Liviu Antonesei – Despre uciderea fiului


Cam asta mi-a ieșit despre scandalul intelectualo-politico-mediatic al zilei. Ar mai fi fost poate de adăugat că intelectualii ideologi ai mișcării de trist renume erau totuși juni de puțin peste 20 de ani, ceea ce poate explica frenezia. Dar să vezi acum o frenezie similară la un june de peste 50 de ani produce un fel de efect comic, de copil îmbătrînit degeaba. Sau viceversa!

Liviu Antonesei – Despre uciderea fiului

A produs ceva animație în stătuta noastră viață publică victoria unui partid, declarațiile exaltate ale unui lider al acestuia, curioase la un om de peste 50 de ani, nu de vîrsta fragedă a înaintașilor interbelici, urmate de un fel de despărțire prin execuția simbolică a acestuia de către magistrul său. Nu dau numele nu doar pentru că sînt ușor de recunoscut, ci și pentru că nu sînt importante aici. Pe mine nu mă interesează acum magma concretului, ci situația paradigmatică, manifestată într-o puzderie de cazuri care pot fi inventariate în magma cu pricina.

Trebuie să recunoaștem că Freud a descifrat exemplar mecanismele uciderii Tatălui. Nu am de unde să știu dacă a făcut-o inocent, din pură curiozitate științifică, sau și pentru a răspunde „trădărilor” foștilor discipoli contemporani lui, începînd cu Jung și Adler, ba poate și celor care aveau să urmeze. Mecanismul e firesc, orice teoretician caută să protejeze unitatea și puritatea doctrinei sale. Dar pe cît e de firesc, pe atît e de zadarnic, după cum dovedește eflorescența de școli și curente care pleacă de la psihanaliza freudiană.

Interesant mi se pare însă altceva, anume faptul că un autor atît de sagace în descifrarea mecanismului uciderii tatălui, a lăsat complet în afara preocupărilor unul cel puțin la fel de interesant, cel al uciderii fiului. Dacă uciderea tatălui semnifică în bună măsură și o încercare de despărțire de trecut, cea a fiului e și o tentativă de anulare a viitorului. Cazuistica uciderii fiului e cel puțin la fel de bogată și la fel de diversă ca și cea a celeilalte situații paradigmatice. De la uciderea reală, uneori rituală, la mult mai numeroasele cazuri de ucidere simbolică, este atît de bogată și mereu în creștere că e imposibil să faci un inventar, poți cel mult să ilustrezi printr-un eșantion.

Cum spuneam, există cazuri, bine că rare!, de ucidere „în fizic” a fiului, după vorba „eu te-am făcut, eu te omor”, dar există puzderie de forme de ucidere simbolică, de la părăsirea și izgonirea fiului, cu cazurile spectaculoase ale lui Rousseau care și-a trimis copiii la azil sau Makarenko care și-a expediat fiul la închisoarea de minori, ambii autori și de scrieri despre educație! Mai aproape de noi, avem un gînditor care și-a părăsit fiul încă nenăscut! Dar același mecanism este sesizabil și în cazul celor care-și dezmoștenesc fiul, adesea și de nume, dar și al maeștrilor care-și sufocă discipolii, anulîndu-le personalitatea, într-o stranie pornire de eternizare (și) fizică.

În cazul de la care am pornit la drum, dacă este să ne luăm după ce se scrie în execuția-despărțire, ar fi vorba despre un fiu care și-a trădat tatăl. Dacă trecem peste volutele retorice și spiritul înaripat, constatăm că lucrurile stau exact pe dos. Vina fiului nu este trădarea gîndirii tatălui, ci dimpotrivă, fiul nu face altceva decît să ducă gîndul tatălui pînă la capăt, să facă explicit ceea ce la tată e cel mai adesea implicit – deși uneori sînt și afirmații destul de explicite -, să aducă în plină lumină ceea ce numai se întrevede -, prin urmare să aducă subtextul în text. În fapt, acesta este motivul execuției de despărțire, asta trebuie să acopere retorica alambicată a autorului. Textul nu este doar o execuție de despărțire, ci și o disperată încercare de disculpare.

Voi încheia cu evocarea lui Hermes Trismegistus. La întrebarea lui Tot – de ce zeul n-a dat minte tuturor oamenilor – Hermes răspunde: „Fiindcă a preferat să o așeze la mijloc, între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie să lupți”. Citatul pare să se potrivească ca nuca în perete cu situația evocată? Deloc. Aplicîndu-l situației, vedem că în lupta aceea toți, inclusiv tatăl și fiul, pornesc cu șanse egale. Doar că se poate întîmpla să cîștige ambii lupta, să o cîștige unul și s-o piardă altul, în fine, să o piardă amîndoi. E și cazul situației comentate de mine…

11 Decembrie 2020, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

41 de răspunsuri la Liviu Antonesei – Despre uciderea fiului

  1. alexandru zice:

    Ti-ai gresit carierea. Trebuia sa te faci filosof. Scriai mai bine ca cel ce isi ucise unul dintre Fii… poate mai urmeaza si altii

    Apreciat de 1 persoană

  2. abcentenar zice:

    Excelent articol!

    Apreciat de 1 persoană

  3. ontelusdangabriel zice:

    ***

    Apreciat de 1 persoană

  4. ionfercu zice:

    Excelenta analiza!!!!!!! De asezat in toate ramele din suflet!🤗🤗🤗🤗🤗💐💐💐💐💐💐

    Apreciat de 1 persoană

  5. Array zice:

    Citi articolul,interesant,mă îndrumă cel puțin înspre trei partide, cum nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat astăzi…..

    Apreciat de 1 persoană

    • \nu știu ce-am apăsat că s-a dus comentariul in spam. L-am recuperat dar are alt nume! Scandalul nu-i de azi, ci de vreo trei zile, prilejuit de despărțirea patetică a ilosofului de discipolul său..

      Apreciază

  6. Scepticus Scepticus zice:

    O excelenta interpretare a situatiei actuale.
    Dupa mine situatia seamana a sacrificiu abarhamic pe altarul ideologiei. Nimic anormal pentru un filozof monoteist (in termeni de ideologie) ca domnul Tata. Este poate o tentativa de a inlatura o noua zeitate.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Virgil zice:

    din comentarii m-am prins cine este tatal dar inca nu cine este fiul . Trebe vazut si Sf Duh pe unde bantuie 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu e greu. De cine s-a despărțit prin execuăie tatăl? Mergi pe Contributors!

      Apreciază

      • Virgil zice:

        Nu este prima data cand acest tata se desparte de fiii lui intr-un mod mahalagesc. In Romania in facultate am vazut de multe ori cazuri cand profesorul era chiar penibil in a-si sustine discipolul si cand acesta din urma incerca sa-si ia zborul (nu conteaza daca directia era gresita sau nu ) profesorul incepea sa-l denigreze intr-un mod si mai penibil. Deci este cumva stilul romanesc . Nu intru in detalii academice (nu-mi permite educatia) insa observ ca o chestie generala atunci cand dreapta devina foarte agresiva sunt automat asociati cu legionari (din perspectiva stangii ) dar resping o chestie similara cu comunistii cand sunt asemanati cu ei .
        In cazul concret al lui Lavric am citit cel putin chestia cu femeile si arata un derapaj mai degraba psihic decat ideologic

        Apreciat de 1 persoană

      • Acolo psihic fara indoiala, dar ii critcam derapajele legionare inca din anii 90 la revista revistelor fin Timpul…

        Apreciat de 1 persoană

    • Virgil zice:

      L-am gasit. Saru-mana de pont .Citesc acum

      Apreciat de 1 persoană

  8. mihaidg zice:

    Ce spui e intr-adevar un subiect de reflectie care ar merita deezvoltat.
    Nu uita insa ca fiul cu pricina are mai multi „tati” care s-au lepadat acum de el, pentru ca i-a bagat unde nu voiau neaparat sa intre, in gura spurcata a lumii. Eu n-as merge pîna la a considera asta o ucidere, pentru ca ucisul se poarta bine mersi si are acum o platforma asigurata, e intarcat de multa vreme. E mai degraba o dezicere, tardiva si ridiculizanta.

    Apreciat de 1 persoană

  9. in trecere zice:

    Cel putin Dr. Freud nu o sa va dea in judecata …

    Acum ca l-ati pus pe divan pe filosoful guberniei noastre pline de metafizica si de gropi, simt in aer buzduganul zmeului. Si eu cred ca a vrut sa se delimiteze de „junele” (acum) alchimist, pe vremuri doctorand. Plus – sa apere onoarea editurii cu pricina. Orice ati spune, e dificil de argumentat chiar si o simpatie light a fostului discipol pentru orbirea din tinerete a magistrului sau. Nu exista asa ceva. Exista, in schimb, frecvente si uneori incandescente ode pentru „elita”, suparari pe netrebnicia valaha s.a. Cit despre vreo orientare ideologic extremista a editurii, nici nu poate fi vorba.

    Sint sigur ca eu n-as avea – in locul dvs. – puterea si intelepciunea de a fi echilibrat, dupa calvarul care presupun ca este un proces. Dar cred ca m-ar salva putin umor si o anumita compasiune pentru cineva exasperat de mitici si care, poate, isi idolatrizeaza editura si propria moralitate.

    Mi-ar placea sa aflu cit mai multe despre intilnirea dvs. cu Noica, regret ca nu stiu daca ati povestit undeva.

    Inchei cu teama ca divanul acela de pe Bergasse multe va fi indurat la vremea sa, dar este rezistent, altfel fierul ar fi ruginit sub privirile pline de emotie ale vizitatorilor. Cit despre „mintea” hermeticului, as duce ideea pina la capat. Sa nu ne credem cisigatori niciodata, niciunul, …, ca nime’ nu stie, decit la sfirsit, cine a fost filosoful, cine sclavul …

    Apreciat de 2 persoane

    • Mulțumesc de vizită. Numai teva mici adăugiri. Sper că Freud nu mă dă, mai ales că în eseul scris azi, pe care îl postez mîine, îi și citez opinia în ce privește scandalul zilei! De data aceasta, m-am dus spre Narcis și complexul cu același nume, de care draguk de Sigi nu s-a putut ocupa, fiind abia incipent. Păi, filosoful național mereu apără onoarea editurii, pe care a și asociat=o în rpocesul contra mea. Și, da, așa este, mă refer la finalul intervenției…

      Apreciază

  10. Autodenunțul ca formă de disculpare și despărțirea ca formă de loialitate subliminală

    Cam așa s-ar putea intitula un microeseu-pamflet despre cele două tertipuri folosite de “filoz(of!of!of!)ul național.”

    După ce îl sprijini, promovezi și lauzi, când se împute coliva vii cu molifta publică a lepădării de pupil.

    Pupil care, vezi doamne, s-a învârtit cu 180 de grade într-o noapte (sanchi!), devenind, brusc, din Lavric cel Bun, Lavric cel Rău. Numai că arhivele indică altceva – o constanță evidentă a pozițiilor asumate de dl Lavric.

    Dl Liiceanu este și un cunoscut autor de despărțiri strategice, după practicarea servilismului tactic.

    La sfârșitul mandatului celui considerat de el și alți pupini “ba un președinte pentru alte coordonate istorice”, ba un Henric al IV-lea al României, ba te miri ce alte minuni istorice, dl Liiceanu își anunța, public, despărțirea de dl Traian Băsescu, deși nu tocmai cu mult timp înainte îi mulțumise președintelui.

    Pentru ce? Simplu și emoționant:

    „Timp de 10 ani cat ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”.

    Cu prilejul istoricei despărțiri am publicat un text intitulat “O despărțire de Traian Băsescu. Înțeleg, înțeleg, dar cu ei cum rămâne?”

    Care ei?

    “…cei care, chiar dacă au votat o data sau chiar de două ori pentru Traian Băsescu, au exprimat rezerve din ce în ce mai serioase față de felul în care opera președintele? Luați peste picior de cei care, chipurile, înțelegeau mereu mult mai bine ca alții, scăldați în acuzații aiuritoare, uneori boicotați nu chiar cu mare discreție se uitau uluiți la acei ‘senatori de drept’ ai statului de drept de rit Băsescu.”

    De data aceasta, cum rămâne cu cei care, spre disprețul protectorilor săi, au văzut, de foarte mulți ani, “îndrăciri” alarmante în gândirea dlui Lavric?

    “Problema care nu se discută”, îmi scrie, cu bună dreptate un prieten, “este genealogia intelectuală a ideologilor de la AUR, care marchează o continuitate perfectă, când pe față și în libertate, când pe dos în temniță, între anii 1930 și anii 2020.”

    Vom vedea și un volumn de eseuri politice semnat de gânditoarea de aur a României, Diana Iovanovici Șoșoacă, în colecția “Oameni recenți/Gânditori și mai recenți”, iar după un deceniu o despărțire istorică de savanta respectivă, despărțire aparținând prefațatorului-editor de altădată?

    În sfârșit, mă întreb cum ar reacționa membrii fostei camarile intelectuale din jurul președintelui Băsescu, dacă mâine Curtea ar decide că, într-adevăr, colaboratorul Securității aflat sub numele de cod “Petrov “a fost Dl Traian Băsescu.

    Am putea avea parte de o nouă despărțire – “Împetrovarea lui Traian Băsescu”?

    Nu vă speriați, știm de mult că există “posibilități care se poate, și posibilități care nu se poate”. Iar asta cu Petrov și Împetrovarea face parte din a doua categorie. De unde știu? De la Ilf, partenerul de scris al lui Petrov – doi oameni cu douăsprezece scaune la cap.

    A se scuti, Gabriel Liiceanu!

    Apreciat de 3 persoane

    • Excelent! Aș spune că sînt de acord zece din zece și încă o dată îmi eprim părerea e rău că ai renunțat la bloguri…

      Apreciat de 1 persoană

      • Dorin Tudoran zice:

        Mie îmi pare rău că nu am renunțat cu mult mai devreme la bloguri. Și, sincer, îmi pare rău că mai reacționez din când în când cu un comentariu aici, pe blogul tău, dar există o mentalitate care mă scoate din sărite și pe care am numit-o în câteva texte „Gândirea mitocană”. Ea aparține celor care își închipuie în imperiala lor inteligență (Liiceanu) sau în duhovniceasca lor inteligență că toți ceilalți sunt niște fraieri cărora, cum spune o vorbă auzită la Chișinău, ei le pot pune „macaroane pe urechi”, adică îi pot păcăli, fraieri, îmbrobodi etc. Nu am dormit cu toți în șanț și cam știm care e diferența între teologie (Petru Movilă) și teleologie (Christoan Wolff), nu?

        Apreciat de 3 persoane

      • Ei, bine, pentru acele momente, cînd reacționezi, regret enorm dispariția blogurilor tale!

        Apreciat de 2 persoane

  11. Relu zice:

    Frumos .

    Apreciat de 1 persoană

  12. Bobo zice:

    Saturn devorandu-si fiul de Goya

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.