Cercul Poeților Apăruți (5) – Liviu Antonesei: „Urlu. Despărțirea de lume. Un testament”


Mi se pare un moment bun să reiau acest poem care, în primăvara lui 1988, mi-a salvat viața sau măcar integritatea mintală. L-am mai reluat de cîteva ori pe parcursul ultimelor trei decenii, dar parcă niciodată contextul nu a fost atît de potrivit, atît de asemănător celui din momentul scrierii. Continuă să-mi placă la fel de mult ca acum peste 30 de ani, chiar dacă atunci, în prima instanță, nici nu l-am socotit poem, ci un fel de document de autoterapie… Fotografia aparține excelentului artist fotograf Dan Mititelu care, în februarie 1988, mi-a făcut onoarea unui shooting.

Imediat după scriere, l-am dat unei reviste. Știam că nu va fi publicat, dar îmi luam precauții, era proba că nu era p scriere „de sertar”, ci una destinată publicării. De altfel, după ancheta din mai 1983, cînd m-au găsit cu niște scrieri „neconforme”, mă amuzam să colecționez refuzurile cenzurii, în maniera multiplicată de după 1977. Și. desgur, nefiind o scriere secretă, l-am distribuit prietenilor semnat olograf. Proma dată a fost publicat în ianuarie 1990, de către prietenul Vasile Gogea în revista brașoveană Astra, care avea un exemplar încă din toamna lui 1988, cînd a făcut o scurtă vizită la Iași. Mulțumesc, frate Vasile!

Urlu. Despărţirea de lume. Un testament

                                                Fetei din pădure

Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut –

cînd n-am mai putut să tac – acum – am început să urlu

                                                                             de unul singur,

să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic,

                                                                   ca un retras

în pustiu, ca un demon precar; am început să urlu şi nu mă

mai pot opri – nici un fel de disperare, nici o revoltă,

nici o speranţă, nici o chemare. Numai o mare, o nesfîrşită

neputinţă de a mai suporta. O, da !

Eu nu mai suport… Nu mai suport lumea, pe mine nu mă

                                                                                 pot suporta —

nu mă suport în întregime, nu mă suport pe fragmente,

nu mai suport celulele adunate în prelungi regimente, nu

                                                                             mai suport

organele, nu mă suport pe sisteme, nu-mi mai suport

                                                                             gîndurile

amestecate în paradigme şi episteme. Nu mai suport nici una

din celulele mele, nici un nerv, nimic din mine însumi,

pe care, acum, chiar acum, mă cînt. O, da, o, da! Cîntec

                                                                             despre

mine însumi şi despre neputinţa de-a mai cînta. Nici un

                                                                                      răsărit,

nici un soare, nici o petală de floare, nici un fir plăpînd

de iarbă, nici un zîmbet ascuns în barbă, în care să mai pot

privi cu naivitate o reînviere, o renaştere, o regăsire…

O, da ! O, da ! O, da ! Nu mai suport lumea,

                                                                   lumea,

lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport nimic din ce

                                                                                      trece

sub soare, nici noaptea albă cu lună, nici optimismul absurd

al lunii mai, al dimineţii, al reînceputului, nu mai suport

nici sentimentul repetat al kaput-uluiTotul se mişcă pe

                                                                                      aceeaşi

orbită, totul se învîrte în cerc, totul se repetă cu o hărnicie

mereu nesătulă. Da, totul. Ca o colonie de microbi luată iar

pe spatulă, ca o tăcere ce mereu nu-i destulă. Da, totul.

Vremea îşi ţese singură tortul, e o mare tăcere, e un

şuvoi strident şi isteric care-mi sparge timpanele, care-mi sfîşie

                                                                                                pielea,

care mă orbeşte, căruia-i spun să tacă şi care-mi vorbeşte.

Nu mai suport scîncetul copiilor în tramvaie

nu mai suport bătrînii aliniaţi în spatele casei

nu mai suport tinerii în blue jeans

nu mai suport femeile ce multiplică răul în lume

nu mai suport oglinzile,  nu mai suport radioul, nu mai

                                                                                      suport

pe piele tricoul, nu mai suport bîlciul, nu mai suport

paiaţa ce bate aerul cu braţele, nu mai suport hiena

ce-mi sfîşie maţele, eu nu mai suport nimic.

Nu mă mai suport – celulă cu celulă, fibră cu fibră,

 organ cu organ, sistem cu sistem, bucată cu bucată.

Aş împărţi într-un urlet fără sfîrşit fiinţa mea toată.

Eu urlu, eu urlu, eu urlu !

Eu urlu din tot corpul – ca un fluviu de limfă şi sînge,

de transpiraţie, de urină, de salivă, de lichid seminal,

să mă topesc cu totul, să mă împrăştii fără urmă, să mă

                                                                                 pierd

într-un urlet carnal. Să fie ca şi cum n-aş fi fost.

Va dispărea totul – gesturi şi vorbe, atingeri de post,

pagini scrise şi albe, imaginea mea pe retina bolnavă,

amintirea în sexul unei femei ce mult m-a iubit, în memoria

alteia ce nu mai puţin m-a dorit. Va dispărea totul,

                                                                             chiar Totul.

Nu mai suport. Nu mai suport iubirea platonică, nici

desfrîul fără iubire nu-l mai suport, nu mai suport corpul

                                                                                      meu,

nici pe-al tău, neatinsul, nu mai suport corpul nostru.

Nu mai suport apa, aerul, pămîntul, nici focul. Nu mai

                                                                                      suport

munca, nu mai suport jocul. Nu mai suport anecdota, nu

                                                                                       vreau

să aud Tatăl Nostru. Nu mai suport legea, nici ura, nici

spaima, nici inima mea ce se sparge în patru, ce se rupe

în infinite fîşii şi explodează în mii şi mii de fărîme roşcate.

Ei, da ! Ei, da ! Ei, da ! Nu mai suport, nu mai pot suporta.

Eu pe tine nu te-am cunoscut cum scrie la Carte, eu pe tine

mult te-am iubit. Te-am iubit, am iubit lumea. Ei, da!

Occidentul şi Orientul sînt a’ Lumii două feţe…

Tu eşti alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul,

tu eşti iubirea mea dintîi – cuprins fără prefeţe.

Dar – la dracu’ cu toate, la dracu’ cu mine, la dracu’

                                                                             cu voi,

la dracu’ cu ei ! Să atîrne în lanţuri, să se scarpine,

să scîncească, să se gudure ca nişte căţei.

Iubirea – nu e pentru mine.

Libertatea – nu e pentru mine.

Dimineaţa – nu e pentru mine.

Viaţa – nu e pentru mine.

Dacă nici moartea nu va putea fi?

Dacă în faţa luminii, în loc să urc, voi vorbi?

Ei, da ! Nu mai suport lumea, nu mai suport lumea,

eu lumea nu o mai pot suporta. Nu mai suport poemul

                                                                             acesta

ce vrea să facă totul din nou suportabil. La dracu’ cu el,

la dracu’ cu vracii alchimici, cu popii. Dracu’ să-i culeagă

pe toţi ca un vînător în lanul cu dropii.

O, lumea mereu în mişcare. Sau lumea imobilă şi fixă,

lumea ne cuprinde pe toţi – ne aliniază, ne scurtează, ne catapultează şi emasculează, peste noi alene dansează

şi-apoi, apoi ne botează. Cu apă, cu sînge, cu foc. Ne botează.

O, ideograma se-ntinde ca-ntr-un pustiu fără capăt,

se urcă la creier ca un şuvoi spermatic fără ieşire,

ca o pagodă chineză, ca o biserică văduvită de mire.

Intoxicaţie şi vocaţie, negri goi pe plantaţie, eu şi tu,

adică noi, într-o splendidă vale a plîngerii, în noroi.

O, tu, puroi al lumii care ţîşneşti prin ochi, o, tu, iluminare

fără sfîrşit, lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace –

pe mine mie redă-mă, pe mine morţii redă-mă,

cu moartea pre viaţă călcînd. Fără milă, peste mine călcînd.

Nu mai suport, nu mai suport, nu mai suport.

Urlu. Urlu. Urlu. Singur – eu urlu.

Iubirea pentru alţii.

Libertatea – pentru alţii.

Viaţa – pentru alţii.

Pentru mine, numai mila şi sila, numai corbul şi acvila,

numai şarpele, numai tăcerea, numai durerea, numai

                                                                             moartea

ce-şi poartă delicat adierea. Ei, da! Ei, da! Ei, da!

Refuz lumea – nu o mai suport, nu o mai suport,

nu o mai pot suporta. Nu vreau în mine s-o port, nu sînt corabie

                                                                                                beată

ce trage alene în port, nu sînt viu, nu sînt nici mort.

Nu mai suport viii, nu mai suport morţii, nu mai suport

                                                                                      cadavrele

zîmbind în voia sorţii, nici fetele tinere ce-şi udă chiloţii,

nu mai suport toţii şi netoţii, nici catolicii

şi nici hughenoţii. La dracu’, la dracu’ cu mine, cu toţii.

Nu sînt trist, nu sînt fericit, nu sînt disperat, nu sînt încă

nici măcar răposat – nu sînt nimic, nu sînt nimeni, nu vreau

nimic, nu doresc să plutesc peste linii, nu vreau libertatea,

nu doresc transparenţa, nu vreau să aflu lumii esenţa,

lui Dumnezeu nu vreau să-i urlu în faţă absenţa. Nu vreau

excesul, nu doresc abstinenţa, n-am nimic împotriva babei

ce-şi repetă în noapte pasienţa. Eu, eu chiar nu vreau nimic,

nu vreau pe nimeni. Atît – separarea. Lumea aici —

                                                                             dincolo eu.

Nu mai suport să vorbesc, nu suport să mă mişc, nu mai

                                                                                suport

nici poemul acesta ce încearcă să facă totul din nou

                                                                             suportabil,

nu vreau o soartă de zeu, nu vreau să fiu paşă, contabil,

nu vreau nimic, nimic nu suport, nici să fiu viu, nici să cad

                                                                                      mort.

N-am putut să urlu cu lupii şi am tăcut. N-am putut să

                                                                              mai tac

şi-am început să urlu de unul singur. Aş fi dorit să urlăm

împreună, mai mulţi să fim într-un urlet fără sfîrşit.

Dar din teamă, din dispreţ, din milă, dintr-o mare, dintr-o

prea mare silă, am urlat fiecare, în blîndă disperare, am

                                                                                      urlat

fiecare în colţul său, în tăcere, pre limba sa, în lumea sa,

am urlat thalassa, thalassa, am urlat ca un şacal hăituit,

ca un lup singuratec, ca un flăcău tomnatec ca un gît

străpuns de cuţit, ca un meteor infinit, ca o bestie, ca un

                                                                             lunatec!

Tensiunea scade,  elanul se duce,  cuvintele devin mereu

                                                                             şi mereu

mai caduce. Ei, da! Ei, da! Ei, da! Despre ce nu se poate

vorbi se poate urla. Despre ce nu se poate urla trebuie să

se plîngă. Despre ce nu se poate plînge trebuie să se tacă.

Despre ce nu se poate tăcea trebuie să se vorbească. Şi-apoi

să se plîngă. Ei, da! Ei, da! Ei, da! în sfîrşit, într-o orbire

mută, într-o tăcere nătîngă, să se plîngă, în sfîrşit şi total,

infinit, să se plîngă. Pină la topirea pietrelor, pînă la

dispariţia lumii, pînă la schimbarea în noapte a lunii.

Răsărit şi apus. Şi spaţiul dintre. O durere atroce în vintre,

cadavre nemişcate în lumina difuză, cuvinte pribege,

tăceri vinovate, un plîns infinit fără rost, o întrebare cît

o zi de post. Un poet terminat. Un poem prost. Un om.

                                                                             Un om

care încă mai este, care nu va mai fi. Care-a fost.

A fost ca şi cum n-ar fi fost.

(Simbătă, 14 Mai 1988, ora 17,40)

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Cercul Poeților Apăruți (5) – Liviu Antonesei: „Urlu. Despărțirea de lume. Un testament”

  1. Thanatos zice:

    E la geam. E individul.
    E virusul Nea Covidul.
    O glugă laie cu coasă
    Caută să intre-n casă.
    Chirurgical, cu mănuși
    Spăl clanțe, verific uși.
    Huo covide, ține spirt!
    Toate au miros de birt
    Și cu voce fără mască
    Invoc pronia cerească:
    Eu sunt ins nepriceput,
    Tu ești fără de-nceput,
    Săvârșit este cuvântul?
    Ne va înghiți pământul?

    Nu-i nimic, ți s-a părut.
    Vino să-ți dau un sărut.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Vasilica Ilie zice:

    Impresionant poemul…”merge” și în vremurile acestea pe care le trăim.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Eu zic că poemul acesta ne va ajuta pe mulți zilele ce vin, pentru că pe mulți ne va cuprinde disperarea. Are forță și sinceritate, nu pierde nimic la recitire.

    Apreciat de 3 persoane

  4. Fercu zice:

    Mi-a mers la suflet încă de la apariția sa.

    ,,Pentru că n-am putut urla cu lupii am tăcut –/ când n-am mai putut să tac –/ acum – am început să urlu/ de unul singur,/ să urlu ca un lup hăituit, ca un lup singuratic.” Intenționez, de ceva vreme, să așez pe garda unui viitor roman aceste versuri…

    Apreciat de 1 persoană

  5. Da.Un poem și al timpurilor de acum.
    Felicitări !

    Apreciat de 1 persoană

  6. Suditu Costel zice:

    Splendid text! Un tăvălug împotriva răului de orice fel, chiar și personal. Felicitări și mulțumim că ni l-ați împărtășit!

    Apreciat de 1 persoană

  7. alpinus zice:

    Singura defulare care a mai rămas muritorului de rând este să urle. Așadar vom citi și reciti urletul antonesian, urlând dimpreună cu el, el dimpreună cu noi. Iar după, vom asculta ecoul prelung al urletelor. Un poem care face bine la toți. Mulțumim pentru dar.

    Apreciat de 1 persoană

  8. Enea Gela zice:

    Cred că este, dincolo de literatură, o profesiune de credință. Felicitări, d-le Antonesei!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.