului de trib – pentru toţi ai lui.

            – Voi duce tot, zice Pallestra şi râde, râd cu toţii de gestul caraghios al arămiilor.

            Mateloţii au pregătit deja caravela de plecare, au strâns hrană şi apă cât să le ajungă pe 3 săptâmâni (“peste o lună suntem acasă“ zice parcă trist Andruzzo musul, vântul parcă a obosit şi el, abia de adie). Pallestra, Baltiç, Andretta şi Basil vin cu bărcile la bord.

            Se lasă seara. Pe mal, băştinaşii aprind focuri, zeci de focuri, cântă la instrumente ciudate şi dansează dansuri sălbatice. Par fericiţi. De pe caravelă se distinge silueta întunecată a lui Pater Dominguez, veghind.

            – Plecăm deodată cu refluxul, zice Baltiç cârmaciul. Pallestra este obosit, se duce drept sub punte, în cabina lui. Baltiç rămâne şef pe punte.

            Când vine refluxul, mateloţii trag de parâme să-nalţe pânzele sus, cât de sus posibil, să ajungă repede acasă. Briza adie molcom, dinspre ţărm.

            Pânzele se înalţă albe în noapte, foşnesc şi se umplu cu vânt. Caravela scârţâie şi se urneşte încetişor pe drumul spre casă.

            – Suntem bogaţi, suntem bogaţi, cântă Andruzzo şi zdrăngăne la ghitară, Baltiç râde molcom cu gândul la partea lui, Pallestra doarme ostenit, are acum destui bani să se lase de marinărie. Pater Ambrosio, îngenuncheat pe punte, se roagă.

            Pe mal, lângă unul din multele focuri de pe plajă, arămiul cu pene-n plete, şeful, mângâie abent unul din ochelarii de soare.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Haznecazul (5) – Kyre: Soare în ochi de copii

  1. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 1 persoană

  2. ontelusdangabriel zice:

    ***// când timpul întâlnește voința/ zburătăceli/ niște locuri exotice chemând inutilitatea clasificării/ fiindcă succesiunea secundelor se suprapune măsurării distanțelor și/ metamorfoza confuzează/ de-ajungi să transferi cele ale inimii în nous/ sinergia/ risipa noțiunilor nu poate să nu te ducă la risipă/ doar risipă/ metrul cub de lemn/ circuitul calciului din burtica mamei în solul roditor/ dar mai cu seamă lumina/ rezistând un timp fenomenului black hole/ sunetul și tăcerea sunt același lucru/ spre neputința filosofării/ și bucuria pură/ simplă

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.