Rîdem? (8) – Mahai (aka Virgil Sofroneciu): Sînt autorul propriului meu eseu


Vrigil Sofroneciu aka Gilucu Sofroneciu, prezent în ultimele trei ediții cu un minunat jurnal de poet. Din păcate, rămas neterminat. Dar opera sa, după cum vedeți, este mai diversă și mai vastă!

SUNT AUTORUL PROPRIULUI MEU ESEU

de Virgil Șofroneciu

            Ei, da: sunt însuşi autorul eseului meu, iar asta e un fapt incontestabil. Câteodată am impresia, de altfel confirmată de fapte, că unii duşmani (în jurul meu e plin de duşmani, dar nu mă las: ăsta e preţul adevăratei celebrităţi şi spun: cine n-are duşmani să-şi facă) îmi poartă pică, dar ei n-au valoarea mea şi niciodată nu vor putea contesta auctorialitatea propriului meu eseu.
            Bun, şi ce-i aşa de greu sa fii autorul propriului eseu? Veţi zice, desigur, coalizând chiar şi pentru o vreme cu duşmanii, pentru care eu vă iert, pentru că eu sunt un generos, un mare generos. Însă vă răspund, căutaţi adânc în sufletul vostru, acolo unde nu ajung duşmanii, şi puneţi-vă mâna pe inimă, şi gândiţi cu sufletul, cu inima, nu cu creierul, şi răspundeţi-vă singuri: când aţi scris voi ultima oară propriul vostru eseu, şi nu eseul altuia?                            
            Abia atunci veţi putea să realizaţi în deplinăciunea importanţei ei, măreţia şi de fapt imposibilitatea de a scrie într-adevăr propriul tău eseu şi cum de fapt eu am depăşit imposibilul făcându-l posibil, spre ciuda duşmanilor. Pe de-o parte, iar pe de altă parte, veţi înţelege mai deplin care este rostul duşmanilor şi de ce ei trebuie să moară, dar niciodată să nu dispară.
            Într-o zi, venind de la cumpărături cu plasa plină de cumpărături, am avut o întâlnire cel puţin dubioasă. Aştepând cuminte la semafor, am fost încadrat de doi hăndrălăi. Unul slab, înalt, cu nas mare şi ochelari cu rame negre groase, îmbrăcat doar cu un maieu-plasă roşu şi pantaloni scurţi violeţi, ţinea în mână o mapă cenuşie plină de hârtii, şi se vedea clar că era o întreagă mapă de eseuri. Celălalt contrasta complet cu primul, pentru că maieul-plasă era verde, pantalonii scurţi galbeni, iar ochelarii subţiri aveau rame albe. În rest puteai să juri că-s gemeni. Ăsta (celălalat adică) ţinea şi el în mână tot o mapă, şi dintr-o singură privire experimentată ai fi putut spune foarte uşor ce era în acea mapă: poezii, proze şi alte opere literare, dar în niciun caz eseuri.
            Simţindu-mă încolţit, primul lucru la care m-am gândit: duşmanii. Dar deşi ăsta e primul lucru care vine în minte automat oricărui înţelept, trebuie totuşi validat cumva. Aşa că am conceput un plan ingenios pentru a vedea dacă într-adevăr sunt duşmanii sau o altă apariţie (şi ce anume?). Întâi m-am întors cu spatele la semafor. Ei, după mine. Astfel am dedus că nu erau nişte străini, veniţi printr-o coincidenţă oarecare cu mapele la semafor. Apoi, am aruncat unuia din ei o privire tăioasă, de puteai să tai lemne cu ea. Te ştiu eu, ce pui de lele-mi eşti, spunea privirea mea, clară ca cristalul şi tăioasă ca hârtia de xerox. Iar atunci hăndrălaul din stânga a dat un pas în spate, a lăsat nasul în jos privindu-mă pe deasupra ochelarilor, şi a arătat cu un deget spre mapa sa.
            Exact ca să-mi confirme încă o dată şi încă o dată potenţa deductivă, mapa avea un titlu mare şi vizibil: „Eseuri”. Exact cum îmi închipuisem mai devreme, doar printr-o privire fugară, avea în mapă eseuri. Pentru o fracţiune de secundă am întors privirea spre celălalt hăndrălău, să văd dacă ochiul meu antrenat avusese dreptate. Şi, ei bine, da: avusese. Dreptate. Pe cealaltă mapă scria tot mare şi vizibil cu markerul roşu: „Poezii, proze şi alte opere literare, dar în niciun caz eseuri”.
            Eseuri deci, imi zic. Te pomeneşti că este tocmai eseul meu, îi zic lui.                 
            Ăhă, îmi zice hăndrălaul.                                
            Eu sunt autorul propriului meu eseu, îi spun.                       
            Poate tu eşti autorul, dar eseul e al meu, uite, zice hăndrălăul ochelarist cu maieu-plasă roşu  şi pantaloni scurţi violeti, demascându-se în acea clipă ca un duşman.            
            Poate nu realizaţi pericolul în care mă aflam atunci. Pentru voi o să-l explicitez, ca să fie explicitat, să nu ziceţi că nu v-am explicitat. Cum să fiu autorul propriului meu eseu dacă eseul nu e al meu, e în proprietatea altcuiva? Mai mult, a stârnit în mine această revelaţie, pe lângă revolta justificată împotriva duşmanilor şi dorinţa de a-mi recupera eseul chiar cu preţul vieţii lor, şi o Şpaimă auctorială, una din acele Şpaime de care vorbesc marii autori. Dacă eseul meu va fi încredinţat publicării spre gloria gândirii universale, oare nu va aparţine Patrimoniului Gândirii Universale? Deci n-ar mai fi eseul meu. Şi n-aş mai putea spune că sunt autorul propriului meu eseu.

            Doamne!
            În acel moment, maxilarele mele bărbăteşti s-au strâns pline de voinţă, scrâşnind puternic din dinţi. L-am apucat cu-o mână de gâtul lung pe hăndrălăul cu maieu-plasă roşu. Celălalt hăndrălău a rupt-o la fugă. Cu o mână îl ţineam de gât, iar cu cealaltă am zis: „Duşmane, dă-mi înapoi eseul, dacă nu, o să-l recuperez chiar cu preţul vieţii tale!”.   

            Într-un final incandescent, de lumini şi umbre, de disperare şi exhilaraţii bucurelnice, i-am smuls duşmanului din mână eseurile şi l-am împins în negura uitării auctoriale. Cu duşmanii n-ai ce face, că de nu, chiar ei te face.

            De atunci pot spune cu mândrie şi emoţie: SUNT  AUTORUL  PROPRIULUI  MEU ESEU!                                          Nu-l voi publica niciodată!

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Rîdem? (8) – Mahai (aka Virgil Sofroneciu): Sînt autorul propriului meu eseu

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 353

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.