Da, rîdem! (5) – Kyre: Strigoiu`

După cum și recunoaște mitseriosul nostru autor, o proză de un umor „mai aparte”. Dar noi știm deja că unorul este de foarte multe feluri!

STRIGOIU’

            Cum dădu primăvara, dădură şi strigoii la tabăra de copii de lângă colţu’ satului. Îl luă azi pe unu’, mâine pe altu’, poimâne pe altu’. Rămase vreo doi cu totu’ când s-o sistat tabăra, da’ era deja prea târziu. Venise părinţii la copii şi îi luase de îi duse să-i îngroape şi nime’ n-o mai auzât de iei.

            Da’ până o fost copiii o fost bine, că venea strigoii aţă la ei şi lăsa satu-n pace. Cum să lăsa seara, hop şi strigoiu’, cu şoşele, cu momele, intra în căsuţe peste bieţii copilaşi şi ieşea de acolo ghiftuiţi şi cu botu’ plin de sânge. Nu era mulţi, era vreo trei. Că aşa o  visat leica Badea, vrăjitoarea, că nu ie mulţi, e maxim trei. Da’ unu’ ie rău!

            Pe urmă când s-o sistat tabăra, învăţătoru’ şi cu popa s-or dus la oraş cu tractoru’ şi-o adus o benă de usturoi şi l-or împăţit la tot satu’.  Nime să nu scape nemâncat. Să fie usturoi şi cu lapte fiert, da’ să fie mâncat. Nu mai e voie noaptea la privată. Nu mai ies flăcăii seara pe uliţă, şi nici fetele. Cum apune soarele, nu se mai iese din casă.

            Ca să ţie şi vitele, s-or hotărât să dea pe sară câte un animal mai mic, să sature strigoii. Moare unu’, dar trăiesc alelalte.

            – Io mai ghini dau ghita la abator! o zis popa şi aşa s-o făcut, o dat ghita la abator.

            Leica Drumă a zâs că şi iea o visat, da’ de rău. Să face că trebe sânge de om născut în noapte cu lună plină, trebe vărsat şi lăsat să curgă tot în praf, să ţie de sete la pământ. Că pământu’ îi ţine pe strigoi, că şi lui îi ie sete, că de aia iese strigoii, că acuma îi vremea lui, a pământului, şi a lor, a strigoilor. Îi vremea pământului. Numa’ aşa poa să scape satu’,  cum o zis ea. Şi o mai zis leica Drumă că i s-o arătat în vis maica Domnului, îmbrăcată în alb şi cu lăcremi de sânge la ochi. Nu-i a bine, nu-i deloc a bine.

            Singuru’ din sat născut în noapte cu lună plină era Glidă, fecioru’ inginerului. Pe ăsta l-or momit ţăranii, or făcut babele vrajă de amoare pentru Glidă, or fiert ierburi şi tufe, şi bucăţi de la rufe şi zemuri de mătrăgună cu iz de minciună şi solz de la drac şi vârf de la ac, copite de şerpe şi ţâţe de târfe şi bâţ de darac cu  limbă de dac şi muie de cal cu iz de canal şi sânge de izmă cu talpă de cizmă şi apă sărată şi fiere vărsată şi vârf de cuţit cu cărbuni antracit şi deşte de peşte cu rugină de cleşte şi mere amare şi ţuică de ai-tare şi descântece toate, lungi şi nespălate şi vorbe de-ocară din zori până-n seară, spre Glidă venea, pe Glidă-l lovea, Glidă-ncremenea şi stătea aşa, deodat-începea: Glidă se strâmba, pe râs se pornea, şi se tăvălea, şi râdea, râdea…

            Era marţi după-amiaza când Glidă se tăvăli pe jos de râs şi rămase aşa, zvârcolindu-se, până ce dădu tractorul peste el. După aia Glidă a încetat să mai râdă şi a început să urle, dar nu mult, aşa, mai cu ţârâita, dar persistent. Ţăranii se uitau la el cu respect. Pe urmă Glidă a început să sângereze pe ici pe colo. Tractoristul se dăduse jos din tractor şi încremenise în picioare, în faţa lui Glidă, cu mâinile de cap, a disperare. Era năuc.

            Căzu sara.

            Un prunc începu să plângă după mă-sa.

            Glidă începu să horcăie monoton, ca o litanie şi ca un blestem. Ţaţele îşi făcură zeci de cruci şi-şi scuipară în sân. Sângele gâlgâia din Glidă şi picura pe asfalt. Tractoristul începu să geamă şi să se legene, pe urmă se nărui din picioare şi se făcu covrig, jos, pe asfalt, cu degetu-n gură. Glidă de-abia mai respira. Glidă de-abia mai sângera.

            Un strigoi atras de miros veni repede, dar ţaţele îl huiduiră şi-l alungară iute, cu mătănii şi cruciuliţe. De spaimă, strigoiul se împiedică şi căzu cu tâmpla de un târnăcop.

            Pe urmă Glidă mai zvâcni de două trei ori din picioare, şi pe urmă s-a stins. Cum a venit, aşa s-a dus, fie-i ţărâna uşoară. Poate că dincolo o să aibă parte de mai mult bine. Să-i ajute Dumnezeu.

            Dimineaţa, când a venit poliţia, tractoristul se credea la sânul maică-sii, pe când încă nu auzise de scutece. Dăăă, că bine mai era, hâ-hâ! 

            Pe Glidă nu l-au mai găsit. Poate şi din cauză că ţăranii l-au luat şi l-au îngropat cu ritual, să se ţie blestemul. Da’ când s-a săltat soarele numa’ o ţâră, s-au auzit nişte urlete şi aşa l-au găsit pe strigoiu’. Dăduse de lumină şi fumega.

            – Apă, oameni buni, apă! zbieră Colete, şeful de post. Apă, fir-ar să fie, că arde creştinu’ aista!

            Dar ţăranii l-au luat în râs pe Colete.

            – Las’ să arză, arză-l-ar ghena să-l arză!

            Veni şi preotul şi încercă să-i explice cu amabilitate lui Colete că „aşiela-i un strigoi sugător di oameni, suji tot şi prindi”, dar Colete îl repezi cu brutalitate:

            – Păi să mi-o sugă şi mie, dacă-i pe aşa!

            În faţa unei asemenea necuviinţe, primarul din sat zise că a citit multe cărţi la viaţa lui, da’ poliţai mai neobrăzat ca şeful de post nu crede că a mai văzut vreodată.

            – Las’ că nici cu matale nu mi-e ruşine! se enervă Colete şi începu să ragă după apă.

            Ţăranii stăteau imobili, grupaţi în semicerc, lângă strigoi, nici prea departe, da’ nici prea aproape. Strigoiul fumega încetişor, şi de pe el cădeau bucăţi de carne arsă. Căzură şi hainele de pe dânsul şi aşa se văzu că strigoiu-i un copil, aşa, pe la vreo doişpe ani, da’ mare.

            – Phii, că ghini ai supt la viaţa matali! zise compătimitor preotul.

            – Toate au un sfârşit! zise şi primarul. Nu cred că o mai duce mult.

            Deja soarele se suise bine pe cer şi începea să dea căldură. Ţăranii se dădură înapoi: cu cât era mai lumină afară, cu atât strigoiu’ ardea mai tare. Colete era înnebunit. Arde omu’ acolo şi ţăranii îl lasă să ardă. Unu’ n-aduce apă, unu’!

            Deja strigoiu’ începea să mugească.

            Colete răgea şi el.

            Veni învăţătorul satului şi-l calmă pe Colete cu o metodă infailibilă, de o ştia din război: îl altoi cu lopata până-l dădu jos. Chiar şi aşa, inconştient, Colete continua să mugească, la unison cu strigoiu’. Ăilalţi doi poliţai râdeau de el şi aşa râzând i-or pălit ţăranii, pe la spate, cu coada de la furcă. Pe urmă i-or băgat la magazie.

            Se era trecut bine de amiază când se săvârşi strigoiu’. Ţăranii l-au luat în sac de nailon şi   l-au dus în porumbişte, unde au lăsat şi o capră fătătoare, ca ofrandă. L-au dus şi pe Colete acolo, să nu fure careva capra. Cât despre şefu’ de post, de-o fi să-l fure careva, numa’ unii poa’ să-l fure, şi n-o să-l reclame nime’. Mai bine aşa.

            Pe sară, înainte să răsară luna, se auziră urlete şi împuşcături şi pe urmă tropăituri prin sat şi iar împuşcături, şi urlete. Se tropăi aşa prin sat până dimineaţa, şi când se sui sus soarele, ieşi popa din casă şi-l văzu pe Colete alb la păr şi la musteţi ca un moşneag de 90 de ani.

            Pe urmă s-o văzut şi capra golită de sânge, şi-or trebuit să pună alta. L-or pus şi pe Colete să nu ia careva capra înainte de vreme, şi sara ţăranii or tras obloanele la case, că Colete n-o vrut să lase pistolu’: se ţinea de el şi scâncea, da’ nu-i dădea drumu’. Aşa l-or lăsat pe Colete, singur cu capra şi cu pistolu’. Şi noaptea i-ar s-or auzit împuşcături şi urlete, da’ acuma n-or mai ţinut mult, şi s-or stins. Ţăranii or adormit, da’ s-or trezit iute, că i-ar s-or auzit împuşcături: trozneau în tot satu’, nu numa’ în porumbişte şi se auzeau urlete şi chirăituri, ca porcu’, aşa se auzea. Pe urmă o început să tune şi să ardă, şi la urmă de tot s-o făcut lumină ca ziua şi cald ca-n luna lui cuptor, şi, când o ieşit popa din casă, soldaţii or tras în el de  l-or dat peste cap.