Rîdem relaxat (8) – Cu Dorel Schor…


…alte trei din povestirile sale unoristice și o glumă grafică atît de în spiritul prozei sale încît în suspectez că e creată tot de el..

CAFENEAUA  POEȚILOR

   Ennis este un oraș irlandez de provincie care are de două ori noroc. 

   Primul noroc al orașului provincial Ennis este faptul că cel mai mare aeroport al țării a fost construit nu departe de el. Acest amănunt care aparent ar trebui să deranjeze, a încurajat industria hotelieră, turismul, artizanatul local, berea Guines, fabricanții de umbrele, producătorii de cremvurști, vânzătorii de flori, chioșcurile cu articole de poștă și tabac etc. De unde, înainte cu vreo cincizeci de ani localnicii alcătuiau 90 la sută din clientela pub-urilor, la ora actuală ei alcătuiesc în proporție de 90 la sută personalul servant al localurilor de tot felul.

   Al doilea noroc al orașului irlandez Ennis este faptul că se află aproape de estuarul fluviului Shannon către Oceanul Atlantic. Asta explică de ce plouă atât de mult la Ennis, mai ales către seară… E ora când de voie, de nevoie, vizitatorul intră urgent într-un restaurant, într-o bodegă, într-un bar.

   Pe noi ne-a atras, într-un amurg de ploaie mocănească, o ușă grea, de fier forjat, pe care era atârnată o firmă modestă dar simpatică: Cafeneaua poeților.

   Irlanda a dat mulți poeți și scriitori… M-am așteptat ca de pe pereții localului să mă privească chipuri celebre: George  Bernard Shaw, Oscar Wilde, O Neill, Samuel Becket, Sean O Casey, Jonathan Swift… Niciunul nu se afla însă în seara acea la Ennis. Mi-am zis că probabil cafaneaua e frecventată de poeți locali și i-am pus această întrebare chelneriței.

   Mi-a răspuns că nu are cunoștință de așa ceva, nu crede că în oraș ar exista poeți, dar se va interesa la șef. Proprietarul s-a dovedit amabil, s-a așezat la masa noastră și ne-a propus să bem în sănătatea dușmanilor dușmanilor noștri. Ideia mi s-a părut foarte cuminte. În continuare, domnul Malloney, proprietarul, ne-a mărturisit mirarea lui. Pentru că suntem primii clienți care, de cînd există crâșma, au crezut că denumirea obligă la ceva. Putea foarte bine să se cheme Gâsca de aur sau Inorogul verde și nimeni n-ar fi avut nici o pretenție câtă vreme berea era bună, de la butoi.

AZI  MĂ CULC DEVREME

   – Astăzi vreau să mă culc mai devreme, îi spun soției, am avut o zi grea. Voi dormi neîntors.

   Așa că la zece eram în pat și la zece și un sfert dormeam. Când m-am trezit era deja… zece jumătate. Se auzea foarte de aproape sirena poliției…

   – S-a întâmplat ceva! spun nițel speriat. Crezi că prin vecini? 

   – Absolut, îmi confirmă soția. E la vecini, la ăștia de deasupra.

   – Vai de mine, dar ce-ar putea să fie? Sunt doar oameni atât de cumsecade.

   – Cumsecade, dar pun televizorul cu sonorul la maximum. Sunt cam tare de ureche… Hai, dormi!

   Dacă știu despre ce-i vorba, mie nici nu-mi pasă. Așa că am adormit rapid. Pe la unsprezece m-a trezit o altă sirenă. De astă dată sunetul era strident și ondulat.

   – Război? tresar speriat. E alarmă!

   – E alarmă, confirmă nevasta, dar nu e război. De câte ori sare o pisică pe mașina lui Abulafia, se declanșează alarma. Dormi liniștit că în cinci minute încetează. 

   Dacă știu despre ce-i vorba, eu nu-mi fac probleme. Am reluat somnul de acolo unde îl lăsasem. Pe la miezul nopții am auzit un țiuit din acelea menite să-ți spargă urechile. 

   – Pisica!? întreb mormâind.

   – Ce pisică? vrea să știe consoarta.

   – Pisica lui Abulafia…

   – Pisica nu-i a lui Abulafia. Mașina e a lui, pisica e a lui madam Șmilovici. Dar ce se aude e alarma de la magazinul de zarzavaturi de peste drum.

   – Au pus alarmă la zarzavaturi?

   – Dar ce-ai crezut, că toți sunt niște prăpădiți ca tine? Știi tu ce valoare au astăzi  legumele? Faci tu vreodată aprovizionarea să știi? Ia mai bine și dormi.

   Asta nu e o problemă. Dacă știu despre ce e vorba eu dorm. Și chiar am dormit neîntors. Până pe la patru jumătate dimineața când a venit mașina de la salubritate să ridice gunoiul. Au un talent ăștia să răstoarne recipientele…

   Gunoierii au plecat după un sfert de oră. După alt sfert de oră a sunat alarma la magazinul de zarzavaturi, după altă jumătate de oră pisica lui madam Șmilovici a sărit pe mașina lui Abulafia și după încă zece minute a sunat ceasul meu deșteptător pe care eu cu mâna mea l-am pus să sune, că dacă tot mă culc devreme…

CHESTIE DE MEMORIE        


Vine unul la mine acasă, neanunţat.    
– Eram în drum, zice, de la nord la sud şi mi-am adus aminte că stai aproape şi ce mi-am spus? Hai să te văd, că doar am fost colegi de şcoală. Îţi aminteşti?  
 – Nu! îi tai eu entuziasmul. Nu-mi amintesc.    
– Cum nu? se miră el. Am fost în aceaşi clasă. Eu te ajutam la matematică unde erai clei, ce, ai uitat?    
– Da, precizez eu foarte sobru. Am uitat…    
– Nu se poate, omule… Când eram într-a şaptea a vrut unul să te bată şi eu te-am salvat, că eram mai solid. Acum ţii minte?  
 – Nu.    
– Nu se poate, era în anul acela când la amândoi ne-a plăcut aceaşi fată şi până la urmă eu am fost galanton şi ţi-am spus ia-o tu, dar ea l-a preferat pe unul mai mare, cu coşuri. Asta îţi aminteşti?    
– Nu-mi amintesc nimic…    
– Atunci precis o să-ţi aminteşti concursul acela de desen când în finală am rămas numai noi doi şi eu am ieşit pe primul loc şi tu pe locul doi, şi eu am fost promovat la faza raională… Asta ţii minte, nu-i aşa?    
– Nu-i aşa! spun eu. Cred că mă confunzi, domnule.      
Altădată vine altul, tot aşa neanunţat.    
– Eram în drum, zice, de la sud la nord şi mi-am amintit că locuieşti nu departe. Şi ce mi-am zis? Hai să te văd, că doar am fost colegi. Îţi aminteşti?    
– Nu, răspund eu prudent. Nu-mi amintesc.    
– Cum nu? se miră el. Am învăţat în aceaşi clasă. Întotdeauna m-ai ajutat să-mi fac lecţiile şi îmi suflai când mă scotea la tablă.    
– Parcă, parcă…îmi amintesc ceva, spun eu cu bunăvoinţă.    
– Trebuie să-ţi aminteşti… Când eram într-a şaptea, a vrut un golan să mă bată, dar ai venit dumneata şi l-ai luat de guler şi i-ai spus s-o întindă dacă ţine la pielea lui.    
– Parcă, parcă… Eşti pe drumul cel bun…  
 – Sigur că da! Era în anul acela când ne-a plăcut la amândoi aceaşi fată dar tu ai fost gentilom şi mi-ai spus ia-o tu că eu am câte vreau…    – Cred că da.. Dar de ce stai în picioare? Poftim în salon, ce fel de cafea preferi? Am şi un coniac special…  
 – Mulţumesc…Câte amintiri frumoase, domnule. Ţin minte că ne-am înfruntat la un concurs de desen, am rămas în finală numai noi doi după o selecţie foarte severă şi pe locul întâi te-ai clasat dumneata, păi, cine altul? Erai de departe cel mai bun!    
După ce pleacă şi ăsta, mă întreabă soţia:    
– Cine-s tipii ăştia doi?    
– Primul, îi spun, e un fost coleg de clasă, un invidios şi un egoist. Dă-l în măsa! Al doilea e simpatic şi drăguţ, dar nu-mi amintesc de el… Cred că mă confundă…
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Rîdem relaxat (8) – Cu Dorel Schor…

  1. ontelusdangabriel zice:

    imnul 274// trăiri și cuvinte ce nu mai pot exprima/ înțelegând că singularitatea e de fapt regula/ și-atunci vanitatea devine puturoasă dorință/ pe lângă care viciile biciuind pe bieții oameni apar ca aspecte pitorești/ drumuri vagante/ extravertirea ca fugă de sine/ că nimic nu poți dovedi/ fără ca mai înainte semenul să fie convins/ altminteri intervine metanoia/ ipoteză privilegiată/ o lumină portocalie pe cer/ nu te lansa-n inutile presupoziții/ mergi blat/ cum zicea cântecul caterincos/ și gândul cel blând la ea/ oricum ar fi/ și gândul cel blând la ea/ oricum ar fi/ și gândul cel blând la ea/ oricum ar fi

    Apreciat de 1 persoană

  2. Alaric zice:

    geniale!

    Apreciază

Comentariile sunt închise.