Cercul Poeților Apăruți (5) – Octavian Dănilă: Proze 10 & 11


Pentru că ieri am început foarte tîrziu, continuăm și azi, pentru început cu încă două secvențe din autobotezatele „proze” ale prietenului Octavian Dănilă…

10.
într-o zi, când au dărâmat stupii, 
am putut să așez sacii din pânză, 
pe capul cailor negri, mușcați de albine, 
să le culeg acele cu mâinile goale, cu picioarele înfundate în mâlul iazului, 
să îmi picure pe brațe și pe palme lacrimile lor de durere 
ce forme profunde de duioșie au provocat lacrimile lor, în mine, atunci 
nu s-au potolit niciodată, 
nici când au venit data viitoare, înhămați cu hamurile lor scumpe, 
cu ciucurei roșii din lână, la urechi, și cu stele albe în piept, 
mă priveau ca de pe alt tărâm, 
făcându-mă să simt cum mi se desprind picioarele de pe pământ 
și că doar iarba mi le mai mângâia 
cu încă, neuscate, lacrimile lor, pe mâini și pe brațe…

11.
bordeiul avea o bucătărioară de vară, cu o sobă cu plită și o rolă pentru copt cozonaci, pască cu smântâna și pâine de casă 
în colțul din stânga, sus, avea atârnate trei icoane frumoase,
una era cu fecioara Maria, 
sub ele era prinsă o candelă care ardea întruna 
dimineața trebuia să scurtez fitilul din vată, cu o forfecuță de tăiat pielitele de la unghii, 
dacă rămânea prea scurt, trebuia să fac unul nou, din vată curată,
o împleteam așa cum împletești cozile unei fete 
în bucătărioară mai era un pat îngust, o măsuță și un singur scaun 
deasupra patului era o fereastră îngustă cu două ochiuri de geam.
pe geam se vedeau prunii. 
între pat și soba era o etajeră pe care ședeau mirodenii
când intrai, mirosea a scorțișoară, a coriandru, și a esență de rom sau de vanilie, a busuioc și a rozmarin 
câteodată pe una dintre polițele etajerei cineva punea câte o pară sau o caisă, sau prune d’Agen, aromate, și puteai simți mirosul fructelor, în fiecare zi, până când se coceau 
bordeiul mai avea un holișor micuț care dădea într-o cameră fără ferestre 
în camera întunecoasă era un pat dintr-un perete într-altul, unde dormeam cu toții, claie peste grămadă 
camera de zi avea două paturi mari și o masă învelită de o față de masă din dantelă albă, veche, cu iriși albaștri împletiți, din loc în loc
masa ședea în dreptul ferestrei
un șifonier din lemn de nuc, din colț, trosnea noaptea din toate încheieturile 
când se sfârșea primăvara bordeiul înverzea, și din pereții lui ieșeau vlăstare subțiri de salcâm pe care creșteau frunze, la soare 
când venea căldura, în salcâmii înverziți din pereții bordeiului înfloreau flori de salcâm micuțe care răspândeau împrejur miros dulce și plăcut, și toți eram bucuroși că bordeiul părea viu 
apoi, într-o toamnă, când ploua prin acoperișul bordeiului, pentru că îmbătrânise, mai marii locului au hotărât să construiască o casă nouă 
în vara următoare bordeiul a înflorit mai frumos că niciodată 
a fost singură dată când florile de salcâm au fost de culoare roz 
după aceea, după ce florile s-au scuturat și albinele care veneau să se așeze pe ele au plecat, 
au dărâmat bordeiul și în locul lui s-a construit casa cea nouă 
o casă frumoasă și înaltă, cu multe camere, și cu verandă, acoperită cu țiglă roșie 
cu o cameră de zi unde era o soba mare din teracotă, cu ferestre multe, prin care venea lumina 
când ploua, afară, stăteam pe verandă, și mă uitam cum se scurge apa pe geamuri. 
sau urcam în pod și stăteam întins pe spate și priveam cerul printr-o țiglă din sticlă verzuie, transparentă. 
numai că, în primăvara următoare, pereții casei nu au mai înverzit 
și, chiar atunci, într-o zi, într-o dimineață, foarte devreme, când aduceam apă de la fântână, pe imaș, am văzut bordeiul cel vechi 
era înflorit tot, și roiuri de albine se învârteau în jurul lui 
am vrut să mă apropii mai mult, dar, când bordeiul m-a simțit, s-a mutat puțin mai departe 
atunci am știut că, oricât aș fi mers înspre el, nu îl voi mai ajunge niciodată din urmă. 
dar, locurile prin care trecea, miroseau așa de frumos a flori de salcâm și a stânjenei albaștri… 
un pic și a scorțișoară, ca de pe o plăcintă proaspătă cu mere, pe care presari zahăr pudră și un praf fin de scorțișoară, 
și din care, din cauza fierbințelii, se împrăștie în jur un miros puternic și aromat 
câțiva ani la rând am văzut bordeiul, dar doar dimineața devreme, când lumea dormea 
și mereu am încercat, 
mereu am încercat să ajung la el, 
să deschid ușa de lemn 
și să întru înăuntru și să mă așez pe un pat 
și să visez 
dar nu am putut 
cineva mi-a povestit că l-a văzut într-o seară, pe deal, când venea cu căruța de la câmp 
altădată, altcineva, mi-a spus că îl văzuse pe malul râului, 
cred că își schimba mereu locul, pentru că nu îi mai înfloreau salcâmii 
dacă ar fi știut cât de drag îmi era, poate că m-ar fi așteptat 
dacă ar fi știut că plângeam de fericire, de dorul lui 
dacă ar fi știut că îi furam florile de salcâm, și le mâncam, pentru că erau dulci 
dacă ar fi știut că îi puteam îngriji rănile și îi puteam uda rădăcinile
 
dacă va fi să îl întâlnești vreodată,
să îi spui că inima mea s-a liniștit 
cred că are să îi placă să afle asta

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Cercul Poeților Apăruți (5) – Octavian Dănilă: Proze 10 & 11

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 597

    Apreciat de 1 persoană

  2. atent zice:

    Puternic, autentic, îmi place.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Adela Rachi zice:

    superb!

    Apreciat de 1 persoană

  4. otavadan zice:

    vai!, mulțumesc mult de tot, Domn’ Profesor!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.