Rîs electoral (5) – Kyre: Speranța (ep. 3)


Și iată cel de-al treilea epiod și ultimul al narațiuii enigmaticului Kyre. Nutresc speranța, dar mai bine să spun nădejdea, ca să evit repetiția, că odată cu textul nu se încheie și speranța însăși…

III) Sfătuindu-se din nou cu colegul, şi acesta văzând că Manase fără acea revistă n-o să se astâmpere, colegul i-a sugerat lui Manase să mergă la redacţia revistei şi să vorbească cu redactorul care-l publicase.

– Poate are el vreo revistă, a zis colegul. Chiar dacă e aşa cum spui, nu cred ca cei ce scot o revistă să nu aibă nici un exemplar.

– Precis că are abonament la bibliotecă, a mormăit Manase.

– Aveţi abonament la bibliotecă? l-a întrebat Manase pe redactorul revistei „Timpul Nostru”.

– Dumneata erai, maestre? s-a bucurat redactorul. Să ştii că nuvela dumitale a atras foarte mult atenţia.

– Atenţia cui?  a întrebat Manase.

– Atenţia criticii…

– Cititorii profesionişti? a întrebat Manase.

– Chiar aşa! V-au remarcat până şi profesorii de literatură, şi ştiţi cum sunt ăştia – se sfâşie între ei mai rău ca şi câinii. Nuvela dumneavoastră a făcut într-adevăr ceva tămbălău.

– Domnule redactor, a zis Manase. Eu am vrut să cumpăr revista, dar nu s-a putut.

– Aşa e lumea, n-ai ce face, a zis redactorul. Trebuia să încercaţi la o bibliotecă. Precis o găseaţi pe acolo – nu de cumpărat, fireşte.

– Am şi încercat, a zis Manase. Dar e cu taxă şi, sincer să fiu, nu prea am bani.

– Dar chiar dacă s-ar fi găsit de vânzare, tot aţi fi dat bani pe ea! a zis redactorul.

– Aş fi dat o singură dată, şi pe urmă revista ar fi fost a mea. Aşa dau banii pe taxa de bibliotecă, citesc revista şi plec. Dacă vreau s-o citesc din nou, trebuie să dau bani pe taxă.

– Nu m-am gândit la asta, a zis redactorul. Ştiţi, eu nu am probleme dintr-astea.

– Păi da, a zis Manase. Aveţi abonament.

– N-am abonament, a zis redactorul. Abonamentele sunt foarte scumpe. Salariul meu e mic, nu-mi pot permite.

– Şi atunci ce faceţi? a întrebat Manase.

– Pur şi simplu nu citesc.

– Şi revista?

– Ce treabă are una cu alta? a zis redactorul. La revistă scriu şi iau bani; dacă merg la bibliotecă, citesc şi dau bani. Nu-mi convine, aşa că mă mulţumesc să scriu.

– Şi să luaţi bani.

– Şi să iau bani. Dar să ştiţi că nu iau foarte mulţi bani.

– Dar eu am prieteni, a zis Manase. Am vrut să le arăt şi lor că sunt scriitor, am vrut să le arăt nuvela…

– Sunt profesionişti? a întrebat redactorul.

– Nu, a zis Manase.

– Atunci părerea lor nu are nici o importanţă, a zis redactorul. Credeţi-mă! În lumea literelor, doar părerea profesioniştilor are importanţă. Părerea criticilor, părerea colegilor de breaslă, atât. Restul e praf în ploaie – îl duce apa.

Manase tăcea. Redactorul zise încurajator:

– E! Nu trebuie să vă amărâţi chiar aşa. Credeţi-mă: aveţi talent. Aveţi foarte mare talent. Comparativ cu felul în care scrieţi dumneavoastră, eu sunt mic copil. Asta contează – talentul. Dacă e talent, aveţi o şansă în faţa posterităţii. Trebuie doar să vă ţineţi de treabă. Prietenii vin şi se duc. Ei nu au nici o importanţă. Credeţi-mă: părerea a 100 de prieteni nu face cât opinia unui critic sau a unui alt scriitor.

Manase tăcea. Redactorul continuă:

– Peste o sută de ani, peste două sute de ani, cineva vă va citi opera şi va fi încântat de ea. O să zică: „-Da, domnule, ce scriitor grozav. Tare îmi place cum scrie. Fenomenal!” E glasul posterităţii. E glasul faimei. Al celebrităţii. Urmaşii vă vor cinsti numele.

– Dar prietenii? întrebă Manase. Prietenii de acum, contemporanii mei. Cu ei cum rămâne?

– Cum să rămână? Nu rămâne nicicum. Ce, dacă sunteţi scriitor, nu vă mai sunt prieteni?

– Dar dacă trebuie să dea bani la bibliotecă ca să mă citească, n-or să mă citească. Şi dacă nu mă citesc, înseamnă că nu ştiu că sunt scriitor. Pot să mă acuze de minciună, iar eu nu mă pot apăra.

– Dacă fac fac asta, înseamnă că nu vă sunt prieteni, a zis redactorul. Un prieten adevărat n-ar face una ca asta.

– Şi chiar dacă mă vor crede pe cuvânt, a continuat Manase, ei nu vor şti ceea ce fac eu, nu îmi vor putea aprecia talentul şi munca. E ca şi când nici nu aş fii scriitor. Şi atunci, de ce să mai scriu? De ce? Pentru cine? Pentru posteritate? N-o cunosc, şi pun rămăşag că nici ea nu mă cunoaşte. Şi atunci, de ce să mai scriu?

– Dumneavoastră, la urma urmei, de ce scrieţi? a întrebat redactorul. Ca să ştie prietenii şi familia că sunteţi scriitor? Nu ştiţi? Păi, şi-atunci?

– Şi-atunci? a întrebat şi Manase.

– Păi să vă spun eu, a zis redactorul. Dumneavoastră şi cu mine facem parte dintre creatorii de cultură. Cultura defineşte o epocă, defineşte o ţară, un popor. Practic, dumneavoastră vă definiţi prietenii. Nu contează că ei nu vă cred. Ce, trebuie să vă creadă? Şi dacă trebuie să vă creadă, e simplu: oricum intraţi în uniune. Veţi fi profesionist, veţi avea adeverinţă. Dar nu adeverinţa contează, nu asta e important. Important e să scrieţi în continuare, să vă faceţi un nume. Un nume de care să fim mândri, ca neam, ca şi cultură. De fapt, aveţi deja un nume. E mic, dar o să crească pentru că, credeţi-mă, aveţi talent. Şi talentul e foarte rar în ziua de azi.  Foarte, foarte rar. De asta, părerea mea e că trebuie să perseveraţi. Trebuie să mai scrieţi.

Şi, cum Manase tăcea, redactorul a mai întrebat o dată:

– O să mai scrieţi?

– O să mai scriu, a spus Manase. O să mai scriu.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Rîs electoral (5) – Kyre: Speranța (ep. 3)

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 663

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.