Liviu Antonesei – Jurnal din celulă și ogradă (26). Mediocritate, aroganță și autoritarism

O să fac o pauză de la postările de poezie ca să postez noul episod din jurnal în care am încercat să radiografiez oleacă mai detaliat psycheea celor care conduc, după cum pot, lupta cu pandemia, partea administrativă ca să spun așa. E doar o schiță deocamdată, deși simpluți de felul lor, băieții ăștia au totuși niște suflete complicate! Jurnalul merge mai departe.

Liviu Antonesei – Jurnal din eelulă și ogradă (26)

Ce și cum, o problemă de stil

Pornesc de la o remarcă a poetului Adrian Grauenfels dintr-un comentariu la un poem postat ieri pe blog – „ce a mai rămas nescris…” – la care eu am răspuns: „În mod paradoxal, deși totul a fost scris, totul a rămas nescris, din pricina „cum”-ului, nu a „ce”-ului…”. Oricît de mare este lumea și oricît de aparent nesfîrșite sînt temele pe care le propune artiștilor, gînditorilor, tuturor oamenilor în general, ele sînt de fapt limitate. Iar o bună parte dintre acestea nici nu capătă, nu pot căpăta atenția noastră. Prin urmare „ce”-ul este limitat, pe cînd „cum”-ul ține de imensa statistică umană și de infinita variabilitate, chiar exuberanță, a naturii umane incorporate în indivizi. Stilul este omul și omul este stilul, prin asta ne distingem unii de alții, prin asta ne marcăm diferența. „Ce”-ul este limitat și epuizabil, a fost deja epuizat de mai multe ori în istoria speciei, în vreme ce „cum”-ul nu doar că este inepuizabil, dar se reînnoiește perpetuu, cu fiecare artist, cu fiecare ființă umană.

Am sugerat deja că acest raport, deși se aplică în primul rînd creatorilor, este egal împărtășit de restul oamenilor, toți sînt creatori în felul lor, dacă nu de opere și capodopere, atunci măcar de moduri de a reacționa, de comportamente, fel de viață. În general, nu depunem mari eforturi să observăm aceste diferențe, în majoritatea cazurilor nici nu ne interesează, iar pe de altă parte, acumulăm un fel de rutină pozitivă în și din experiențele noastre cu ceilalți, de asta unii dintre noi îi și „citim” pe ticăloși sau pe oamenii de treabă „din prima”, fără a ne apuca de mari studii psihologice. În cazul politrucilor este însă altceva. Ei au ținut să iasă pe scenă – Le pouvoir sur la scene este o carte foarte instructivă, deși a apărut deja de vreun sfert de veac -, ei ar trebui să ne rezolve problemele comune în virtutea mandatelor încredințate de noi. Mă uit la cei trei mari corifei ai stării de urgență și mă crucesc radiografiindu-le inadecvarea cu starea de fapt, care este într-adevăr una de urgență. În condițiile relativ normale de dinainte de pandemie, însușirile lor negative, defectele de stil ca să spun așa, aveau o importanță mai mică, ne otrăveau cu o intensitate mai redusă viețile, într-un fel putem spune că ne antrenau, ne obișnuiau cu otrava pînă am căpătat un fel de imunitate, care se manifesta cel mai adesea printr-o nepăsare îngăduitoare. Reacționam numai cînd greșeau doza, prin prostii ceva mai mari decît cele cu care eram obișnuiți și, atunci petiții, proteste de stradă etc. Vă amintiți probabil istoria mai tumultuoasă din iarna lui 2011 pînă mai anul trecut. E drept că și activismul acela a fost puternic stimulat de reprezentanții societății în civil, cea civilă fiind în vacanță pe termen nedefinit.

Mă uit deci la cele trei personaje principale ale momentului, uneori și la cele din plan secund, și-mi fac cruce cu stînga! Aroganța, pseudocompetența, autoritarismul mascat în grija față de oameni, însoțite de un dispreț cît se poate de clar față de aceiași oameni, față de „vulg”, înainte vreme mascate, cumva șterse, au ieșit acum strălucitoare și mîndre la suprafață. Da, mă uit la Ficusul național, la Lucovid la Pînză de Corabie și la complicii lor și nu-mi vine să cred că niște cenușii perfecți strălucesc acum precum curcubeiele! Șters, robotizat, tăcut și cu nervozitatea structurală destul de bine ascunsă în primul mandat, ceea ce-l făcea aproape acceptabil, Ficusul e de nerecunoscut după izbucnirea crizei. Robotul și-a pus pe el costum militar invizibil, dar foarte ușor de văzut, ceea ce arată că autoritarismul îi vine mănușă, e un element de stil ieșit la suprafață. Tăcutului nu-i mai tace gura, iese mai în fiecare seară să țină cîte un discurs fără conținut poporului, iar de ieri a prins și gustul conferințelor de presă. N-a lipsit însă nervozitatea impetuoasă de la sfîrșit cînd un jurnalist, e-adevărat, prost, i-a pus un șir de întrebări mai puțin comode. Gestul cu aruncatul paltonului în ogradă la Elysee, de la începutul mandatului ar fi trebuit să ne prevină. Doar că noi, încă narcotizați de alegerile victorioase, am preferat să vedem numai lipsa de promptitudine a sepepistului de serviciu, Cînd își dă seama – sau are curaj vreun consilier să-l tragă de mînecă – că i-a cam enervat pe români, fie cu noile măsuri restrictive, fie cu tonul pe care le-a anunțat, încearcă rolul omului bun, cel plin de dragoste și empatie față de toți sau doar față de „dragii noștri pensionari”. Ar fi comic dacă nu ne-am confrunta cu situația cu care ne confruntăm. Umanitatea și empatia nu pot fi simulate, împrumutate ca un fel de manta de vreme rea, ele sînt sau nu sînt, este vorba despre dimensiuni stilistice profunde ale persoanei. Așa cum nu poți să faci bici din orice material, nu poți nici să umanizezi ca lumea un fel de robot. Nu pricep încă, la un ins care are aproape vîrsta mea, ura cu care a promovat discriminarea tipic fascistă pe criterii de vîrstă. Poate că e un fel de ură de sine, o ură împotriva propriei și inevitabilei sale îmbătrîniri? Nu știu încă, mai cercetez. Pe de o parte îl și înțeleg, al doilea mandat, cu fantasma anticipatelor împlinită și cu „guvernul mieu” la chiept, ar fi trebuit să fie o sărbătoare perpetuă cu vacanțe exotice, schimburi de vizite la nivel înalt, decorări și parade militare, complinite de perioade de refacere, după atîta muncă, la Sibiu. Mai este și marea durere că statistica nu-l ajută, deocamdată, și nu poate băga legea marțială după starea de urgență! Cînd colo – ghinion! Se consolează destul de palid că după 15 mai, mai poate păstra o seamă de restricții…

Pe de altă parte, Lucovid ar fi și mai comic în poza sa marțială, care chiar nu i se potrivește, cum nu i se potrivește nici postura de premier, chiar și în altfel de condiții. El este în fond un băiet de gașcă bun să întrețină antrenul la agape, să cînte la chitară sau mandolină, să bea cît are chef, să piște gagicile de cur etc. În tinerețile noastre, l-am și văzut în asemenea posturi și-l prindeau foarte bine, era chiar simpatic. Poznele sale nu au trecut niciodată de cele ale unui golănaș de cartier, să urce beat la volan și să comită un accident, să ducă o sacoșă cu bani la o televiziune… De altfel, iertate, dar din păcate pentru el, notate de controlori, care au acum pîrghiile pe care să apese la nevoie. Am mai spus, nu doar la noi, șantajul este o bună armă de guvernare! Ei, acum, pîrghiile au devenit foarte utile, iată cum fac bănet profitorii de criză din secretizarea negocierilor directe și a semnării contractelor de achiziții de urgență! Stare de urgență, negocieri urgente, contracte semnate urgent! Trai nineacă pe banii contribuabilului! Și de Lucovid mi-ar fi milă, dacă nu mi-ar fi milă mai întîi de noi cetățenii, să-l iei din viața sa veselă și tihnită și să-l faci mai întîi șeful celui de-al doilea partid ca importanță din țară, iar dacă ne-am uita la cifrele sondajelor de consolare, chiar al celui dintîi, apoi premier, nu e o afacere strălucită pentru el. Bănuiesc că-i poartă artizanului acestei metamorfoze o ură pe cît de ascunsă în slugărnicie, pe atît de sinceră. Rareori s-a verificat mai bine în istorie vorba „omul nepotrivit la locul nepotrivit”. Și într-un moment al naibii de nepotrivit!

Cînd ajung la Pînză de Corabie ajung să-mi fac cruce cu ambele mîini. La modestia minții sale, nu ar fi fost credibil nici măcar ca ministru cenușiu la interne. Iată-l acum pe cai mari, șeful executiv al aplicării stării de urgență. Cu geaca sa din piele adusă amintire din Afganistan, de parcă ar fi fost să lupte acolo, nu în vizită puternic protejată, a ajuns un important simbol al imposturii politice aborigene – să mă ierte aborigenii autentici de folosirea vorbei. Dacă trebuia neapărat promovat politic, la vremuri normale, puteau să-i găsească naibii o sinecură mai puțin vizibilă. Că e un analfabet funcțional în competiție cu Veorica îți sare în ochi cînd îl vezi cum își citește comunicatele și ordonanțele militare, care s-au făcut deja zece și nu-s semne că s-ar fi terminat. Ieri a mai ținut Ficusul un speech și parcă s-ar cere o nouă ordonanță. Oricum e destul de comic ca un civil să tot dea cu ordonanțe militare peste capul nostru. Dar și mai comic e să-l vezi cum caută cu privirea aprobarea lui Arafat cînd se chinuie să citească tragicomediile ordonate de Ficus și redactate de subordonați. Cu cititul m-am lămurit, aș fi curios cum scrie, sigur, dacă are acest prost obicei! Și în ciuda modestiei sale este autorul celei mai impresionante tîmpenii de cînd durează criza sanitară – nu contează că Ficusul și Lucovid știau – el și-a asumat-o bărbătește, dacă nu e eronat cuvîntul. Da, la acordul cu Ciobotea mă refer !

Acești trei ipochimeni sînt vîrful conceperii și aplicării prevederilor stării de urgență. Aș spune că avem mare noroc că statisticile sînt, cel puțin pînă acum, destul de modeste prin comparație cu cele din alte țări. Că norocul stă în gena specială a esticilor, apărută din pricina iernilor aspre, în vaccinarea BCG obligatorie pe vremuri, în numărul mai mare de fumători prin comparație cu Vestul, sau în alte cauze misterioase, nu știu. Ceea ce știu este că eu mizez în continuare pe noroc, nu pe priceperea și onestitatea celor trei crai, da, de la răsărit…