Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (64). Bronzat ca un tractorist, dar cititor profesionist!


Nefiind despre pandemie, decît în fundal, nici despre politruci, iată un episod și de plăcere. Dar am mai avut azi niște realizări, am schimbat trei becuri arse din trei încăperi, am primit purificatorul individual care se încarcă, pe lîngă alte beneficii, ar trebui să distrugă guvizii ăștia pe rază de un metru în jurul meu! Jurnalul merge mai departe…

Mi-a ieșit o rimă involuntară în titlu, o las să se vadă mai bine autoironia!

30-06-2020-la-cafeneaua-veche

Bronzat ca un tractorist!

 

Ehei, este o formulă din copilăria mea care se aplica persoanelor care nu se expuneau decît parțial la soare! Aveau brațele bronzate de la marginea cămășii cu mîneci scurte sau a maieurilor, un triunghi pe piept dacă purtau cămăși descheiate la primii doi nasturi și ceva din față, cît lăsau să fie văzută de soare. Eu am făcut mereu plajă integrală, iar în anii 80, chiar integrală de tot, la nudiști la 2 Mai. Dar în perioada asta pandemică, am ajuns și eu un fel de tractorist, tocmai cînd meseria, dacă mai există, nu mai este la modă. De cîte ori ies la cumpărături și la mica plimbare, rezerv măcar jumătate de oră statului la soare, să încurajez producția personală de vitamina D! Mă îmbrac cu o bluză cu mîneci scurte – de vreo două ori am arborat chiar un tricou roșu fără mîneci! -, jeanși scurți, șlapi, o șepcuță, uneori pălăria de vară, ochelari de protecție peste ochelarii de vedere. Acum am brațele bronzate binișor, mai ales antebrațele și partea de sub mînecile cămășii a brațelor, picioarele aidoma, am un tringhiu bronzat pe piept, iar fața cît se vede de sub masca lăsată pe bărbie și ochelari. Întorc cozorocul șepcuței la spate, să prindă soarele și fruntea. Uneori, am mai scos blindajul ochilor și, cu pleoapele închise, am expus aproape toată fața la soare…. Dacă aș urca la volanul unui tractor de pe vremuri, aș fi perfect în rol!

N-ar exista condiții de plajă mai bune? Uneori, le găsesc. Dacă depistez în parc o bancă mai izolată și la soare, mă așez acolo și încet-încet scot bluza de pe mine. Uneori, pot avea parte de absențe și jumătate de oră! Dar ștrandul? Desigur, mai ales că e la circa 250 de metri de blocul meu. În alți ani, cînd nu eram în Creta, mergeam foarte des acolo înainte de sejurul cretan, să antrenez pielea, dar și la întoarcere, să mențin pielea bronzată, Acum însă e mai complicat, ca să nu se depășească prezența în incintă a 150 de beneficiari, trebuie să te programezi telefonic, să ai grijă să ajungi la ora anunțată etc. Pe mine chestiile astea birocratice, mai ales într-o chestiune atît de banală, mă enervează, așa că prefer să mă lipsesc. Pare mai complicat la ștrand decît la un doctor!

Dar azi am avut un program ceva mai complex. Înainte de cumpărături, de plimbare și de plajă, am fost la frizerul meu să-mi aranjez părul. Nu, nu l-am tăiat periuță, am scurtat în față și pe lateral și am tăiat capetele la spate, pentru regenerare, deci am plete în continuare, pe care le pot lega mai bine la spate cînd am chef de coadă, mai ales acum pe căldură. Nu mai fusesem la tuns din ianuarie. Cînd mi-am pus în gînd să merg din nou, a venit starea de urgență și închiderea frizeriilor. Cînd s-au redeschis, m-am speriat de condiții – mască, mănuși, programarea telefonică etc. Ieri, mi-am întîlnit frizerul la chioșcul de la care îmi iau cigarillos cu aromă de cuișoare. A fost destul să-i arăt cu mîna claia și a înțeles. Am fixat să merg azi la 11, am ajuns la fără 10 și cît am fumat o cigarillos, a terminat puștiul pe care-l tundea și mi-a făcut semn. Am ridicat masca de pe bărbie, îmi spusese că mănușile au fost scoase din meniu, și am intrat. Eram destul de comici cum comunicam doi mascați! Ne foloseam, de bună seamă, și de mîini. Noroc că îmi aranjez singur barba, dar dacă ar fi trebuit să recurg la acest serviciu, nu-mi dau seama cum ar fi decurs operațiunea! În schimb, pentru a doua oară de cînd mă știu, am acceptat aranjarea sprîncenelor, sînt prea mari, prea „armenești” și îmi mai intră firele în ochi! Ei, după această reușită, aranjarea, altfel au mers cumpărăturile, plimbarea, ca să nu mai vorbesc de statul la soare!

 

Citind și recitind Andrei Makine

 

Între multele zeci de cărți citite sau recitite de cînd a început pandemia, se numără și cel mai recent roman al lui Makine, Dincolo de frontiere  (Polirom, 2020), care automat m-a trimis la recitirea eelor patru romane publicate de scriitorul francez de origine rusă sub pseudonimul Gabriel Osmonde. De ce? Din mai multe motive, primul, dar nu cel mai important, fiind că, în recentul roman, pseudonimul de pe vremuri devine unul din personajele principale ale acestuia. Am putea spune că romanul de față dilatează tetralogia osmondiană într-o pentalogie, dar e mai mult decît atît. Acolo, Osmonde era autorul cărților, aici este personaj. Nu unul oarecare, dar personaj. În fapt, în aceste cinci romane, Makine își exprimă cel mai limpede filosofia personală, cea care îi subîntinde întreaga creație, indiferent cu ce nume a semnat cărțile. O exprimă limpede, dar nici într-un caz direct, ci cu ajutorul mai multor „măști” auctoriale. Cea mai importantă este desigur cea a filosofului inventat Teo Godb, pseudonim ales de filosoful inventat prin prescurtarea numelui „real”, Théodore Godbarsky. Dar să lăsăm numele întreg la o parte și să observăm că, în cel prescurtat cuvîntul Dumnezeu apare în greacă (theos), engleză (god) și rusă (bog). Și totuși Teo Godb nu este o ipostază a lui Dumnezeu, ci numai un filosof și profetul unei religii în care Dumnezeu este, dacă nu absent, atunci imperceptibil altfel decît prin mici semne. În afara primului roman din ciclul „godbian”, în care numele lui Godb nici nu apare, în celelalte cărți sînt transcrise largi pasaje din volumele apocrife ale acestuia. Filosofia sa nu este complicată, iar dacă ținem neapărat, îi putem găsi rădăcini în unele gnoze și în școlile de gîndire orientale. În primul roman, cum spuneam, nu apare nici numele lui Godb, nici vreo informație despre doctrina acestuia. Dar apar deja micile semne care indică existența celeilalte lumi, a posibilității ieșirii din lumea aceasta omenească, prea omenească. Nu voi urma desigur în povestea mea cărțile în ordinea lor strict cronologică, nici în toate detaliile, nici ale doctrinei godbiene, nici a arcanelor narative. Pentru că vreau să fiu limpede, Makine, inclusiv sub pseudonim este un scriitor, deci scrie proză.

Cum spuneam, doctrina lui Teo Godb este simplă și este expusă în mai multe cărțulii publicate la edituri obscure, de prin Australia, Noua Zeelandă, cărți inexistente ca și autorul lor, dar din care se citează copios, unele broșuri în întregime. Prin urmare, în viziunea lui Godb, în lumea aceasta, oamenii parcurg două nașteri, cea biologică și cea socială și, în funcție de atuurile, mari sau mici, absente, ei se clasează în sistemul social, care este o competiție neîntreruptă, epuizantă și care conduce indivizii și sistemul la eșec. Foarte multe pasaje romanești descriu de altfel acest eșec, care anunță prăbușirea civilizației occidentale. Aici se întîlnește cu Houellebecq, Makine e din aceeași familie de pesimiști. Este interesant, de altfel, că Makine, prin intermediul Prințului de Olos, pseudonimul adoptat de fiul lui Godb și al unei doamne din nobilimea poloneză refugiată, face o radiografie dură a vieții intelectuale și literare din Franța ultimelor cinci, șase decenii, după ce în viteză face tabula rasa și din marii filosofi ai lumii. Cei din urmă apar cu numele lor, cei recenți cu pseudonime destul de transparente. În general, îi tratează cu o ironie dusă pînă la sarcasm, doar cu Houellebecq adoptă o ironie tandră, amicală, reproșîndu-i doar că nu merge pînă la capăt. E adevărat că Lucrarea iubirii a apărut în 2006, cînd Houellebecq nu-și publicase ultimele două romane.

Deci eșec, o lume blocată în ciuda freneziei sale mereu accelerată, un sistem care stă să crape din încheieturi. Există vreo salvare, de bună seamă, doar că utopică. Este alternașterea, care transportă omul în altă lume, în altă viață, deși se petrece tot aici. Și care se manifestă la indivizi care au norocul unei întîmplări privilegiate, nu spectaculoase, dar altfel percepute, experiențe senzoriale și asociațiile dintre ele și iluminarea pe care o produc – un apus pe malul mării sau al unui rîu, mirosul unui foc de lemne, lumina soarelui apunînd etc. Sînt sute de asemenea exemple care apar pe neașteptate în romanele ciclului, chiar înainte de a afla de Godb și de doctrina lui. Aceste experiențe și alternașterea la care conduc nu oferă omului nemurirea, ci accesul la eternitate chiar în clipă.

Individual pare să meargă, doar că adepții lui Godb devin tot mai numeroși, creează comunități și moduri de viață diferite de cele ale lumii în care trăiesc, deși apelează la știință, la aparaturi sofisticate, la capacitatea de a crea lumi fictive a computerelor performante. Și apare idea salvării întregii umanități, nu doar a unor indivizi și mici comunități de inițiați împînzite în locuri izolate în toată lumea. Și atunci se arată idea ralierii, un fel de revoluție pașnică prin absorbirea a sute de milioane, miliarde de indivizi în marea mișcare de transformare. Doar că o asemenea revoluție, tocmai pentru că pașnică, este mai periculoasă pentru sistem decît o banală revoluție clasică, aceasta de fapt întărește sistemul împrospătînd elitele acestuia. Așa că mișcarea are tot mai mulți inamici, tot mai bine organizați, cu relații în toate sferele puterii care, în momentul începerii revoluției, reacționează în forță. Revoluția este zdrobită, de fapt, e și mai grav, o mulțime din descoperirile fundațiilor Diggers, elementele cele mai active ale mișcării sînt recuperate de sistem, folosite pentru divertisment ș. a. m. d. Așa se încheie marea aventură a alternașterii, la finalul celui de-al patrulea roman al ciclului osmondian. Cum spuneam, în cel de-al cincilea, semnat Makine de data aceasta, Osmonde devine unul dintre personajele principale. Nu intru în detalii, romanul abia a apărut de cîteva luni și poate nu toți l-ați citit deja. Pot totuși să spun că unul din naratorii din Alternașterea, reia relațiile cu Osmonde, de data aceasta personaj, face cîteva experiențe cu „mașina de vise”, se îndrăgostește pe neașteptate de o femeie ceva mai mare, iar cînd Osmonde pleacă, se mută împreună în apartamentul acestuia. Unde a plecat Osmonde? În Caucaz unde, într-o zonă pierdută, a început amenajarea unei fundații Diggers… Ar fi un motiv de transmutare a pesimismului în optimism? Să nu ne pripim cu judecățile! Oricum, eu nu mai dezvălui!

Și încă ceva – cele patru romane osmondiene au apărut între 2001 și 2011. În 2011, într-un interviu devenit celebru, Makine își asumă paternitatea acestora. Dar în interviu apare și o frază misterioasă; „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adînc ancorat în mine decît Makine”. Ce înseamnă asta? Că atunci, în 2011, asumarea fusese făcută pînă la jumătate. Abia anul trecut, cînd în Dincolo de frontiere, Osmonde devine personaj al lui Makine, asumarea a mers pînă la capăt, iar Osmonde este acolo, în miezul ființei sale…

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (64). Bronzat ca un tractorist, dar cititor profesionist!

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 498// celor care se îndoiesc în privința calității artistice a creațiilor ei/ peisajul ideologic din ce în ce mai agresiv/ deși tot capitalul face jocurile în lume/ urmăriți nuanțele multiple cu care se raportează la feminism/ admit că o avantajează aka legitimează frumusețea/ dar/ dacă n-aș fi văzut/ intuit/ înțeles și splendoarea ei sufletească/ nu aș fi putut scrie aproape exclusiv despre ea/ cărnii ei inefabile i se adaugă duhulețul/ așa cum îl alintă inspirat în orchestră și glitch/ literal excentrică/ literar centrată/ artista care m-a pus pe butuci/ și nu doar că nu mă deranjează/ consider asta un privilegiu/ e loc sub soare pentru toți/ orice euridic are orfeea lui/ îi parafrazez pe holograf-i/ orice romeo are julieta lui/ ea este mai frumoasă & mai adevărată decât știe

    Apreciază

  2. Virgil zice:

    De cand am ajuns in Canada , pe mine ma tunde nevasta. Nu de alta da nu am par suficient pentru frizer (iar de coada doar in vise ) . Cand eram mai mic si cum nu aveam bani de mers la mare si eu obisnuiam sa ma bronzez ca tractoristi , dar un pic mai mult . Stateam toata vara in pantaloni scurti si fara maieu asa ca aveam un bronz destul de acceptabil. Era de la sapat in gradina (nu de la valurile marii) dar mergea 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Valentin Feyns zice:

    Nu era visul lui Amos Oz sa arate ca un tractorist bronzat de prin kibutz-ul lui?

    Apreciat de 2 persoane

  4. ontelusdangabriel zice:

    imnul 499

    Apreciază

  5. Tunsoarea e reușită. Precum textul acesta, mai ales în partea despre Makine.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Ce texte reușite!Bronzatul și frizura întreg chiar și vipia de-afara.

    Ce să zicem de umorul sec al auditoriului?
    Că autorul are suficient umor să ne mai scrie Pagini de Jurnal..

    Apreciat de 1 persoană

  7. mihaidg zice:

    te stiam cochet, dar autoportretele iti reusesc; as zice ca e un narcisism cu masura; de unde ai scos-o ca au disparut tractoristii?! ogoarele nu se mai ara? e drept, nu mai sunt aratati la televizor, cel mult in accidente rutiere; dar bronzul de tractorist ramîne de prima calitate

    Apreciat de 1 persoană

  8. Scepticus Scepticus zice:

    Nina Casian a scris o ora Rectorului, uns fin cele mai stsliniste poezii pe care am citit-o. O poezie de-a dreptul stupidă. Cand NC a decedat The Economist i-a făcut un necrolog glorios care m-a înfuriat. Faptul că Nina C a plecat ls NY cand si-a pierdut casele de creație și alte privilegii a fost destul sa fie facuta mare dizidenta. An scris o replica la The Economist in care an tradus (prost cs altfel nici cs se putea) poezia închinată tractorului și întâmplărea hazlie povestita de Alex Ștefănescu fugarit de nimfomana NC prim Constanța. Spre surprinderea me mi-a răspuns chiar redactorul șef care s-a legat doar de povestea de la Constanța. Stalinismul NC nu conta.

    Apreciat de 2 persoane

  9. dragavei zice:

    Ma uit compatimitor la corpul meu si ridic din umeri – semnele timpului, batrine!
    Il ingrijesc ca la azil, cit e musai – semn ca-l tratez ca-n tinerete, camaradereste (hai c-avem treaba!)
    El rezista stoic si intra incet-incet in pamint, vorba lui Sorescu. Eu ma amuz disociindu-l de „spirit”, de parca ala ar fi din alt material, de parca n-ar fi floarea de gheata a coajei groase, crapate. Si-o cercetez incruntat – cit se ofileste, cit mai e pina sa usuca?Cu ce s-o mai irig, sa nu se blegeasca?
    Pina ma buseste risul: Fraiere, cita luciditate, atita bataie de cap. Dementa senila-i mai dulce decit copilaria: papa, kaka si atit!
    Chiar sint curios de unde-o sa-nceapa, de la coaja, de la miez…

    Apreciat de 2 persoane

  10. Constantin Arcu zice:

    Citit ca un tractorist și bronzat artificial, nu prea merge, așa-i? E bine că episodul de azi e „de plăcere” și ne place și nouă. Acuma, dacă tot sîntem la capitolul „plăcere”, voi cumpăra chiar azi romanul lui Makine, de care n-am aflat pînă acum. Prefața am citit-o deja, pot intra direct în poveste.

    Să nu uit: Merită să-ncerci o tunsoare și în București. Numa’ că-n loc de coadă, ăștia îți fac chelie. Am glumit, frate! Nici vorbă. Cred că voi merge eu în Iași să mă „tundeze” careva (conjugarea aparține unui frizer arab, dintr-un salon de lîngă Perla) și să-mi facă o codiță de mai mare dragul! Pe curînd!

    Apreciat de 1 persoană

  11. ontelusdangabriel zice:

    imnul 502// de ce nu mai ascult/ de ce văd în ceață/ lumea rămâne același loc frumos/ fără de care iubirea n-ar exista/ la fel cum nici trupul/ nici sufletul/ n-ar avea logică unul fără celălalt/ la o parte bătăliile/ la o parte pretențiile/ doar să ascult/ acea intonație pe care o iubesc

    Apreciat de 1 persoană

  12. dragavei zice:

    Doar curios, cred, nu nerabdator… Iar melancolic nu’s deloc. Chestia e ca stiu cum nu’s dar cumu’s – habar n-am! N-oi fi vrind sti, poate.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.