Cornel Simighian: Cioburi de presă, CRE, 2020


În lunga noastră tranziție, prin firea lucrurilor – am fost și eu jurnalist și șef de publicații, persoană publică, activist civic, autor etc – am cunoscut probabil cîteva bune sute de jurnaliști. Cu cei mai mulți am avut relații cordiale sau măcar normale, pe unii am preferat să-o ocolesc pe cît mi-a fost posibil, dar numai pentru patru, poate cinci, am simțit că s-a stabilit o relație de prietenie. Unul dintre aceștia, rari, a fost Cornel Simighian. Din acest motiv am fost bucuros cînd editura Cartea Românească Educațional, prin Paul Gorban, mi-a cerut o prefață pentru debutul în volum al acestui jurnalist de cursă lungă, un debut pe care îl așteptam de multă vreme. L-am așteptat doi ani și după scrierea prefeței, pe care o postez mai jos, dar Har Cerului!, cartea a ieșit acum vreo două săptămîni…

Liviu Antonesei – Prefață la o carte așteptată

În general, nu prea citesc cărți construite din articole de actualitate, nici măcar dacă este vorba despre culegeri de texte dedicate literaturii. Totuși, nu sînt un dogmatic și am mai făcut și excepții. Să spunem pentru cîteva cărți de Cristian Tudor Popescu, dar mai mult pentru calitățile literare ale articolelor, pentru că opiniile CTP-ului sînt mai ales furibunde și mai mereu inexacte. Sau pentru alte cîteva volume de Traian Ungureanu, dar este vorba exclusiv despre cele privind fotbalul, pentru că articolele geo-politice trezesc spaima din mine, iar pe cele despre Băsescu le privesc drept probe de umor involuntar. Mai sînt desigur cîțiva jurnaliști cărora le-am citit cărțile, cum ar fi Tudor Octavian, ale cărui texte sînt excelente proze de observație a vieții cotidiene. Cu Dorin Tudoran este altceva, cărțile sale, reunind articole de ziar sau, în ultimii ani, postate pe blog, sînt în fapt probabil cele mai clare radiografii ale drumului României pe cărările întortocheate ale tranziției noastre cea de toate zilele, o extraordinară galerie de portrete, uneori de grup, și una la fel de bogată de peisaje din viața noastră politică, socială, culturală.

Ei, bine, așa cum reticent sînt eu la cărțile construite din articole de ziar, de ani de zile așteptam să citesc una de Cornel Simighian. L-am urmărit pe Cornel încă din zorii post-revoluției, în 24 de ore și l-am urmat oriunde l-au dus pașii în peregrinările sale, în Independentul, Flacăra Iașului, iar apoi în săptămînalul Nova Apollonia, unde ca șef al publicației, scria (și) editorialele. Dintr-o selecție din aceste editoriale, întinse între iulie 2013 și septembrie 2016 este alcătuită substanța acestei cărți. În cuvîntul său introductiv, autorul ține să precizeze că nu sînt niște eseuri, că nu rîvnește la înălțimile acestui gen literar: „Articolele în cauză, cu toată modestia, nu revendică și nici nu pretind condiția de eseu, fiind pur și simplu editoriale, în accepția cea mai serioasă ori gravă a termenului, inclusiv a acroșării dreptului la libera exprimare cu sentențiozitatea funcției de redactor șef.”. Da, sînt editoriale, dar ce editoriale ! Și fără voia autorului, eu cred că sînt și eseuri, inclusiv despre libertatea de exprimare !

Ce m-a atras de la bun început la scrisul lui Cornel Simighian a fost calitatea analizei, logica impecabilă a argumentării și o stilistică de genul „gradul zero al scriiturii”. Autorul nu a căutat niciodată figurile de stil, dar cînd i-au căzut bine nu le-a evitat, a uzat de ironie și umor cu măsură, dar cu mare folos pentru calitatea de ansamblu a textului. Da, Cornel Simighian este un editorialist dar, ca să spun așa, unul născut, nu făcut dintr-un scriitor în schimbare de destin sau un politolog care vrea să se adreseze și poporului. Din acest motiv, cred că această culegere de articole reușește să croiască o excelentă cronică a Iașului cultural, social, educativ pe durata celor trei ani. Mai puțin politic decît în alte perioade ale activității jurnalistului, dar nu e o pierdere, la cum a ajuns politica la noi, îi ieșea un volum de pamflete – pe care le-aș fi citit, consider valabil genul! – nu unul de analiză, cu tot ce înseamnă aceasta – radiografie, diagnostic, prognoză. Și o analiză efectuată de unul din cei mai probi, mai onești jurnaliști din această parte a țării. Puteam să nu fiu, uneori, de acord cu unele din ipotezele sau concluziile sale, dar mereu am știut că sînt chiar ale lui, nu făceau parte din agenda altora.

Am citit cu plăcere cartea – foarte multe texte le citisem și în ziar -, dar am rămas cum s-ar spune sur ma soif! Nu-mi ajunge. Cred că Simighian ar trebui să scormonească în arhivele sale și să editeze măcar o parte a producției sale care se întinde din zorii tranziției și pînă mai ieri. Cred că pentru toată lumea interesată de ce s-a întîmplat aici și în țară, readucerea în atenție a acestui lung șir de analize ar fi de folos, ar fi un fel de aide-mémoire… Felicitări, Cornel Simighian și, cum îți dai seama, rămîn la primire…

12 August 2018, în Iași

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Cornel Simighian: Cioburi de presă, CRE, 2020

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 616

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ce veste minunată! O carte așteptată de multișor, bine că a ieșit la lumină. Felicitări autorului!

    Apreciat de 1 persoană

  3. dragavei zice:

    Generozitatea ta funcționează impecabil, mai tre. În afară de asta, e de aflat dacă editorialistul „a avut dreptate”. Stilul, logica, sintaxa nu mai conteaza dacă „radiografia faptului/starii/situatiei” nu e onest executata; dacă diagnosticul nu se verifică în timp.
    Cred că asta și e rostul adunării în volum a articolelor de presă- de a dovedi că autoarele a-nteles pe ce lume traia, si-a facut-o de inteles și celor interesați de adevărul obiectiv.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Virgil Cosma zice:

    Din fericire, Cornel m-a onorat cu invitația de a-i scrie post-fața. Mi-a reproșat mai apoi că ar fi un pic festivistă, dar eu o găsesc justificată de valoarea mărturiilor cuprinse în texte și a unor formulări, pe alocuri memorabile.
    Textele de presă trăiesc o zi, uneori nici atât, cartea însă va dăinui și asta cred că este o reconfortantă mulțumire pentru un jurnalist. Îl felicit, cu drag.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.